Nullity of cadastre and land registry entries due to false documentation; scope of mandatory joinder and procedural framework

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 24 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Preşedinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea şi Municipiul Oradea, prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E. S.R.L. şi F. S.R.L., au solicitat constatarea nulităţii absolute a numărului cadastral x, drept consecinţă a anulării documentaţiei cadastrale înregistrată la O.C.P.I. Bihor sub nr. x/16.03.2004 ca fiind falsă, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Oradea – secţia Penală, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1.03.2004 la B.N.P. G. privind terenul aferent nr. cadastral x, înscris în C.F. ndf x Oradea şi a încheierii de intabulare nr. x/19.03.2004, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2004 la B.N.P. H. privind terenul aferent nr. cadastral x, înscris în C.F. ndf x Oradea şi a încheierii de intabulare nr. x/11.06.2004, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2004 la B.N.P. H. privind terenul aferent nr. cadastral x, înscris în C.F. ndf x Oradea şi a încheierii de intabulare nr. x/15.06.2004, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/23.11.2004 la B.N.P. G. privind terenul aferent nr. cadastral x, înscris în C.F. ndf x Oradea şi a încheierii de intabulare nr. x/24.11.2004, constatarea nulităţii absolute a actului de parcelare, autentificat sub nr. x/2005 la B.N.P. G., şi a planului cadastral înregistrat sub nr. x/2004 la O.C.P.I, înscrise în C.F. ndf x Oradea, a încheierii de intabulare nr. x/14.01.2005, sistarea C.F. ndf x Oradea, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006 la B.N.P. H. privind terenurile cu nr. cadastrale x, înscrise în C.F. ndf x Oradea, C.F. ndf x Oradea, C.F. ndf x Oradea, C.F. ndf x Oradea şi a încheierii de intabulare nr. x/14.06.2006, constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007 la B.N.P. I. privind terenurile cu nr. cadastrale x, înscrise în C.F. ndf x Oradea şi C.F. nr. x Oradea, C.F. ndf x Oradea şi C.F. nr. x Oradea, C.F. ndf x Oradea şi C.F. nr. x Oradea, C.F. ndf x Oradea şi C.F. nr. x Oradea şi a încheierii de intabulare nr. x/27.12.2007, sistarea cărţilor funciare cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară, constatarea nulităţii absolute a actului notarial de alipire şi contopire autentificat sub nr. x/30.04.2015 la B.N.P. J., înscris în C.F. nr. x Oradea prin care s-a constituit nr. cadastral x, cu suprafaţa totală de 63.678 mp şi a încheierii de intabulare nr. x/04.05.2015, constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.03.2017 la B.N.P. K. privind suprafaţa de 18.400 m.p., din totalul de 63.678 m.p., aferentă nr. cadastral x şi a încheierii de intabulare nr. x/24.03.2017, sistarea C.F. nr. x Oradea, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară.

Pârâta D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, necompetenţa materială a Judecătoriei Oradea, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale de folosinţă a pârâtei E. S.R.L., excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii unui număr cadastral şi a cererii de rectificare a cărţilor funciare, excepţia prescripţiei acţiunii în anularea documentaţiei cadastrale, a contractelor de vânzare-cumpărare şi a cererii de rectificare a cărţilor funciare, în ceea ce îi priveşte pe subdobânditorii terenurilor ce fac obiectul acţiunii. Pe fondul cererii, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, necompetenţa materială a Judecătoriei Oradea, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. La 29 octombrie 2018, pârâta A. a depus o nouă întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, declinarea competenţei de soluţionare a litigiului către Tribunalul Bihor, iar pe fondul cererii, respingerea acţiunii, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă şi care nu justifică un interes, considerând că cererea este inadmisibilă, prescrisă şi nefondată.

Pârâta F. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

2. Hotărârea Judecătoriei Oradea

Prin sentinţa civilă nr. 610 din 5 februarie 2019, Judecătoria Oradea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

3. Hotărârea Tribunalului Bihor

Prin sentinţa nr. 106/C din 3 iulie 2019, Tribunalul Bihor – secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 4, invocată de pârâtele D. şi A.. A constatat decăderea reclamanţilor din dreptul de a cere rectificarea cărţilor funciare în privinţa pârâţilor de rangul 2 – 6. A admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea capetelor de cerere 5 - 10 şi a respins cererea formulată de reclamanţii Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Preşedinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea şi Municipiul Oradea, prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E. S.R.L. şi F. S.R.L.. A obligat reclamanţii să-i plătească pârâtei D. suma de 5.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Hotărârile Curţii de Apel Oradea

Prin încheierea din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă a amânat judecarea cauzei la data de 27 ianuarie 2020, pentru ca apelanţii–reclamanţi Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Preşedinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 şi Municipiul Oradea, prin Primar, să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 50 RON, sub sancţiunea anulării cererii de apel, ca netimbrate. A prorogat pronunţarea asupra excepţiilor invocate la termenul din data de 2 decembrie 2019, după îndeplinirea de către apelanţii–reclamanţi, a obligaţiei de a achita taxa judiciară de timbru aferentă cererii de apel.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2020, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă a amânat judecarea cauzei la data de 24 februarie 2020, menţinând dispoziţiile de la termenul anterior de judecată.

Prin încheierea din 24 februarie 2020, Curtea de Apel Oradea – secţia I Civilă a amânat judecarea cauzei la data de 27 aprilie 2020. A respins excepţia inadmisibilităţii cererii de apel formulate de reclamanţi, excepţie invocată de intimata A. la termenul de judecată din data de 2 decembrie 2019 şi a prorogat pronunţarea asupra cererii de suspendare a judecării cauzei la următorul termen de judecată.

Prin încheierea din 15 iunie 2020, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă a amânat judecarea cauzei la data de 21 septembrie 2020, prorogând pronunţarea asupra cererii de suspendare a judecării cauzei la următorul termen de judecată.

Prin încheierea din 21 septembrie 2020, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă, în baza dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a suspendat judecarea apelurilor declarate de reclamanţii Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Preşedinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 şi Municipiul Oradea, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 106/C din 3 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Bihor, până la soluţionarea definitivă a cererilor de apel declarate împotriva încheierii din 17 martie 2020, pronunţate de Tribunalul Bihor, în dosarul cu nr. x/2018, şi împotriva deciziei civile nr. 92 din 17 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018, cereri care fac obiectul dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Oradea.

Prin încheierea din 27 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă a repus cauza pe rol şi a amânat pronunţarea la data de 12 octombrie 2021.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă a amânat pronunţarea hotărârii la 26 octombrie 2021.

Prin decizia nr. 1112 din 26 octombrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamanţii Primarul Municipiului Oradea, în calitate de preşedinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 şi Municipiul Oradea, prin Primar, şi de pârâta F. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii A., D., B., C. şi E. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 106/C din 3 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o, în tot, trimiţând cauza, spre rejudecare, primei instanţe. A stabilit ca toate cheltuielile de judecată solicitate să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei.

5. Calea de atac înregistrată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1112 din 26 octombrie 2021 şi a încheierilor din 27 septembrie 2021, 12 octombrie 2021, 21 septembrie 2021, 15 iunie 2020, 27 aprilie 2020, 24 februarie 2020, 27 ianuarie 2020 şi 2 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă, au declarat recurs pârâtele A. şi D., solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Recurentele – pârâte invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, arată că, în opinia lor, instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, din moment ce hotărârile recurate poartă titulatura de "Completul de judecată compus din:.. grefier/Instanţa constituită din: judecători, grefier", fără să se facă distincţie între membrii completului de judecată şi grefier.

Recurentele arată că, în hotărârile recurate, figurează judecători împreună cu grefier, nu se distinge cine anume a deliberat şi a dat soluţia efectiv, acestea neconţinând, expres, compunerea completului de judecată, cine îşi asumă soluţia, hotărârile fiind semnate şi de grefier (se poate înţelege că acesta a judecat cauza). Or, dispoziţiile legale cu privire la compunerea instanţei sunt imperative, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, putând fi invocată de părţi, de procuror sau de instanţă, din oficiu, în oricare stadiu al pricinii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentele arată că instanţa trebuia să verifice, concret, dacă prima instanţă a încălcat sau nu atribuţiile puterii judecătoreşti. Prin faptul că nu a fost menţionat completul de judecată, s-a creat confuzia că hotărârea a fost dată şi de grefier. Prin menţiunea din cuprinsul hotărârii, instanţa a depăşit atribuţiile conferite de lege, făcând incursiune în domeniul puterii legislative şi a celei executive, ceea ce reprezintă un exces de putere. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se arată că judecătorii nu au respectat nici prevederile art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ.

De asemenea, în opinia lor, instanţa de judecată a mijlocit pasivitatea reclamanţilor, care nu s-au prezentat la proces, deşi aveau termen în cunoştinţă şi a dat eficienţă principiului contradictorialităţii, reglementat de lege, subordonând principiul disponibilităţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele arată că instanţa poate lărgi cadrul procesual doar în anumite situaţii. În acest sens, invocă prevederile art. 22 alin. (3) teza I, şi art. 78 din acelaşi act normativ care reglementează modul în care poate proceda judecătorul sub acest aspect.

Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării, este prevăzut în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., reclamantul fiind cel care stabileşte persoanele care sunt chemate în judecată, obiectul cererii şi cauza acesteia. Reclamanţii nu i-au chemat în judecată pe numiţii L., beneficiarul TP şi M. S.R.L., prin lichidator, şi nu au restrâns cadrul procesual iniţial, renunţând la cererea de chemare în judecată a pârâtei E. S.R.L., despre care s-a reţinut, potrivit adresei de furnizare de informaţii nr. x din 24 octombrie 2018 a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, că a fost radiată din 5 iunie 2018.

În opinia recurentelor, reclamanţilor li se pot imputa două situaţii culpabile, care trebuiau cenzurate de către instanţa de apel.

Recurentele arătă că decizia şi încheierile recurate sunt nelegale, fiind date cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept procesual şi de drept material, fiind afectate de motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, curtea a anulat, în tot, hotărârea primei instanţe, considerentele fiind, în principal, bazate pe încălcarea, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. şi pronunţarea acesteia în contradictoriu cu o societate radiată, pârâta E. S.R.L., care a transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu pârâtei F. S.R.L., parte în dosar.

Instanţa de apel a apreciat că reclamanţilor le-ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prin aceea că tribunalul nu ar fi pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, cu respectarea exigenţelor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., a principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al tuturor părţilor.

Arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 223 şi art. 229 alin. (1) din C. proc. civ.. Netrimiterea, de către instanţa de fond, a unei solicitări exprese cu privire la extinderea cadrului procesual unor reclamanţi care au cerut judecata în lipsă şi care au avut posibilitatea reală de a observa fiecare act de procedură, prin accesarea portalului instanţei cu parola comunicată de instanţă, nu poate fi acceptată ca motiv de nulitate, în condiţiile în care aceştia aveau termen în cunoştinţă, iar unul din principiile care guvernează procesul civil, este disponibilitatea.

Concret, la termenul din 15 mai 2019, s-au discutat aspectele legate de necesitatea extinderii cadrului procesual, iar cauza a fost amânată pentru data de 12 iunie 2019, reclamanţii având termen în cunoştinţă, iar pârâţii exprimându-se în sensul că nu înţeleg să formuleze vreo cerere în acest sens. Până la 12 iunie 2019, când a avut loc ultimul termen de judecată, reclamanţii, dacă ar fi manifestat o minimă diligenţă în susţinerea cauzei, ar fi putut observa, în încheierea de şedinţă, discuţiile şi poziţiile procesuale ale părţilor, inclusiv faptul că se insistă pe excepţia de inadmisibilitate rezultând din neintroducerea în cauză a tuturor părţilor din contractele a căror anulare s-a cerut, putând să extindă cadrul procesual, dacă ar fi dorit acest lucru.

De altfel, prin modul cum au formulat cererea de apel, reclamanţii s-au informat despre discuţiile purtate la termenele de judecată, fiind la curent cu susţinerile părţilor, făcându-se menţiune expresă în cererea de apel despre poziţia procesuală exprimată de reprezentanta pârâtei F. S.R.L..

Recurentele arată că, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar, în condiţiile în care, anterior ultimului termen de judecată, s-au discutat aspectele legate de necesitatea extinderii cadrului procesual, iar reclamanţii, până la ultimul termen, nu au formulat cerere/precizare, indiferent de rolul activ al instanţei, aceasta nu se poate substitui apărătorilor sau consilierilor juridici ai părţilor în protejarea drepturilor procesuale.

Faţă de reglementarea art. 223 din C. proc. civ., care prevede că lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, consideră că prevederile art. 78 nu obligă instanţa să efectueze corespondenţe suplimentare cu partea legal citată, care are termen în cunoştinţă, conform art. 229 alin. (1), cum este cazul în speţă. De altfel, alin. (2) al art. 223 clarifică faptul că instanţa va asculta susţinerile părţilor prezente, luând hotărârea pe baza probelor administrate şi a lucrărilor din dosar.

Recurentele arată că instanţa de apel a apreciat greşit, cu privire la aplicarea şi interpretarea prevederilor Legii nr. 7/1996 privind decăderea din dreptul de a cere rectificarea cărţii funciare, că Tribunalul Bihor, prin constatarea decăderii reclamanţilor de a cere rectificarea cărţilor funciare, s-ar fi pronunţat pe fondul cererilor accesorii de rectificare.

O atare calificare a soluţiei instanţei de fond este greşită, întrucât decăderea din dreptul de a cere rectificarea cărţii funciare nu este o apărare de fond, ci o excepţie invocată de pârâţi, excepţie care, odată admisă, ar lipsi de interes întregul demers procesual al reclamanţilor (prin decăderea din dreptul de a cere rectificarea cărţii funciare, întreaga acţiune rămâne ca lipsită de interes, întrucât terenul ce face obiectul actelor atacate nu se mai poate trimite în patrimoniul reclamanţilor, ca urmare a efectelor produse de decădere).

Potrivit art. 248 din C. proc. civ., instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac inutilă administrarea de probe ori cercetarea pe fond a cauzei. Aceste norme nu fac distincţie între excepţiile invocate cu privire la cererile principale şi la cele invocate referitor la cererile accesorii, însă precizează că excepţiile vor putea fi unite cu fondul numai dacă este necesar pentru soluţionarea acestora, primind aceleaşi dovezi ca şi pentru soluţionarea fondului.

În ceea ce priveşte anularea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bihor, pentru motivul că hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu o societate radiată, recurentele susţin că această soluţie este nelegală în raport de prevederile art. 56 alin. (3) din C. proc. civ.. Din dosar nu reiese că pârâta E. S.R.L. ar fi îndeplinit vreun act de procedură care să ducă la sancţiunea nulităţii. În condiţiile în care instanţa de apel a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei societăţi, soluţia legală, sub acest aspect, era modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii faţă de această pârâtă.

Au arătat că încheierea din 24 ianuarie 2020, în lipsa menţiunii "Completul de judecată se compune din (…)" este lovită de nulitate absolută, chestiunile de procedură fiind de ordine publică şi vizând acte de autoritate. În combaterea soluţiei pronunţate prin încheierea menţionată, recurentele au reiterat expunerea orală consemnată în conţinutul încheierii, precum şi în notele scrise.

În argumentarea excepţiei invocate la termenul din 2 decembrie 2019, de către recurenta A., în partea introductivă a sentinţei civile nr. 106/C din 3 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, s-a menţionat că dezbaterea asupra cauzei a avut loc în şedinţa publică din 12 iunie 2019, când părţile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din sentinţă, prin care s-a amânat pronunţarea hotărârii la 26 iunie 2019, respectiv la 3 iulie 2019, când s-a pronunţat hotărârea.

Reclamanţii nu au formulat apel împotriva încheierii din 12 iunie 2019, care face parte integrantă din sentinţă, şi nici împotriva încheierii din 26 iunie 2019, despre care nu s-a menţionat dacă face parte integrantă din hotărârea primei instanţe.

Atât încheierea de amânare a pronunţării din 12 iunie 2019, cât şi încheierea din 26 iunie 2019 sunt încheieri premergătoare, cu caracter preparatoriu. Încheierea din 12 iunie 2019, nefiind atacată cu apel, nu face parte integrantă din sentinţă, la fel şi încheierea din 26 iunie 2019. Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul.

Instanţa de apel a fost învestită doar cu apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 106/C/2019 a Tribunalului Bihor, iar nu şi împotriva încheierilor menţionate. Neapelarea celor două încheieri echivalează cu achiesarea la acestea.

În acest caz, doar reclamanţii au promovat apel, exclusiv împotriva sentinţei civile nr. 106/C/2019 a Tribunalului Bihor, fără a ataca cu apel şi încheierile din 12 iunie 2019 şi din 26 iunie 2019, menţionate în partea sa introductivă, astfel că, în opinia lor, apelul este inadmisibil.

Pentru toate aceste considerente, au solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

6. Apărări formulate în cauză

La data de 1 aprilie 2022, în termen procedural, intimaţii Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Preşedinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea şi Municipiul Oradea, prin Primar, au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, nulitatea recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 13 aprilie 2022, în termen procedural, a depus întâmpinare şi intimata F. S.R.L., arătând că este de acord cu admiterea recursului formulat de recurente.

Recurentele au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Preşedinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea şi Municipiul Oradea, prin Primar, solicitând cenzurarea susţinerilor acestora iar, ulterior, prin înscrisul depus la data de 5 octombrie 2022 au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

7. Încheierea de admitere în principiu

Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtele D. şi A. împotriva deciziei nr. 1112/A din 26 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă şi a încheierilor din 27 septembrie 2021, 12 octombrie 2021, 21 septembrie 2021, 15 iunie 2020, 27 aprilie 2020, 24 februarie 2020, 27 ianuarie 2020 şi 2 decembrie 2019, pronunţate de aceeaşi instanţă, în acelaşi dosar şi a fixat termen pentru soluţionarea căii extraordinare de atac.

Pentru a dispune astfel, a avut în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în care s-a reţinut că cererea de recurs este semnată, timbrată şi formulată în termenul legal. Cu privire la motivele de recurs, s-a apreciat că acestea pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4 şi 5 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Recurentele critică decizia civilă nr. 1112 din 26 octombrie 2021 şi încheierile din 27 septembrie 2021, 12 octombrie 2021, 21 septembrie 2021, 15 iunie 2020, 27 aprilie 2020, 24 februarie 2020, 27 ianuarie 2020 şi 2 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă, apreciind că sunt afectate de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din actul normativ menţionat, potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri "când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale".

Acest motiv de casare vizează două situaţii. Astfel, instanţa nu este alcătuită potrivit dispoziţiilor legale atunci când completul de judecată a fost compus cu nerespectarea dispoziţiilor legii privind organizarea judiciară, respectiv a Legii nr. 304/2004, în vigoare la data pronunţării hotărârilor recurate. Se are în vedere numărul de judecători şi inexistenţa vreunei incompatibilităţi. De asemenea, motivul de casare vizează şi situaţia în care completul nu a fost constituit cu toţi participanţii prevăzuţi de lege (grefier, procuror), situaţie în care se analizează aspectul "cantitativ" al compunerii.

Recurentele susţin că atât încheierile şi cât şi decizia, pe care le-au supus controlului judiciar, sunt nelegale întrucât, în partea introductivă, este menţionat şi grefierul ca făcând parte din completul de judecată. În opinia lor, nu se distinge cine anume a deliberat şi a dat efectiv soluţia, cu atât mai mult cu cât hotărârile sunt semnate şi de către grefier, ceea ce creează o confuzie că toţi semnatarii hotărârii au judecat împreună.

Aceste susţineri nu pot fi primite.

Potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015, în vigoare la data pronunţării hotărârilor supuse controlului judiciar, "Hotărârea judecătorească are conţinutul stabilit de lege".

Iar potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea va cuprinde: a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedintă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere."

Din conţinutul acestui text de lege rezultă că, sub sancţiunea nulităţii, orice hotărâre trebuie să menţioneze, în partea introductivă, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată şi numele şi prenumele grefierului de şedinţă.

Înalta Curte reţine că această cerinţă legală este respectată, fiind individualizaţi atât membrii completului de judecată, respectiv cei doi judecători care au făcut parte din completul învestit cu soluţionarea cererii de apel, cât şi grefierul de şedinţă care a participat la constituirea legală a instanţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (3) din C. proc. civ. "În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac."

Iar potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti "Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele menţiuni: data tehnoredactării, iniţialele redactorului şi ale tehnoredactorului (judecători, magistraţi-asistenţi sau asistenţi judiciari) şi numărul exemplarelor, iar la instanţele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunţat hotărârile supuse controlului. Hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral. Două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată şi de grefierul de şedinţă."

Înalta Curte reţine că şi aceste dispoziţii legale au fost respectate în cauză, atât încheierile de şedinţă cât şi decizia aflate în dosar având semnăturile membrilor completului de judecată şi ale grefierului de şedinţă.

Rolul fiecărui participant la actul de justiţie este prevăzut de lege, nefiind detaliat în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti. Legiuitorul impune, sub sancţiunea nulităţii, doar individualizarea acestora, în partea introductivă a hotărârii. Atribuţiile fiecăruia, aportul la actul procesual sau procedural, sunt reglementate de lege. De aceea, critica recurentelor denotă o necunoaştere a legii, de care însă, nu se pot prevala pentru a desfiinţa actele procedurale supuse controlului judiciar.

Înalta Curte reţine că au fost respectate şi condiţiile referitoare la compunerea completului de judecată învestit cu soluţionarea cererii de apel, acesta având doi judecători, cât şi cele referitoare la constituirea sa legală, alături de judecători, participând şi grefierul de şedinţă.

Prin urmare, instanţa a fost alcătuită potrivit prevederilor legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

În al doilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri "când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti fie în atribuţiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti.

Referitor la acest motiv de recurs, recurentele arată că instanţa de apel trebuia să verifice, în concret, dacă prima instanţă a încălcat sau nu atribuţiile puterii judecătoreşti.

Însă, astfel de critici nu pot fi primite întrucât obiectul exclusiv al judecăţii, în recurs, îl constituie legalitatea hotărârilor pronunţate în apel iar nu sentinţa pronunţată în primă instanţă. Prin urmare, motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti trebuie să vizeze încheierile şi decizia pronunţate de Curtea de Apel Oradea, care au fost supuse controlului judiciar.

De asemenea, se susţine că, prin nemenţionarea corectă a completului de judecată, instanţa de apel a depăşit atribuţiile conferite de lege, făcând o incursiune în domeniul puterii legislative şi a celei executive, ceea ce, în opinia lor, reprezintă un exces de putere. Recurentele nu detaliază această critică, nu arată raţiunea argumentului invocat, ceea ce conduce la concluzia că invocarea unei astfel de nelegalităţi este strict formală.

De altfel, menţiunile din partea introductivă sunt corecte iar nespecificarea, în cuprinsul hotărârii, a atribuţiilor concrete ale judecătorilor şi ale grefierului şi semnarea hotărârilor de către aceştia nu poate constitui o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti, aşa cum susţin recurenţii. Aceasta întrucât, pe de o parte, conduita participanţilor la întocmirea actelor de procedură contestate, este în concordanţă cu legea, aspect detaliat anterior, iar o eventuală neregularitate, sub acest aspect, atrage nulitatea lor. Pe de altă parte, hotărârile se pot pronunţa doar de către instanţa de judecată, puterea executivă şi legislativă neavând prerogative în acest sens.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se arată că judecătorii nu au respectat prevederile art. 5 alin. (4) din C. proc. civ. potrivit cu care "Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecaţii".

Însă, invocarea încălcării dispoziţiilor legale menţionate anterior, nu intră sub incidenţa acestui motiv de casare, fiind vorba de o pretinsă încălcare a unei norme de drept procesual şi nu de o imixtiune în activitatea puterii legislative sau executive sau în alte domenii excluse puterii judecătoreşti, aşa cum cere textul legal. Critica permite o încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă este nefondată întrucât situaţiile reţinute prin hotărârile recurate nu sunt generale, ci vizează doar părţile şi conduita lor procesuală.

În consecinţă, prin hotărârile supuse controlului judiciar au fost respectate competenţele jurisdicţionale stabilite în sarcina puterii judecătoreşti, în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

În al treilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ. potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat."

În cadrul acestui motiv de casare, recurentele formulează critici ample referitoare la instituţia introducerii forţate, în cauză, din oficiu, a altor persoane, reglementată de dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ., dispoziţii pe care, în opinia lor, instanţa de apel, le-a aplicat în mod greşit în cauză.

Întreaga construcţie juridică se axează pe imposibilitatea instanţei de judecată de a lărgi cadrul procesual şi, în acest sens, se aduc o serie de argumente de ordin legal, doctrinar şi jurisprudenţial care ar justifica admiterea căii extraordinare de atac.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 78 din C. proc. civ. " (1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond. (3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. (4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor. (5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului."

Pornind de la reglementarea legală, introducerea forţată în cauză apare ca fiind instituţia procesuală care, în situaţiile determinate de lege, impune soluţionarea procesului civil şi în raport cu o terţă persoană asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele hotărârii judecătoreşti. Prin această creaţie legislativă, legiuitorul a dorit să consolideze practica instanţelor, urmărind evitarea pronunţării unor hotărâri care să afecteze drepturile unor terţe persoane neintroduse iniţial în procesul civil.

În cauza pendinte, Tribunalul Bihor a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere 2, 3 şi 4 din acţiunea cu care fusese învestită, care aveau ca obiect anularea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/2004 la BNP G., încheiat între L., în calitate de vânzător, şi A., în calitate de cumpărătoare, a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/2004 la BNP H., încheiat între A., în calitate de vânzătoare, şi M. S.R.L., în calitate de cumpărătoare şi a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/2004 la BNP H., încheiat între M. S.R.L., în calitate de vânzătoare, şi A., în calitate de cumpărătoare, motivând că nu au fost antrenate în proces toate persoanele implicate în acele raporturi juridice.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia ce face obiect al recursului, a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza, spre rejudecare, pentru a se pune, în discuţia părţilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., necesitatea introducerii în cauză a celorlalte persoane antrenate în raporturile juridice supuse controlului judiciar, urmând a fi stabilit cadrul procesual corect.

Referitor la soluţia instanţei de apel, recurentele susţin că aceasta încalcă principiul disponibilităţii întrucât doar părţile au dreptul de a determina cadrul procesual, atât sub aspectul limitelor cererii de chemare în judecată, cât şi al posibilităţii de a introduce în cauză alte persoane.

Înalta Curte reţine că, în principiu, în ceea ce priveşte crearea cadrului procesual subiectiv, reclamantul este cel care decide pe cine să cheme în judecată. Însă, există o serie de excepţii, prevăzute, ca atare, de legiuitor. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., în procedura necontencioasă, precum şi în cazurile prevăzute de lege, judecătorul va dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc, ceea ce semnifică o limitare neechivocă a efectelor principiului disponibilităţii.

În materie contencioasă, dacă instanţa ajunge la concluzia că natura dreptului litigios presupune crearea unui litisconsorţiu procesual subiectiv obligatoriu (al cărui caracter obligatoriu a fost ignorat de reclamanţi), aceasta va da eficienţă dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din actul normativ menţionat, şi va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

De aceea, chiar dacă reclamantul a creat ab initio un anumit cadru procesual, este posibil ca acesta să fie modificat ulterior, situaţiile care permit lărgirea acestuia fiind stabilite de legiuitor. Această construcţie juridică a introducerii, forţate, în cauză a altor persoane, de către instanţa de judecată, apare ca o veritabilă derogare de la principiul disponibilităţii, aspect reţinut, în mod corect, de către instanţa de apel.

Tot referitor la acest motiv de recurs, se susţine că instanţa de apel a încălcat limitele principiului rolului activ a judecătorului, stabilite de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cu care "(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

Înalta Curte reţine că, din conţinutul textului de lege rezultă că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul aflării adevărului în cauză. Însă, acesta trebuie coroborat cu alte dispoziţii de drept procedural pentru a se putea stabili limitele în care poate să acţioneze judecătorul, în scopul soluţionării corecte a cauzei. În acest sens, art. 22 alin. (3) din C. proc. civ. arată că "Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie." Iar art. 78 stabileşte că "În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel a mijlocit pasivitatea reclamanţilor şi nu a cenzurat atitudinea lor culpabilă. Discutarea necesităţii introducerii în cauză a altor persoane, din oficiu, în anumite situaţii, cum este cea reglementată de art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., nu numai că se situează în limitele conduitei stabilite de legiuitor dar reprezintă o obligaţie a judecătorului care, ţinut fiind să stăruie, prin toate mijloacele, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, apreciază că pricina nu ar putea fi soluţionată fără participarea terţului.

Recurentele susţin că instanţa de apel a dispus aplicarea dispoziţiilor art. 78 din C. proc. civ., fără a ţine seama de conţinutul prevederilor art. 223 şi 229 alin. (1) din acelaşi act normativ. În acest sens, arată că nu s-a ţinut seama de faptul că reclamanţii nu au solicitat extinderea cadrului procesual, ci judecarea cauzei în lipsă.

Împrejurările expuse nu prezintă, însă, relevanţă întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. în materie contencioasă, atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Abia după discutarea acestui aspect, în contradictoriu, dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea sa, acesta va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

Or, în speţă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, Tribunalul a constatat existenţa litisconsorţiului necesar, însă nu a pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză şi a celorlalte persoane implicate în raporturile juridice supuse controlului judiciar, respectiv moştenitorii numitului L. şi a lichidatorului judiciar al M. S.R.L. ci a respins demersul judiciar ca inadmisibil. Aceasta deşi, la termenul de judecată din data de 15 mai 2019, reprezentantul pârâtei F. S.R.L. a învederat instanţei că nu au fost antrenate în cauză toate părţile din contractele de vânzare-cumpărare, a căror desfiinţare s-a solicitat, cadrul procesual nefiind complet. La termenul de judecată din data de 12 iunie 2019, reprezentantul aceleiaşi pârâte a arătat că, faţă de lipsa reclamanţilor, se impune introducerea în cauză, din oficiu, în baza dispoziţiilor art. 78 din C. proc. civ., a părţilor care lipsesc din cadrul procesual. Iar la acelaşi termen de judecată, şi reprezentantul pârâtei D. a arătat instanţei de fond că ar fi necesară punerea în dicuţia contradictorie a părţilor a acestor aspecte şi, faţă de lipsa reclamanţilor, emiterea unei adrese către aceştia cu menţiunea de a indica dacă înţeleg să extindă cadrul procesual. Cu toate acestea, instanţa de fond a constatat că nu au fost antrenate toate părţile, cadrul procesual fiind incomplet, dar nu a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauză a acestora, ci a respins capetele de cerere ca fiind inadmisibile.

Lipsa reclamanţilor şi lipsa unei solicitări de lărgire a cadrului procesual, din partea acestora, nu împiedică aplicarea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin urmare, prin soluţia la care s-a oprit, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 223 şi 229 din acelaşi act normativ, aşa cum susţin recurenţii.

Se arată, tot în cadrul acestui motiv de recurs, că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile Legii nr. 7/1996 privind decăderea din dreptul de a cere rectificarea cărţii funciare. În opinia recurenţilor, decăderea, fiind consecinţa unei excepţii, trebuia analizată cu prioritate.

Înalta Curte reţine că recurentele critică, de fapt, calificarea raporturilor juridice dintre cererile cu care a fost învestită instanţa şi soluţiile care derivă din aceasta. Cererile de rectificare a cărţilor funciare, fiind accesorii cererilor ce vizau nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, depind de soarta acestora. De aceea, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că ele nu puteau fi analizate decât ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a contractelor supuse controlului judiciar.

Se susţine, de către recurente, că soluţia de anulare a hotărârii instanţei de fond încalcă prevederile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cu care "Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului. Lipsa capacităţii procesuale îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovit de nulitate absolută". În opinia lor, doar actele întocmite de persoana fără capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate, nu şi hotărârile pronunţate în cauză.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. " În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat, în mod expres, luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea, spre rejudecare, poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Or, în speţă, prin sentinţa nr. 106/C din 3 iulie 2019, Tribunalul Bihor – secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 4, invocată de pârâtele D. şi A.. A constatat decăderea reclamanţilor din dreptul de a cere rectificarea cărţilor funciare în privinţa pârâţilor de rangul 2 – 6. A admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea capetelor de cerere 5 - 10 şi a respins cererea formulată de reclamanţii Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Preşedinte al Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea şi Municipiul Oradea, prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E. S.R.L. şi F. S.R.L..

Astfel, procesul s-a soluţionat fără a se intra în judecata fondului iar reclamanţii, prin cererea de apel, au solicitat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind întrunite cerinţele impuse de textul de lege menţionat anterior. În aceste condiţii, instanţa de apel a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, urmând ca Tribunalul să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a celorlalte persoane implicate în raporturile juridice deduse controlului judiciar şi să stabilească cadrul procesual corect, şi din perspectiva existenţei, în prezent, sau nu, ca subiecte de drept a E. S.R.L. şi a M. S.R.L.. Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că anularea sentinţei nu este consecinţa lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a societăţii ci a faptului că nu a fost analizat fondul cauzei, soluţia fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii critică încheierea de şedinţă din data de 24 februarie 2020, prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de apel, excepţie invocată de pârâta A., arătând că această soluţie încalcă dispoziţiile art. 465 – 479, 482 coroborat cu art. 174, 176, 178, 179, 245-248, 129-130 din C. proc. civ.. În acest sens, citează din notele scrise depuse în faţa instanţei de apel, din care rezultă că, în opinia lor, apelul împotriva sentinţei civile nr. 105/C/2019 nu este admisibil în lipsa atacării şi a încheierilor premergătoare din data de 12 iunie 2019 şi 26 iunie 2019, prin care s-a amânat pronunţarea asupra cererii cu care Tribunalul Bihor fusese învestit.

Şi aceste critici sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 235 din C. proc. civ., toate încheierile care preced hotărârea şi au ca scop să pregătească soluţionarea pricinii, sunt încheieri premergătoare. Unele dintre aceste încheieri pot conţine dispoziţii pur premergatoare (încheierii preparatorii), care nu leagă instanţa, sau, dimpotrivă, pot conţine soluţionări parţiale ale unor aspecte ale litigiului, care leagă instanţa (încheieri interlocutorii). Consecinţa practică a unei astfel de reglementări constă, printre altele, în aceea că încheierile premergătoare, indiferent de felul lor (încheieri preparatorii sau încheieri interlocutorii) nu pot fi atacate decât împreună cu fondul. În acest sens, sunt dispoziţiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. potrivit cu care "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel".

Întrucât legea nu prevede că apelul formulat împotriva hotărârii finale se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, apelantul are obligaţia de a indica, dacă este cazul, şi încheierile premergătoare pe care le consideră nelegale şi pe care doreşte să le atace.

În speţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, cererea de apel a vizat doar dispozitivul şi considerentele sentinţei atacate, neexistând critici referitoare la cele două încheieri de amânare a pronunţării. Apelanţii nu au apreciat că acestea sunt nelegale şi nu au înţeles să le supună controlului judiciar, cu atât mai mult cu cât nu sunt interlocutorii, nu au soluţionat aspecte ale litigiului ci cuprind susţinerile părţilor şi amânarea, de două ori, a pronunţării asupra cauzei cu care fusese învestit Tribunalul Bihor.

Prin urmare, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei inadmisibilităţii apelului, invocată de pârâta A. este în concordanţă cu dispoziţiile legale menţionate anterior, recursul fiind nefondat şi sub acest aspect.

În consecinţă, faţă de situaţiile învederate anterior, Înalta Curte reţine că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În patrulea rând, se invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este invocat formal, fără a fi motivat, nefiind menţionată nicio normă de drept material care, în opinia recurenţilor, a fost interpretată sau aplicată eronat de către instanţa de apel. Criticile recurenţilor au permis încadrarea lor doar în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4 şi 5 din C. proc. civ. nu şi pct. 8, aşa cum se invocă în cererea de recurs.

Prin urmare, dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurenţii – pârâţi au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4 şi 5 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâtele D. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1112/A din 26 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă şi a încheierilor din 27 septembrie 2021, 12 octombrie 2021, 21 septembrie 2021, 15 iunie 2020, 27 aprilie 2020, 24 februarie 2020, 27 ianuarie 2020 şi 2 decembrie 2019, pronunţate de aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele D. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1112/A din 26 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă şi a încheierilor din 27 septembrie 2021, 12 octombrie 2021, 21 septembrie 2021, 15 iunie 2020, 27 aprilie 2020, 24 februarie 2020, 27 ianuarie 2020 şi 2 decembrie 2019, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2023.