Civil tort claim for land improvement fund damages subject to three-year civil limitation rather than five-year fiscal limitation despite underlying tax refund nature

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 06 februarie 2019, sub dosar nr. x/2019, reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a chemat în judecată pe pârâţii A., B., C., D. şi Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 370.867,2 RON, reprezentând prejudiciul creat Fondului de ameliorare a fondului funciar, din care 294.666,4 RON reprezintă debit principal, iar 76.200,8 RON reprezintă obligaţiile accesorii, respectiv dobânzi (45.850,12 RON) şi penalităţi de întârziere (30.350,64 RON), aferente perioadei 31.10.2013 - 10.07.2015, fiecare dintre pârâţii persoane fizice datorând suma de 92.716,8 RON.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 192 şi urm., art. 451 C. proc. civ., art. 1349, art. 1357-1359, art. 1373, art. 1381-1382 C. civ., art. 92 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, precum şi dispoziţiile O.U.G. nr. 82/2011, ale Legii nr. 138/2004, ale H.G. nr. 1872/2005 şi ale H.G. nr. 30/2017.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 21 februarie 2019, sub nr. x/2019.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 3056 din 18 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1414A din 22 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamant împotriva sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1414A din 22 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a precizat că, deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că suma pretinsă reprezintă taxă datorată Fondului de ameliorare a fondului funciar, fiind, deci, bugetară, iar nu civilă, aceasta nu a avut în vedere dispoziţiile art. 110 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, art. 2 pct. 42 din Legea 500/2002 privind finanţele publice, respectiv art. 92 alin. (5) din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

A mai susţinut reclamantul şi că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile legale din care rezultă caracterul creanţei pretinse, ca fiind bugetară, aflată sub incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, respectiv prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 3 pct. 2 din Legea nr. 69/2010 şi art. 1 din Legea nr. 500/2002.

Reclamantul a afirmat şi că, ţinând cont de natura creanţei pretinse, respectiv creanţă fiscală, termenul de prescripţie de 3 ani, reţinut de instanţa de apel nu respectă prevederile legale anterior menţionate întrucât această creanţă este supusă termenului de prescripţie de 5 ani.

Astfel, a susţinut că se poate constata că, pornind de la data de 18 februarie 2014, data producerii prejudiciului reclamat prin acţiune, astfel cum se reţine în decizia apelată, se poate observa că acţiunea a fost înregistrată în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani, mai precis în data de 06 februarie 2019.

Totodată, a arătat şi că, potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", astfel încât momentul în care au fost cunoscute persoanele responsabile este cel al emiterii Notei de control nr. x/04.01.2019.

A mai susţinut reclamantul şi că data de la care prejudiciul total a devenit cert este data rămânerii definitive a Deciziei nr. 35/14.08.2015 a Curţii de Conturi, ca efect al pronunţării, în dosarul nr. x/2015, a deciziei nr. 4446/11.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, a afirmat şi că, potrivit pct. 210 par. 4 din Anexa la H.G. nr. 155/2014, "în condiţiile în care instanţa de fond admite în totalitate sau în parte acţiunea entităţii împotriva măsurilor dispuse prin decizie, verificarea modului de ducere la îndeplinire a acestora se suspendă până la soluţionarea irevocabilă a cauzei (exercitarea tuturor căilor de atac împotriva hotărârii instanţei de fond), în ceea ce priveşte măsurile anulate prin hotărâre judecătorească."

A precizat că, întrucât Decizia nr. 35/14.08.2015 a Curţii de Conturi a fost anulată, sub aspectul măsurii II.2, prin sentinţa nr. 976/22.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, în raport de dispoziţiile pct. 210 par. 4 din Anexa la H.G. nr. 155/2014, prescripţia a început să curgă cel mai devreme de la data pronunţării deciziei nr. 4446/11.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, când titularul dreptului la acţiune a cunoscut această împrejurare, nefiind împlinit nici termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

De asemenea, a afirmat că, urmare a rămânerii definitive a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 35/14.08.2015, reclamantul a efectuat verificări proprii prin organele sale de control, fiind emisă Nota de control nr. x/04.01.2019.

A susţinut reclamantul şi că, la data rămânerii definitive a Deciziei nr. 35/14.08.2015 a Curţii de Conturi, era cunoscut doar prejudiciul total, în cuantum de 663.000 RON, nefiind identificate persoanele responsabile de producerea prejudiciului, precum şi cuantumul prejudiciului stabilit în sarcina pârâţilor, calculat din totalul prejudiciului produs.

Astfel, a indicat că prejudiciul total a devenit cert abia la data pronunţării deciziei nr. 4446/11.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar cuantumul total al prejudiciului stabilit în sarcina fiecărui pârât a devenit cert la data întocmirii Notei de control nr. x/04.01.2019.

Prin urmare, a afirmat că sunt eronate considerentele instanţei de apel, potrivit cărora reclamantul a stat în pasivitate timp de 5 ani, până la elaborarea notei de control, întrucât ministerul a întreprins toate măsurile legale care s-au impus în vederea recuperării creanţei fiscale, reprezentată de prejudiciul creat Fondului de ameliorare a fondului funciar.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 04.11.2022, în termenul legal, a formulat întâmpinare pârâta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea întâmpinării a arătat că, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. k) din O.U.G. nr. 82/2011, ANIF emite avize tehnice pentru instalaţiile care se amplasează şi construcţiile care se execută în zona amenajărilor de îmbunătăţiri funciare din administrarea sa.

Prin avizele tehnice emise de ANIF se constată existenţa sau inexistenţa lucrărilor de îmbunătăţiri funciare pe terenul respectiv, iar atunci când aceste lucrări există, avizul se acorda sub condiţia protejării lor.

A precizat că avizul ANIF nu are rol de scoatere din circuitul agricol al unui teren, decizia de aprobare a scoaterii din circuitul agricol fiind emisă de organismele menţionate în Ordinul nr. 897/2005.

Drept urmare, a afirmat că, în condiţiile în care ANIF nu are atribuţii exprese în emiterea avizului de scoatere din circuitul agricol a terenurilor, aceasta nu poate fi responsabilă de producerea prejudiciului a cărui recuperare se solicită în prezenta cauză.

Privitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a considerat ca fiind întemeiate susţinerile instanţei de fond, care a admis excepţia şi a respins cererea de chemare în judecată.

A precizat că, în motivarea recursului, reclamantul susţine că momentul de la care ar trebui să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani este data de 04 ianuarie 2019, când a fost emisă Nota de control nr. x, întocmită tardiv, în afara termenului de prescripţie de 3 ani, raportat la data la care reclamantul a cunoscut, fără dubiu, paguba şi trebuia să cunoască şi persoanele responsabile de producerea ei.

De asemenea, a mai menţionat şi că, prin acest document, se încearcă crearea unei aparente similitudini cu situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Codul Muncii referitoare la răspunderea disciplinară a salariaţilor, invocându-se răspunderea civilă delictuală.

A arătat că instanţa însă, în mod corect, a constatat faptul că data producerii prejudiciului invocat de reclamant este data restituirii sumei de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L., respectiv data de 18.02.2014, din acest moment începând să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 2517 C. civ., raportate la dispoziţiile art. 2528 C. civ.

A afirmat că, întrucât legiuitorul nu a instituit pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală termene speciale de prescripţie, aplicabil fiind termenul general de prescripţie de 3 ani, se înţelege că data de la care păgubitul trebuia să cunoască pe cel care răspunde de producerea pagubei nu poate fi decât înăuntrul termenului de 3 ani de la data de la care acesta a cunoscut paguba.

A susţinut că, în speţă, data de la care reclamantul trebuia să cunoască paguba este clar stabilită, respectiv 18.02.2014, când a fost restituită taxa prevăzută de Legea nr. 18/1991, iar data de la care reclamantul a cunoscut paguba şi trebuia să cunoască şi pe cei responsabili de producerea ei este 17.07.2015, data Procesului-verbal de constatare întocmit de către Curtea de Conturi.

De asemenea, a mai indicat şi că momentul de la care reclamantul avea obligaţia recuperării pagubei este clar stabilit, respectiv data emiterii deciziei Curţii de Conturi, 14.08.2015, prin care s-a dispus măsura recuperării pagubei, fiind calculate şi accesoriile, în sumă totală de 171.451,80 RON.

A arătat că în mod corect a fost constatat că responsabilitatea în ceea ce priveşte corectitudinea şi legalitatea cererii de restituire a taxei către solicitant, aparţine reclamantului care, prin intermediul organelor din subordine, avea obligaţia să verifice documentaţia depusă, astfel că presupusul prejudiciu este preexistent actelor emise de alte organe cu atribuţii de control.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului referitoare la natura juridică a creanţei, în sensul că aceasta ar fi de natură fiscală şi termenul de prescripţie aplicabil ar fi de 5 ani, a susţinut că taxa plătită de S.C. E. S.R.L. are natură fiscală, dar vizează doar raportul juridic de fond şi nu se transferă şi asupra raportului născut ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.

Astfel, în speţă, creanţa care reprezintă valoarea prejudiciului îşi păstrează caracterul civil, fiindu-i aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, instituit de art. 2517 C. civ.

În data de 08.11.2022, în termenul legal, au formulat întâmpinări şi intimaţii-pârâţi D., C., B. şi A., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În dezvoltarea apărărilor, pârâţii au arătat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, taxa achitată de S.C. E. S.R.L. este o creanţă fiscală doar în raportul dintre această societate, beneficiară a scoaterii din circuitul agricol a unui teren, şi minister, beneficiar al Fondul de ameliorare a fondului funciar, iar caracterul fiscal nu se transferă în pretenţia opusă pârâţilor în temeiul răspunderii civile delictuale.

Au arătat pârâţii că, prin acţiunea introductivă, au fost chemaţi în judecată pentru a fi obligaţi la plata unor sume reprezentând prejudiciul creat Fondului de ameliorare a fondului funciar şi nu la plata unei taxe din care se constituie respectivul fond.

Astfel, a fost stabilită natura civilă a raportului juridic şi implicit, natura civilă a pretenţiilor formulate în contradictoriu cu pârâţii, precum şi termenul de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor în recuperarea prejudiciilor cauzate printr-o faptă ilicită.

Au mai susţinut pârâţii că reclamantul nu poate înlătura caracterul civil al raportului juridic delictual, care constituie temeiul pretenţiilor formulate şi căruia îi este aplicabil termenul general de prescripţie, prevăzut de art. 2517 C. civ., care a început să curgă conform dispoziţiilor art. 2528 C. civ.

Au aratat şi că sunt lipsite de relevanţă dispoziţiile legale invocate de reclamant pentru demonstrarea caracterului fiscal al creanţei şi implicit al termenului de prescripţie de 5 ani, precum art. 92 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 3 pct. 2 din Legea nr. 69/2010, art. 1 şi art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002, cât timp caracterul fiscal al taxei nu vizează raportul dintre pârâţi şi reclamant.

Pârâţii au indicat că, spre deosebire de o creanţă de natură civilă, creanţa fiscală este un act juridic declarativ de drepturi şi obligaţii, care este executoriu prin el însuşi, fără a fi necesară promovarea unei acţiuni în justiţie pentru a obliga debitorul la plată, titlul de creanţă devenind titlu executoriu prin simpla ajungere la scadenţă.

Au mai afirmat şi că în mod corect instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie este de 3 ani, iar momentul producerii prejudiciului este data restituirii sumei de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L., respectiv 18.02.2014.

Au arătat pârâţii şi că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia prejudiciul a devenit cert la data pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul privind contestaţia împotriva raportului Curţii de Conturi, deoarece reclamantul a restituit taxa către S.C. E. S.R.L. în 18.02.2014, paguba producându-se la momentul restituirii taxei, prevederile art. 2528 C. civ. referindu-se la cunoaşterea pagubei, iar nu a cuantumului acesteia.

Cu atât mai mult nu reprezintă momentul de începere a cursului prescripţiei Nota de control nr. x/04.01.2019, întocmită de către o direcţie internă a reclamantului în afara termenului general de prescripţie de 3 ani, pentru a crea o aparenţă de legalitate a unui nou moment de început al termenului de prescripţie.

Ca atare, au susţinut că, la data restiturii taxei, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Au afirmat că nu există nicio reglementare legală potrivit căreia momentul pronunţării deciziei nr. 4446/11.12.2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal să reprezinte după caz, momentul începutului cursului termenului de prescripţie, respectiv o cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

Cât priveşte dispoziţiile pct. 210 par. 4 din Anexa la H.G. nr. 155/2014, au arătat că reclamantul confundă suspendarea verificării modului de ducere la îndeplinire a măsurilor stabilite prin decizia Curţii de Conturi, de către această instituţie, cu suspendarea prescripţiei dreptului material la acţiune în recuperarea pagubei.

În data de 16.11.2022, în termenul legal, intimaţii-pârâţi D., B., A. şi C. au formulat răspunsuri la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, prin care au menţionat că sunt de acord cu aceasta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 370.867,2 RON, reprezentând prejudiciul creat Fondului de ameliorare a fondului funciar.

În dezvoltarea cererii, reclamantul a susţinut că, prin Decizia nr. 35/14.08.2015 a Curţii de Conturi, s-au constatat abateri de la legalitate şi regularitate, constând în amplasarea unor construcţii noi (centrală fotovoltaică) pe un teren agricol situat în extravilanul comunei Osica de Sus, jud. Olt, fără a se obţine în prealabil avizele şi aprobările necesare scoaterii definitive a terenului aferent din circuitul civil agricol şi fără achitarea taxei prevăzute de Legea fondului funciar nr. 8/1991 către reclamant, valoarea acestor abateri fiind în sumă totală de 834.451,80 RON, prin măsura II.2 din decizie fiind dispusă efectuarea demersurilor ce se impun pentru recuperarea sumei, reţinând în sarcina fiecăruia dintre pârâţii persoane fizice câte 92.716,8 RON.

Reclamantul a arătat că această decizie a rămas definitivă la data de 11.12.2018, când, prin decizia nr. 4446/11.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost casată, în parte, sentinţa civilă nr. 976/22.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a fost menţinută măsura II.2 din decizia Curţii de Conturi.

În susţinerea pretenţiei formulate, reclamantul a precizat că prejudiciul produs Fondului de ameliorare a fondului funciar constă în restituirea, prin ordinul de plata nr. x/18.02.2014, a sumei de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L., taxă pentru scoaterea terenului agricol extravilan din circuitul agricol, urmare a emiterii, în mod formal, de către pârâta persoană juridică, prin angajaţii săi, pârâţii persoane fizice, a avizului nr. x/20.06.2013 de scoatere din circuitul agricol a suprafeţei de 190.000 mp, în care s-a consemnat că terenul este amenajat cu lucrări în complex de îmbunătăţiri funciare, deşi, în realitate, se cunoştea că societatea deja construise şi pusese în funcţiune investiţia "Centrală fotovoltaică".

În drept, reclamantul a invocat atât prevederile art. 1349, art. 1357-1359, art. 1373, art. 1381-1382 C. civ., cât şi dispoziţiile actelor normative în materia îmbunătăţirilor funciare.

Prima instanţă, cu ocazia soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, admisă prin sentinţa pronunţată în cauză, a constatat că data producerii prejudiciului invocat de către reclamant este 18.02.2014, moment la care a fost restituită suma de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L. şi de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.

A reţinut prima instanţă şi că, la data restituirii sumei de 663.000 RON, reclamantul trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi pe cel care a determinat producerea lui.

Instanţa de apel, în exercitarea controlului de temeinicie şi de legalitate al sentinţei primei instanţe, a respins apelul reclamantului privitor la greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, menţinând soluţia Tribunalului Bucureşti.

Prin memoriul de recurs, reclamantul susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, criticile formulate fiind întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este subsumabil inclusiv prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce acesta vizează modalitatea de soluţionare a unei excepţii procesuale de fond, urmând a fi analizat din perspectiva ambelor motive de casare.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamantul susţine, în esenţă, că instanţa de apel, deşi a reţinut natura fiscală a creanţei, a reţinut în mod eronat ca nefiind aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani aferent creanţelor fiscale, potrivit dispoziţiilor art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Drept urmare, susţine reclamantul că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile 2 alin. (1) şi art. 110 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, art. 1 şi art. 2 pct. 42 din Legea 500/2002, art. 3 pct. 2 din Legea nr. 69/2010, respectiv art. 92 alin. (5) din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Critica formulată este neîntemeiată.

În mod corect a menţinut instanţa de apel soluţia pronunţată de prima instanţă, reţinând că pretenţia formulată de către reclamantă a fost opusă pârâţilor pe temei delictual.

Prin urmare, în raport de obiectul acţiunii civile - răspundere civilă delictuală, în mod corect a apreciat instanţa de apel că dreptul la acţiune este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, reglementat de dreptul comun în materie, art. 2517 C. civ., iar nu celui de 5 ani, prevăzut de art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, independent de natura juridică a taxei achitate de către S.C. E. S.R.L. reclamantului, în mod judicios s-a reţinut că pretenţia formulată în prezenta cauză derivă dintr-un raport juridic civil, prin prisma faptului că obligaţia pretins încălcată constă în neîndeplinirea corespunzătoare, de către pârâţii persoane fizice a atribuţiilor care le reveneau, pârâta persoană juridică fiind chemată în judecată strict în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepuşilor.

Mai mult, relevantă în acest sens este şi reţinerea corectă a instanţei de apel, în sensul că pârâţii nu au calitatea de beneficiari ai scoaterii din circuitul agricol al terenului respectiv.

În opoziţie, creanţele fiscale izvorăsc strict din raporturi de drept material fiscal, în legătura cu perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, de natura celor prevăzute la art. 2 din Codul fiscal, în care părţile nu se găsesc pe poziţii de egalitate juridică.

În consecinţă, raporturile juridice derivând din instituirea taxelor, impozitelor şi contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, expres şi explicit reglementate de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, precum este şi cazul celui dintre reclamant, în calitatea sa de autoritate publică, şi solicitantul avizului, în calitatea sa de beneficiar, sunt distincte de faptul juridic civil, respectiv de instituţia răspunderii civile delictuale, deoarece fac parte din altă materie de drept, prin prisma izvorului juridic obligaţional deosebit care le generează.

Pentru aceste considerente, critica reclamantului relativă la aplicarea termenului de prescripţie de 5 ani, specific creanţelor fiscale, prevăzut de prevederile art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, nu poate fi reţinută.

Date fiind precizările anterioare, se impune menţiunea că nici restul prevederilor legale pretins încălcate de către instanţa de apel, invocate de către reclamant, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte determinarea naturii juridice a raportului obligaţional dedus judecăţii, în consecinţă, criticile formulate urmând a fi înlăturate.

Printr-o a doua critică de nelegalitate, reclamantul susţine că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., este cel al emiterii Notei de control nr. x/04.01.2019 - moment la care au fost cunoscute persoanele responsabile, respectiv data pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015 – moment la care prejudiciul total a devenit cert.

Critica formulată are caracter nefondat.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că instanţa de recurs nu examinează faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond, în acest stadiu procesual fiind posibilă doar verificarea legalităţii deciziei recurate, prin raportare la situaţia de fapt care a fost deja stabilită.

Date fiind aceste precizări, Înalta Curte constată că instanţele fondului au reţinut că data producerii prejudiciului reclamat prin acţiune este data restituirii sumei de 663.000 RON către S.C. E. S.R.L., respectiv data de 18.02.2014 întrucât reclamantul trebuia să cunoască, începând cu acea dată, atât prejudiciul, cât şi persoanele care l-au produs.

Trebuie menţionat faptul că, potrivit regulii generale, enunţate de art. 2523 C. civ., prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Este, însă, posibil ca data naşterii dreptului la acţiune, adică data naşterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoştinţă de încălcarea dreptului din momentul în care este încălcat, contestat sau negat, însă se găseşte în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acţiona imediat.

În asemenea situaţii, începerea prescripţiei extinctive la data naşterii dreptului la acţiune, ar face ca prescripţia să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acţiona pentru a-şi apăra dreptul, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor şi raţiunilor care guvernează această materie.

Principiul consacrat de aceste dispoziţii legale are un caracter general, în sensul că se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.

În speţă, însă, dată fiind natura juridică a acţiunii ce formează obiectul cauzei, prezintă relevanţă normele speciale reprezentate de prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Doctrina juridică a consacrat două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, respectiv un moment subiectiv, în care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Scopul reglementării momentului obiectiv este acela ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Astfel, referitor la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, legiuitorul a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material.

Având în vedere aceste consideraţii, în speţă, momentul naşterii dreptului material la acţiune pentru repararea prejuidiciului suferit nu poate fi reprezentat de momentul rămânerii definitive a Deciziei nr. 35/14.08.2015 a Curţii de Conturi (ca efect al respingerii contestaţiei formulate), cum în mod greşit afirmă reclamantul.

În legătură cu aceast aspect, instanţele fondului au reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, conform cărora paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi, precum şi faptul că prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 57-58).

S-a statuat, de asemenea, că intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoare întreruptivă a cursului prescripţiei (par. 60-62).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei, înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi, fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de reclamant, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care decizia Curţii de Conturi a rămas definitivă, ar însemna să se admită că, deşi partea a pierdut dreptul la acţiune deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este decizia Curţii de Conturi, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia reclamantului înseamnă a admite că propria culpă, pe care acesta o invocă, respectiv că nu a cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestui aspect, are efect exonerator, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit.

Or, această opinie nu poate fi reţinută, deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru a valorifica un drept.

Nici susţinerea reclamantului potrivit căreia "cuantumul total al prejudiciului stabilit în sarcina fiecărui pârât a devenit cert la data întocmirii Notei de control nr. x/4.01.2019" nu poate fi reţinută.

Aceasta întrucât dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., anterior citate, nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea prejudiciului, aceasta este o chestiune de probaţiune în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

Mai mult, o astfel de interpretare excedează scopului instituirii unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, în interiorul căruia titularul dreptului trebuie să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Cât priveste susţinerea privitoare la incidenţa pct. 210 par. 4 din Anexa la H.G. nr. 155/2014, se observă că această prevedere este invocată pur formal, în condiţiile în care nu priveşte un caz de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, ci vizează strict raportul dintre entitatea verificată şi Curtea de Conturi.

Date fiind aceste precizări, se observă că reclamantul tinde, în realitate, prin criticile formulate, să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie, ceea ce nu poate fi acceptat.

Astfel, în mod judicios, instanţa de apel a statuat că, în raport cu data introducerii acţiunii de către reclamant - 06.02.2019, termenul de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ. este împlinit, neputându-se reţine motive de întrerupere şi/sau de suspendare a termenului de prescripţie, de natură să conducă la o soluţie contrară.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva deciziei civile nr. 1414A din 22 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva deciziei civile nr. 1414A din 22 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.