TV broadcast defamation: value judgments with sufficient factual basis shielding moderators and broadcasters from civil liability for infringement of reputation

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, la data de 29 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. S.A., D. şi E., a solicitat ca, prin hotărârea care va fi pronunţată, să se constate încălcarea dreptului reclamantei la imagine, demnitate şi reputaţie, să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale, obligarea pârâţilor să publice în presă dispozitivul hotărârii, obligarea televiziunii să difuzeze dispozitivul hotărârii pe post şi să prezinte scuze publice, obligarea lui B. să formuleze scuze publice în cadrul emisiunii "F.", obligarea lui D. să formuleze scuze publice pe pagina web a G., obligarea lui E. să formuleze scuze publice în cotidianul "H." şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a Civilă

Prin sentinţa civilă nr. 863 din 26 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C. S.A., B., D. şi E., ca neîntemeiată, şi a luat act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 284A din 4 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul formulat de apelanta – reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 863 din 26 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi C. S.A., B., D. şi E., ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 284A din 4 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel, pentru rejudecare. Aceasta invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurenta arată că prezenta cauză are la bază conflictul dintre două drepturi fundamentale, anume dreptul la liberă exprimare, reglementat de dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cel la imagine, demnitate şi reputaţie, care rezultă din dreptul la viaţă privată, reglementat de art. 8 din acelaşi act european. Ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză au recunoscut că există tensiune între cele două drepturi fundamentale dar şi împrejurarea că există o serie de principii, stabilite la nivel jurisprudenţial, naţional şi european, care trebuie avute în vedere în astfel de situaţii pentru asigurarea unui just echilibru în protejarea celor două valori garantate de Convenţie. De aceea, soluţionarea cazului de faţă, anume atragerea răspunderii intimaţilor pentru fapta proprie, în baza dispoziţiilor art. 1357 din C. civ. trebuie analizată în funcţie de natura specifică acestui conflict, criteriile de analiză fiind cele care reies din jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, recurenta arată că, în opinia sa, instanţa de apel nu a analizat diferenţa dintre acuzaţia de fapt şi judecata de valoare, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, împrejurare care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 1357 din C. civ.. În acest sens, prezintă parte din jurisprudenţa europeană şi naţională, pe care o apreciază ca fiind relevantă în cauză, şi principiile care se desprind.

Referitor la cauza dedusă judecăţii, arată că instanţa de apel nu a procedat la o încadrare motivată a afirmaţiilor intimaţilor din cadrul emisiunii F., în categoria acuzaţiilor de fapt sau a judecăţilor de valoare. Astfel, deşi a reţinut că jurisprudenţa europeană impune o atare delimitare, instanţa a omis a mai încadra afirmaţiile făcute în cele două categorii, sărind un pas al analizei. Analiza presupune doi paşi: întâi diferenţierea între acuzaţiile de fapt şi judecăţile de valoare în funcţie de susceptibilitatea afirmaţiei de a fi dovedită, apoi analizarea legitimităţii afirmaţiei în funcţie de baza factuală care, la rândul său, trebuie să fie suficientă, precisă şi de încredere.

În opinia sa, instanţa de apel a analizat afirmaţiile intimaţilor prin prisma existenţei sau inexistenţei unei baze factuale, fără a califica, în prealabil, afirmaţia ca fiind acuzaţie de fapt sau judecată de valoare, pe baza criteriului susceptibilităţii de probă. Apreciază că a operat, a priori, prezumţia că afirmaţiile intimaţilor sunt judecăţi de valoare, ceea ce ar justifica de ce instanţa a stabilit un prag scăzut al conceptului bazei factuale, în contradicţie cu jurisprudenţa relevantă. În acest sens, prezintă exemple de afirmaţii făcute de intimaţii E. şi B., în emisiunea F., referitoare la decesul unui angajat I., contractul J. şi contractele societăţii K.. Instanţa de apel nu a privit afirmaţiile acestora, în ansamblu, ci trunchiat reţinând că reprezintă simple judecăţi de valoare.

Prin prisma naturii acestui conflict şi a necesităţii de a diferenţia între acuzaţiile de fapt şi judecăţile de valoare, recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat corecta aplicare a jurisprudenţei relevante, înlăturând răspunderea intimaţilor pentru fapta proprie, conform prevederilor art. 1357 din C. civ.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel nu a aplicat conceptul "bazei factuale", în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO în materie, împrejurare care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu art. 1357 din C. civ.. În cadrul acestui motiv de recurs, se arată că orice conflict dintre dreptul la liberă exprimare şi dreptul la reputaţie este sui generis, soluţionarea constând într-un act de balansare a celor două drepturi fundamentale.

Analiza, eronată, realizată de către instanţa de apel, care nu a calificat afirmaţiile intimaţilor în acuzaţii de fapt sau judecăţi de valoare, a continuat cu faptul că a arătat o perspectivă incorectă asupra conceptului "bazei factuale". Acest concept a luat naştere în mod jurisprudenţial şi s-a dezvoltat ca urmare a particularităţilor şi provocărilor cu care s-a confruntat Curtea de la Strasbourg. Sensul nu este eluziv ci poate fi dedus, în mod clar, printr-o analiză de tip ratio legis, mutatis mutandis a jurisprudenţei care face referire la acest concept. Natura bazei factuale se suprapune, poate chiar total, cu conceptul dovezii, probei, demonstrării, convingerii.

În sprijinul susţinerilor sale, recurenta redă afirmaţiile intimatului B. referitoare la accidentul de la I. şi arată că instanţa de apel a calificat afirmaţia acestuia ca fiind judecată de valoare, lipsită de caracter univoc, supoziţie pornită de la poziţia ocupată, de conducere în cadrul I., şi, în consecinţă, nefiind total lipsită de o bază factuală. Instanţa a apreciat că afirmaţiile ar implica mai mult o răspundere morală decât una penală, fiind lipsit de relevanţă că procurorii au emis o ordonanţă de clasare.

Faţă de argumentele instanţei de apel, recurenta arată că nu există niciun motiv pentru a se concluziona în sensul în care intimatul nu face acuzaţii de fapt, în condiţiile în care sugerează că acţiuni ale sale au avut ca rezultat accidentul I. sau că sugerarea doar a unei responsabilităţi morale nu ar leza reputaţia, imaginea şi demnitatea recurentei. De asemenea, arată că instanţa a considerat ca bază factuală, pentru afirmaţiile intimatului B., faptul că, la momentul producerii accidentului I., recurenta era într-o poziţie de conducere în cadrul acesteia, această concluzie fiind lipsită de raţionament juridic. Aceste argumente reprezintă o aplicare greşită a dreptului material, prin aceea că nu se respectă natura stabilită jurisprudenţial a conceptului "bazei factuale", anume aceea de dovadă.

Faţă de faptul că era dată o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, instanţa de apel a reţinut greşit că afirmaţiile intimatului B. se înscriu în limitele libertăţii de exprimare. În cazul acestui intimat, instanţa nu a analizat baza factuală, deşi aceasta trebuie să existe chiar şi în cazul judecăţilor de valoare.

Recurenta redă şi afirmaţiile intimatului E. şi arată că, referitor la acestea, instanţa de apel a considerat ca bază factuală faptul că recurenta a declarat că regretă contractul încheiat de Statul Român cu compania J.. În acest sens, arată că motivarea instanţei nu este temeinică, nici rezonabilă, nu ţine cont de probatoriul administrat întrucât recurenta a condus societatea K. care nu a avut niciun contract cu societatea J.. În realitate, afirmaţia intimatului E. este o acuzaţie de fapt, penală, ea ar trebui să aibă o bază factuală, probe, dovezi, care să conducă la o astfel de concluzie.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel nu a recunoscut, în contradicţie cu jurisprudenţa CEDO, că se admite atragerea răspunderii moderatorului unei emisiuni TV, inclusiv a postului de televiziune, pentru atingerea adusă drepturilor subiective ale unei persoane prin neîndeplinirea obligaţiilor de imparţialitate şi moderare şi, respectiv, pentru oferirea platformei pentru diseminarea informaţiilor prin prisma cărora s-a adus atingere drepturilor subiective ale unei persoane, fapte care atrag incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 1357 din C. civ.

Astfel, instanţa nu a admis ipoteza potrivit căreia se poate atrage răspunderea moderatorului unei emisiuni pe motiv că nu a solicitat unui invitat să facă dovada acuzaţiilor sale, la fel cum a reţinut că nu se poate atrage nici răspunderea unui post de televiziune pe motiv că a oferit platforma, cadrul în care invitaţii fac afirmaţii care aduc atingere drepturilor subiective altor persoane. În speţă, moderatorul B. nu a invitat autorul unor afirmaţii să facă dovada lor ci a acceptat aceste susţineri, ceea ce a contribuit la consolidarea propagandei invitaţilor care doreau afectarea imaginii recurentei, în plină campanie electorală.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se conturează o tendinţă de a trage la răspundere platformele care oferă mediul propice pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare în afara limitelor sale, prin încălcarea drepturilor subiective ale persoanelor, un exemplu în acest sens fiind hotărârea din Cauza Delfi AS contra Estoniei.

Or, în speţă, realizatorul şi moderatorul emisiunii aveau obligaţia de a se asigura că, în cadrul emisiunii pe care o moderează, invitaţii nu fac afirmaţii false, de natură penală, care sunt susceptibile de a afecta reputaţia, imaginea, demnitatea unei persoane. Instanţa de apel a făcut referire la importanţa libertăţii de exprimare, mai ales în contextul alegerilor locale, fără a ţine seama de lezarea drepturilor recurentei, aflată în plină campanie electorală. Aceasta deşi era necesară asigurarea unui echilibru între cele două drepturi, aspect ce rezultă din jurisprudenţa citată în cererea de recurs.

În opinia recurentei, emisiunea din data de 7 septembrie 2020 nu a reprezentat un cadru pentru exprimarea comentariilor referitoare la numeroase subiecte de presă privind activitatea şi trecutul său ci a reprezentat un cadru în care au fost formulate acuzaţii clare, punctuale, care sunt susceptibile de a fi probate, prin urmare, ele trebuie calificate drept fapte.

În ceea ce priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel nu a recunoscut relevanţa sancţiunilor aplicate de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, fapt care atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 1357 din C. civ.

În acest sens, după citarea argumentelor instanţei de apel şi a conţinutului actului sancţionator, recurenta arată că, potrivit dispoziţiilor art. 66 şi 67 din Regulamentul de Reglementare a Conţinutului Audiovizual, adoptat de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin decizia nr. 220 din 24 februarie 2011, informarea trebuie să fie imparţială şi echilibrată iar prezentatorii nu trebuie să profite de apariţia lor constantă în programe, într-un mod care să contravină exigenţelor de asigurare a imparţialităţii.

Prevederile menţionate au relevanţă pentru interpretarea noţiunii de depăşire a libertăţii de exprimare, aspect reţinut în jurisprudenţa naţională, inclusiv cea a Curţii de Apel Bucureşti. Or, în speţă, instanţa de apel a reţinut că analiza angajării răspunderii pentru fapta proprie trebuie efectuată numai prin raportare la libertatea de exprimare, fără ca răspunderea să poată fi atrasă şi pentru încălcarea normelor trasate de către Codul Audiovizualului. În opinia instanţei, fapta ilicită nu se poate naşte decât din încălcarea unei norme organice, ignorând faptul că CNA a luat naştere printr-o lege organică iar abilităţile sale normative şi de sancţionare i-au fost date prin Legea nr. 504/2002. Prin încălcarea obligaţiilor reţinute de Consiliul Naţional al Audiovizualului, intimaţii au prejudiciat drepturile subiective ale recurentei, al cărui drept civil la reparare nu poate fi negat indiferent de natura juridică a actului normativ care cuprindea obligaţia încălcată, fapta putând fi probată prin orice mijloc de probă.

În concluzie, pentru motivele arătate, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.

6. Apărări formulate în cauză

Intimaţii C. S.A., B. şi D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Şi intimatul E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Obiectul recursului este reprezentat de decizia nr. 284 A din 4 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care reclamanta A. o apreciază ca fiind afectată de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin criticile formulate în conţinutul cererii de recurs, subsumabile motivului de nelegalitate invocat, recurenta - reclamantă susţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a legislaţiei interne şi europene, apreciind că, în cauză, s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite şi a prejudiciului, ceea ce justifică admiterea demersului său judiciar.

În primul rând, se susţine o încălcare a normelor dreptului intern, respectiv a dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., ce reglementează răspunderea pentru fapta proprie, şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Convenţie, cu accent pe diferenţa dintre acuzaţia de fapt şi judecata de valoare.

Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamanta A. a solicitat, în esenţă, obligarea pârâţilor la plata daunelor morale produse prin afirmaţiile calomnioase şi denigratoare făcute de pârâţii B., D. şi E. în cadrul emisiunii F. din data de 7 septembrie 2020. Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea unor afirmaţii denigratoare ce au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei, atât prin conţinutul informaţiilor, cât şi prin titlul utilizat, cu atât mai mult cu cât aceasta era în plină campanie electorală, pentru obţinerea funcţiei de primar de sector.

În acest context factual, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare. Acestea au reţinut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa intimaţilor săvârşirea unei fapte ilicite.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

Referitor la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.

În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate. Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a procedat la o analiză distinctă a afirmaţiilor pârâţilor, din cadrul emisiunii TV, pentru a stabili dacă sunt acuzaţii de fapt sau judecăţi de valoare.

Astfel, analizând, în concret, afirmaţiile făcute, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că acestea nu pot fi calificate ca fiind acuzaţii, ci se înscriu mai degrabă în categoria judecăţilor de valoare, nefiind formulate acuzaţii clare, determinate faţă de reclamantă.

Referitor la primul exemplu din cererea de recurs, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de apel, că ceea ce s-a afirmat faţă de accidentul de muncă de la I. nu are caracter univoc, ci general, exprimând, în abstract, o eventuală responsabilitate datorată funcţiei de conducere pe care recurenta o ocupa în cadrul societăţii, cu competenţe în domeniul protecţiei muncii. Nu s-a susţinut, în mod clar, responsabilitatea recurentei reclamante pentru producerea accidentului, motiv pentru care afirmaţiile intimaţilor B. şi E. intră în categoria judecăţilor de valoare.

De asemenea, comparaţia între acel accident de muncă şi un alt accident rutier reprezintă o evaluare personală a intimatului D. cu privire la două incidente total distincte. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, raţionamentul expus este unul ipotetico - deductiv şi nu constituie o acuzaţie, deoarece nu se afirmă vreo faptă ilicită a recurentei şi nici vreo formă de vinovăţie. Din contră, acesta a făcut o analogie cu responsabilitatea unei alte persoane pentru un alt accident.

Aceleaşi concluzii se impun şi faţă de afirmaţiile intimatului E. privind implicarea recurentei reclamante în contractele societăţii K. şi relaţia cu societatea J.. Acesta nu au caracterul unor acuzaţii, ci se înscriu tot în categoria judecăţilor de valoare, cu o bază factuală suficientă, având în vedere declaraţiile anterioare ale recurentei.

Prin urmare, instanţa de apel a avut în vedere distincţia realizată de către instanţa de contencios a drepturilor omului dintre fapte şi judecăţi de valoare, arătând că afirmaţiile pe care recurenta le apreciază ca fiind prejudiciabile reprezintă judecăţi de valoare, nefiind acuze certe la adresa acesteia.

În al doilea rând, recurenta arată că instanţa de apel nu a aplicat conceptul "bazei factuale" în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi reia, în cuprinsul cererii de recurs, afirmaţiile intimaţilor pe care le apreciază denigratoare şi lipsite bază factuală.

Nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, instanţa de apel a enunţat standardele de protecţie pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertăţii de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viaţa privată, onoarea şi demnitatea unei persoane subiect al investigaţiei jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudenţa menţionată vizează, aşa cum s-a dezvoltat anterior, distincţia ce trebuie operată între fapte şi judecăţi de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, existenţa unei baze factuale şi în cazul emiterii unor judecăţi de valoare, verificarea informaţiilor şi dreptul la replică, buna credinţă în demersul jurnalistic şi doza de exagerare şi provocare admisibilă.

După fixarea limitelor analizei, instanţa de apel a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică, prin urmare sursele fiind credibile. Aceasta cu atât mai mult cu cât a pornit de la o emisiune a altui post de televiziune, în care recurenta a fost invitată şi a făcut o serie de afirmaţii.

Înalta Curte reţine că în cadrul căii de atac extraordinare a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Analizând, însă, susţinerile recurentei în sensul că lipseşte baza factuală, instanţa de recurs reţine existenţa acesteia în cazul exemplelor din cererea de recurs, aşa cum ele au fost verificate, în mod corect, de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte accidentul angajatului de la I., instanţa de apel a arătat că responsabilitatea afirmată de intimaţi nu este una juridică, penală, ci mai mult una de ordin moral. Aceste supoziţii au pornit de poziţia pe care o ocupa recurenta în cadrul I., la momentul respectiv, având competenţe în domeniul protecţiei muncii.

Indiferent de atribuţiile concrete ale apelantei, baza factuală relevantă constă în faptul că aceasta ocupa un post de conducere în cadrul societăţii I., la data accidentului, acordând interviuri televizate la acea dată. Supoziţiile intimaţiilor cu privire la responsabilitatea (morală) a recurentei pentru producerea acestui accident s-au bazat, exclusiv, pe atribuţiile postului pe care aceasta îl ocupa la data accidentului, aspecte care nu au fost negate de aceasta, de vreme ce, în dezbaterea electorală difuzată de postul L., aceasta a afirmat că a remediat o serie de nereguli în ceea ce priveşte protecţia muncii înainte de producerea accidentului, însă intervalul de timp de la ocuparea postului până la producerea acestui accident a fost insuficient pentru a remedia toate problemele.

În ceea ce priveşte afirmaţiile referitoare la relaţia contractuală cu societatea J., instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că acestea au avut o bază factuală constând chiar în declaraţiile date de recurentă în cursul anului 2016. Astfel, aceste declaraţii constituie o bază factuală suficientă pentru ca un jurnalist să afirme implicarea recurentei în contractul J.. O astfel de declaraţie nu poate fi interpretată decât ca fiind o recunoaştere a activităţii recurentei cu privire la acest contract. O asemenea concluzie poate fi trasă din această afirmaţie, nefiind evidentă reaua credinţă, chiar dacă dintr-o analiză în detaliu a raporturilor de muncă şi a raporturilor economice ale societăţii, chestiune ce excedează însă limitelor judecăţii, s-ar putea ajunge la o altă concluzie.

Afirmaţiile referitoare la anumite contracte ale societăţii K., afirmaţii care aparţin lui M., invitat la emisiunea respectivă, nu au fost analizate de către instanţe întrucât acesta nu a fost antrenat în prezentul proces, nu are calitate procesuală pasivă iar răspunderea delictuală este personală.

Tot cu privire la baza factuală, s-a reţinut, de către instanţa de apel, în mod corect, că, deşi nu se poate face o analiză a emisiunii, în întregul ei, este important a sublinia că s-a bazat pe redifuzarea unor imagini dintr-o altă emisiune, realizată de L., în care a fost invitată şi recurenta. Practic, în studioul C. s-au exprimat doar opinii, în special sub formă de insinuări şi speculaţii.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că dezbaterea s-a întemeiat, în principal, pe datele prezentate în emisiunea anterioară, astfel că nu se impunea ca, în cadrul emisiunii F., să fie prezentate dovezi certe privind cele susţinute. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea din cauza Thorgeirson c. Islandei în care s-a statuat că, în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la alţii, stabilirea adevărului respectivelor afirmaţii constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă.

Astfel, instanţa a argumentat pertinent care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza dezvoltării judecăţilor de valoare apreciind că maniera în care au procedat ziariştii este una corespunzătoare.

De altfel, aşa cum s-a statuat în hotărârea pronunţată în Cauza Cornelia Popa c. României, la data de 29 martie 2011, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al afirmaţiilor, ci şi atitudinea subiectivă a persoanei. Prin urmare, criteriul bunei-credinţe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmaţiilor în a determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de art. 10. În speţa în discuţie, Curtea a stabilit că jurnalista a acţionat cu bună-credinţă, informând publicul cu privire la un subiect de interes general şi că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenţiei.

De asemenea, dacă există o bază factuală suficientă, în jurisprudenţa europeană se consideră drept acceptabilă doza de exagerare, limbajul şi termenii folosiţi de jurnalişti fiind meniţi să stârnească interesul cititorilor.

Iar în ceea ce priveşte limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acţionează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetăţean. Un om politic se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale din partea ziariştilor şi trebuie să arate o mai mare toleranţă în această privinţă. El are, desigur, dreptul la protejarea reputaţiei sale dar imperativele acestei protecţii trebuie să fie puse în balanţă cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepţiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Cauza Oberschlick c. Austriei, Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs si Gubi c. Austriei).

Prin urmare, stabilind existenţa unei baze factuale suficiente, coroborat cu caracterul notoriu al persoanei vizate şi subiectul de interes general al investigaţiei jurnalistice, instanţa de apel a constatat, corect, că afirmaţiile făcute în timpul emisiunii F. nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

În al treilea rând, recurenta arată că instanţa de apel nu a recunoscut că se admite atragerea răspunderii moderatorului unei emisiuni TV, dar şi a postului de televiziune, pentru atingerea adusă drepturilor subiective ale unei persoane prin neîndeplinirea obligaţiilor de imparţialitate şi moderare şi, respectiv, pentru oferirea platformei prin prisma căreia s-a adus atingere drepturilor subiective ale unei persoane.

Nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Instanţa de apel a analizat această chestiune şi a reţinut, în mod corect, că răspunderea civilă delictuală, susţinută de recurentă încă de la începutul demersului său juridic, este personală şi nu poate fi angajată decât analizând faptele imputate fiecărui intimat în parte.

Nici moderatorul şi nici postul de televiziune nu răspund pentru afirmaţiile invitaţilor decât dacă, în sarcina lor, se poate reţine reaua – credinţă. Or, în cauză, aşa cum s-a dezvoltat anterior, la emisiunea supusă analizei, s-au făcut speculaţii referitoare la recurentă pornindu-se de la redifuzarea unor imagini dintr-o altă emisiune. Nu s-au făcut acuzaţii, nu s-au folosit termeni jignitori, denigratori ci s-au exprimat opinii cu o bază factuală suficientă.

Nu se poate reţine reaua-credinţă a realizatorului emisiunii sau a postului de televiziune întrucât acesta doar a asigurat o platformă pentru exprimarea opiniilor invitaţiilor cu privire la un subiect despre care nu se poate spune nici că a fost creat, nici întreţinut cu o contribuţie simţitor majoritară de către emisiunea incriminată prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, toate subiectele abordate în emisiune au vizat criterii intens dezbătute în campania electorală referitoare la gestionarea unei activităţi complexe (accidentul I.), asumarea responsabilităţii, transparenţa şi precauţia cheltuirii fondurilor publice, toate comentariile efectuate în emisiune fiind convergente subiectelor principale ale unei campanii electorale, neputându-se reţine crearea unui subiect cu unicul scop de a prejudicia reputaţia recurentei.

Prin urmare, a rezultat că nici conduita invitaţilor nu îmbracă forma unei fapte ilicite apte să prejudicieze recurenta şi nici moderatorul şi postul de televiziune nu au acţionat cu rea-credinţă pentru a se antrena răspunderea civilă a acestora.

În al patrulea rând, se susţine că instanţa de apel nu a recunoscut relevanţa sancţiunii aplicate de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, care a constatat încălcarea dreptului la imagine al reclamantei.

Înalta Curte reţine că prezentul demers judiciar presupune analizarea condiţiilor necesare angajării răspunderii delictuale, prin raportare la libertatea de exprimare. Incidenţa faptei ilicite se impune a se analiza nu doar din perspectiva C. civ. ci şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg care, raportat la noţiunea de "faptă ilicită", a statut în mod consecvent şi unitar că informaţiile furnizate de către jurnalişti sunt susceptibile a se încadra sub sfera juridică de fapte sau judecăţi de valoare.

Codul audiovizualului, pe care îl aplică Consiliul Naţional al Audiovizualului, stabileşte o serie de reguli de conduită în sarcina realizatorilor de emisiuni, însă, cum corect a apreciat instanţa de apel, nerespectarea acestora nu constituie, în sine, o faptă ilicită care să atragă, după sine, angajarea răspunderii delictuale. Calificarea unei situaţii ca fiind sau nu faptă ilicită aparţine instanţei, care o analizează ţinând seama nu doar de normele de drept intern şi european ci şi de importanţa libertăţii de exprimare într-o societate democratică, în special într-un context precum cel de faţă, respectiv al alegerilor locale.

Actul sancţionator întocmit de Consiliul Naţional al Audiovizualului, pentru lipsa dreptului la replică, nu reprezintă decât un mijloc de probă care, însă, a fost analizat de instanţele de judecată, argumentele avute în vedere regăsindu-se în ambele hotărâri pronunţate în cauză.

În concluzie, nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Prin urmare, dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurenta – reclamantă au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamanta A. împotriva deciziei nr. 284A din 4 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 284A din 4 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.