State annulment of €19.85M revendication award upheld; case remanded for failure to follow mandatory remand instructions.

Şedinţa publică din data de 22 martie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului Timiş sub dosar nr. x/2011, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună (i) restituirea în natură a imobilelor înscrise în CF x Timişoara identificate cu numerele topografice x în suprafaţă totală de 183.020 mp, imobile care au aparţinut familiei B. ai cărei descendenţi sunt şi care au fost preluate fără titlu valabil de către stat, (ii) iar în subsidiar au solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a imobilelor la data promovării acţiunii, corespunzător valorii terenurilor care nu pot fi restituite în natură, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată, cererea fiind formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Timişoara prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, societatea UMT S.A. şi societatea I.

A. Primul ciclu procesual

A.1 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 331/PI din 1 februarie 2012, Tribunalul Timiş a admis excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta I. S.A în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi a anulat-o ca netimbrată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A., C., D., E., F., G. şi H., respingând cererea formulată de aceştia.

A admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor formulată de intervenientul accesoriu J. S.R.L.

A.2 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 43 din 29 martie 2017, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanţii A., B., F., G. şi H. împotriva sentinţei civile nr. 331 din 1 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2011. A casat în parte hotărârea atacată şi a trimis cauza la Tribunalul Timiş pentru rejudecarea acţiunii promovate de reclamanţii A., B., F., G. şi H. şi a cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienta J. S.R.L.

A menţinut hotărârea atacată în privinţa respingerii acţiunii reclamantelor C., D. şi E. şi în ce priveşte anularea ca netimbrată a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta I.

A respins apelul declarat de reclamantele C., D. şi E. împotriva aceleiaşi hotărâri.

B. Al doilea ciclu procesual

B.1 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 1655 din 27 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2011, în rejudecare, Tribunalul Timiş a admis excepţia inadmi- sibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, obligând reclamanţii să plătească pârâtei UMT S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 81.4124 RON.

B.2 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 74 din 02 mai 2018, Curtea de Apel Timişoara – secţia I Civilă a respins apelul declarat de reclamanţi ca nefondat.

B.3 Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 3585 din 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 74 din 2 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia I Civilă, a casat decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 1655/27.11.2017 a Tribunalului Timiş şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

C. Al treilea ciclu procesual

C.1 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş:

Prin sentinţa civilă nr. 1233 din data de 22 iunie 2021, pronunţată în dosar nr. x/2011, în rejudecare, Tribunalul Timiş a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, respectiv capătul de cerere subsidiar şi a obligat Statul Român la plata către reclamanţi a sumei de 19.855.000 euro (în echivalent în RON la data plăţii) şi a sumei de 1.192.850 RON, reprezentând o dreaptă şi justă despăgubire pentru imobilele expropriate prin decizia nr. 92/03.06.1948 a Curţii de Apel Timişoara.

C.2Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara:

Prin decizia civilă nr. 151 din 25 mai 2022 pronunţată în dosar nr. x/2011, Curtea de Apel Timiş – secţia civilă a admis excepţia lipsei de interes a apelului promovat de pârâta apelantă I. S.A., respingând calea de atac ca lipsită de interes.

Totodată, a respins apelurile formulate de apelanţii pârâţi Municipiul Timişoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin D.G.R.F.P. – A.J.F.P. Timiş împotriva sentinţei civile nr. 1233/22.06.2021 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2011, obligând apelanţii în solidar la plata către intimata A. a cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 11.900 RON.

C.3 Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 151 din 25 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timiş – secţia Civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş.

Prin recursul declarat, pârâtul a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate, solicitând în principal admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, admiterea excepţiei lipsei calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al pârâtului Statul Român pentru toate capetele de cerere, admiterea excepţiei tardivităţii cererii modificatoare din 18 mai 2021 vizând cadrul procesual obiectiv şi subiectiv, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Printr-o primă critică evocată în memoriul de recurs, recurentul critică soluţia instanţei de apel care a reţinut tardivitatea completării motivelor de apel ulterior împlinirii termenului de 15 zile, arătând că soluţia este greşită întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul sunt prevăzute sub sancţiunea decăderii, putând fi complinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. În cauză, prima zi de înfăţişare a fost în data de 16 februarie 2022, iar recurentul a depus la dosar o completare a motivelor de apel în data de 14 februarie 2022, motiv pentru care soluţia instanţei de apel de a nu se apleca şi asupra acestora, considerând tardivă completarea, este nelegală.

Al doilea motiv de recurs cuprinde critici vizând cadrul procesual activ şi acordarea despăgubirilor cu depăşirea cotelor dovedite.

Dintr-o primă perspectivă, recurentul arată că deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată de către opt reclamanţi, hotărârea instanţei de fond – Tribunalul Timiş, a fost dată în favoarea a numai cinci dintre aceştia, fără a indica un motiv pentru care trei reclamanţi (C., D. şi E.) au fost înlăturaţi.

Dintr-o a doua perspectivă, recurentul susţine că niciunul dintre reclamanţi nu şi-a dovedit calitatea de moştenitori ai autorilor, aceştia depunând la dosar numai copii ale unor certificate de calitate de moştenitori, iar nu certificate de moştenitori, succesiunea nefiind dezbătută şi nici nu au învestit instanţa cu un capăt de cerere care să vizeze stabilirea calităţii acestora de moştenitori. Recurentul arată că instanţa putea stabili acordarea despăgubirilor în sumele arătate pentru teren şi pentru construcţiile demolate către moştenitorii autorilor în conformitate cu cotele deţinute de aceştia, numai în condiţiile în care ar fi fost învestită şi cu judecarea unui astfel de capăt de cerere, distinct de cele formulate prin acţiunea introductivă.

Dintr-o a treia perspectivă, recurentul arată că hotărârea instanţei de fond, menţinută de cea din apel, comite o gravă eroare prin aceea că deşi s-a restrâns cadrul procesual activ, se acordă despăgubirile în integralitate, astfel încât fiecăruia dintre cei cinci reclamanţi îi revine în fapt o sumă mult mai mare faţă de cea la care ar fi fost îndreptăţiţi potrivit cotelor deţinute, sens în care prezintă un calcul propriu, al cărui rezultat se concretizează într-o diminuare cu mai mult de jumătate faţă de cotele stabilite de instanţele de fond. Din acest motiv, arată recurentul că sumele la care Statul Român a fost obligat sunt complet nejustificate.

Prin al treilea motiv de recurs, pârâtul a criticat soluţia instanţei de apel din perspectiva modului în care a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor.

În opinia recurentului, din perspectiva unei acţiuni în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamanţi, cererea se poate soluţiona numai în contradictoriu cu titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparţinut antecesorilor, care, la data formulării acţiunii erau societatea U.M.T. S.A. şi ulterior J. S.R.L., I. S.A., Statul Român şi încă două societăţi care nu au fost chemate în judecată (K. S.A. şi L. S.R.L.)

În ce priveşte parcelele situate în intravilanul localităţii care figurează a fi în proprietatea Statului Român potrivit menţiunilor din cartea funciară, recurentul arată că în realitate nici acestea nu se mai află în proprietatea sa, ci, prin efectul legii - art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, începând cu data de 20 februarie 1991, fiind vorba despre bunuri aflate în proprietatea Statului Român şi în posesia Municipiului Timişoara, acestea au intrat în proprietatea Municipiului Timişoara.

În acest context, concluzionând, recurentul arată că în prezenta cauză au calitatea procesuală pasivă în acţiunea dedusă judecăţii, calificată ca fiind în revendicare, numai entităţile care deţineau în proprietate imobilele la data promovării acţiunii, respectiv U.M.T. S.A. şi ulterior J. S.R.L., I. S.A., K. S.A., L. S.R.L. şi Municipiul Timişoara prin Primar pentru parcele identificate ca fiind în proprietatea Statutului Român.

Tot din perspectiva lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, recurentul a formulat critici cu privire la capătul subsidiar de cerere privind acordarea (stabilire şi plată) a despăgubirilor băneşti pentru imobilele în cauză, arătând că în speţă este incidentă Decizia nr. 27 din 14.11.2011 privind recursul în interesul legii având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, prin care s-a stabilit că statul român nu are calitate procesuală pasivă.

Al patrulea motiv de recurs, vizează modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor al pârâtului Statul Român.

Recurentul a învederat că în temeiul art. 25 alin. (2) din Decretul 31/1954 – în vigoare la data înregistrării cererii, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Recurentul apreciază că în cauză este incidentă a doua ipoteză a textului legal, astfel încât calitatea de reprezentant al Statului Român ar aparţine fie Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului Bucureşti (în calitate de organ competent cu soluţionarea notificării reclamanţilor depusă în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi emiterea dispoziţiei cuprinzând propunerea de acordare a despăgubirilor), fie Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti (în calitate de organ al administraţiei publice centrale care are competenţa stabilirii cuantumului despăgubirilor băneşti acordate), fie ambelor instituţii.

Al cincilea motiv de apel vizează modul de soluţionare a excepţiei tardivităţii cererii modificatoare. Astfel, recurentul critică soluţia instanţei de apel din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei tardivităţii cererii modificatoare, apreciind că instanţa de apel a făcut o nelegală aplicare a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., când în realitate aceste dispoziţii nu pot fi interpretate decât în mod sistematic cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., textul de lege nereglementând două ipoteze, ci inclusiv cazurile detaliate la alin. (2) trebuie să se încadreze în dispoziţiile alin. (1).

Astfel, recurentul arată că la termenul de judecată din 18 mai 2021, la o distanţă de 10 ani de la învestirea instanţei cu soluţionarea litigiului, în rejudecare după casare, reclamanţii au procedat la extinderea atât a cadrului procesual pasiv (introducând în cauză şi alţi pârâţi), dar şi a cadrului obiectiv, solicitând în principal obligarea deţinătorilor la restituirea posesiei parcelelor de teren libere indicând valoarea de piaţă atât a terenurilor, obligarea statului la plata contravalorii construcţiilor demolate la valoarea rezultată din expertiză, cât şi un capăt de cerere subsidiar constând în obligarea statului la plata despăgubirilor pentru ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură, la valoarea rezultată din efectuarea expertizei.

Mai arată recurentul că la data promovării acţiunii, reclamanţii au solicitat, într-un cadru procesual pasiv mai restrâns (statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – în vreme ce prin acţiunea modificată nu mai este indicat reprezentant Ministerul Finanţelor Publice), Municipiul Timişoara prin Consiliul Local reprezentat de Primar, societatea UMT S.A. şi societatea I.) numai două capete de cerere alternative, în principal restituirea în natură a terenurilor în suprafaţă de 183.020 m.p., iar în subsidiar, în măsura în care nu ar fi fost posibilă restituirea, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor băneşti la valoarea de circulaţie de la data promovării acţiunii.

Prin cererea din 18 mai 2021, reclamanţii au solicitat în mod tardiv o variantă mixtă, respectiv restituirea parţială a imobilelor şi obligarea la despăgubiri pentru cele care nu mai pot fi restituite în natură, suplimentând de asemenea cu un capăt de cerere care nu se afla în acţiunea introductivă, respectiv valoarea construcţiilor demolate. De asemenea, reclamanţii au solicitat valoarea la zi a despăgubirilor, respectiv la nivelul lunii iunie 2019, potrivit sumelor determinate prin rapoartele de expertiză efectuate, iar nu valori de la data promovării acţiunii (septembrie 2011).

Prin al şaselea motiv de recurs, pârâtul critică soluţia instanţei de apel din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, precum şi a fondului cauzei.

Recurentul arată că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că prima instanţă a soluţionat cauza, inclusiv excepţia inadmisibilităţii, prin prisma considerentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei de casare, considerente care, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Susţine recurentul că Înalta Curte nu a soluţionat expres şi definitiv această excepţie, ci doar a emis îndrumări instanţei cu privire la cercetarea anumitor aspecte relevante ale cauzei de care instanţele fondului nu au ţinut cont şi nu au efectuat o corectă judecată în sensul îndrumărilor date de instanţa de control judiciar.

Recurentul solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară formulată şi întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în contextul în care reclamanţii nu mai sunt îndreptăţiţi să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului trecut în proprietatea statului, ci potrivit procedurii speciale instituite de Legea 10/2001.

În acest context, arată că reclamanţii nu au un drept de opţiune între calea acţiunii în revendicare de drept comun şi calea în revendicare prevăzută de legea specială - Legea nr. 10/2001, raportat la obiectul material al cauzei constituit de bunuri imobile preluate de stat în anul 1948, iar neurmarea sau după caz renunţarea sau nefinalizarea procedurii de revendicare prevăzută de legea specială atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Recurentul arată că în cauză este aplicabilă Legea nr. 10/2001, câtă vreme este invocat caracterul abuziv al preluării, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) şi i) din Legea nr. 10/2001. Din acest motiv, ulterior datei de 14 februarie 2001 – data intrării în vigoare a legii speciale, redobândirea dreptului de proprietate de către foştii proprietari se face exclusiv în temeiul legii speciale, aşadar, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, pe care şi-au fundamentat reclamanţii acţiunea.

Având în vedere că bunurile au trecut în proprietatea statului cu titlu valabil de expropriere pentru cauză de utilitate publică în temeiul deciziei civile nr. 92/03.06.1948 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, aşadar în interiorul intervalului de timp acoperit de prevederile Legii 10/2001, în cauză nu poate fi aplicabilă decât procedura specială de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat, fără a avea opţiunea între dreptul comun şi această procedură specială; prevalenţa aplicării Legii 10/2001 reiese din dispoziţiile art. 46 ale actului normativ, potrivit cărora persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de lege după intrarea acesteia în vigoare, aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, recurentul invocă dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ulterior intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, prin care s-a stabilit că un concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Recurentul arată că reclamanţii au menţionat că au recurs la calea procedurii de restituire prevăzută de Legea 10/2001, depunând o notificare, care însă a fost respinsă de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – instituţia publică care a efectuat privatizarea societăţii comerciale deţinătoare a imobilelor care au făcut obiectul notificării, prin Decizia nr. 26 din 17 februarie2011.

Nu au arătat însă reclamanţii dacă au atacat această decizie, prin raportare la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, vorbire despre existenţa dosarului nr. x/2011 făcând numai AAAS prin întâmpinarea depusă în cauză, dosar în care s-a cerut suspendarea până la soluţionarea prezentei cauze. Din actele dosarului nu reiese însă care este situaţia acestui dosar, din informaţiile publice afişate pe portalul instanţelor rezultând fie că acţiunea a fost anulată din motive procedurale, fie că reclamanţii au renunţat la judecarea acestei contestaţii.

În acest context, recurentul arată că înţelege să invoce în apărare excepţia de fond exceptio mali processus, atât în ceea ce priveşte acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, cât şi în ceea ce priveşte formularea acţiunii constituite în prezentul dosar, în baza dreptului comun.

Mai arată recurentul că reclamanţii nu se pot prevala în prezenta cauză – acţiune în revendicare inadmisibilă în baza dreptului comun, de faptul că li s-a închis definitiv calea în restituire deschisă în temeiul legii speciale, întrucât închiderea acestei căi este rezultatul direct al culpei exclusive a reclamanţilor, care nu au ştiut să îşi apere propriile interese în justiţie, deşi au beneficiat de un acces deplin şi neîngrădit la justiţie, dar şi de asistenţă juridică calificată. A accepta o idee contrară echivalează cu a accepta faptul că reclamanţii se prevalează de propria culpă – renunţarea voluntară la finalizarea procedurii prevăzute de legea specială, prin neepuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege împotriva soluţiilor de respingere a notificării, pentru a-şi deschide o cale paralelă, reprezentată de o acţiune în revendicare întemeiată în mod inadmisibil pe dreptul comun. Or, nimeni nu-şi poate invoca propria culpă în susţinerea intereselor sale, respectiv nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine, nepricepere, neştiinţă sau necinste şi nici nu se poate apăra invocând un asemenea temei, potrivit principiului consacrat prin adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Prin raportare la soluţia din dosarul nr. x/2011 de anulare din motive procedurale a demersului de anulare a Deciziei AVAS nr. 26 din 17.02.2011, arată recurentul că invocă şi se prevalează de principiul electa una via non datur recursus al alteram, în sensul că odată ce reclamanţii au ales o cale pentru soluţionarea cererii lor de revendicare, în speţă chiar calea corectă prevăzută de legea specială, acestora nu le mai este îngăduit să mai recurgă la altă cale, cea a dreptului comun.

O atare situaţie, de nefinalizare a procedurii instituite de legea specială, echivalează, în opinia recurentului, cu situaţia neformulării vreunei notificări, situaţie în care intervine sancţiunea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceştia pierzând dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Instanţele de fond au aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 care le conferă competenţa de a stabili valabilitatea titlului, întrucât reclamanţii nu au solicitat niciodată în mod expres o comparare a titlurilor de proprietate anterioare ale antecesorilor acestora cu titlurile de proprietatea ale statului sau ale deţinătorilor actuali ai imobilelor, iar pe de altă parte, această competenţă de stabilire a valabilităţii titlului se poate realiza doar în cadrul acţiunilor în revendicare care privesc bunuri preluate de stat fără un titlu valabil, însă numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

În opinia recurentului, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au făcut o analiză eronată a valabilităţii/nevalabilităţii titlului Statului român, şi au continuat cu o analiză a incidenţei/neincidenţei Legii nr. 10/2001, concluzionând, după aplicarea unei serii de argumente eronate, că în cauză este inaplicabilă legea specială, reclamanţii având deschisă calea dreptului comun.

Instanţele de fond s-au raportat în mod eronat la prevederile art. 26 alin. (1) şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a căror interpretare a fost una eronată. În realitate, nu aceste dispoziţii legale determină incidenţa în cauză a legii speciale, ci exclusiv art. 1-8 din Legea 10/2001 stabilesc în mod expres categoriile de persoane şi de bunuri exceptate de la aplicarea legii speciale.

Art. 26 alin. (1) şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost vădit eronat aplicate de instanţele fondului, de vreme ce alin. (26) stabileşte două entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor – fie entitatea deţinătoare a imobilului, fie entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării, care, în cazul de faţă era Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – instituţie publică care a efectuat privatizarea unităţii deţinătoare UMT S.A..

În ce priveşte art. 29 alin. (1) din Legea 10/2001, acestea erau pe deplin aplicabile reclamanţilor, în mod direct sau per a contrario, chiar şi ulterior pronunţării Deciziei CCR 830/2008, întrucât prin această decizie nu s-a scos în afara câmpului de aplicare a legii speciale o anumită categorie de imobile, ci prin aceasta s-a reţinut o aplicare discriminatorie a modului de restituire a bunurilor imobile, între cele preluate cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil.

De asemenea, instanţele fondului nu au reţinut, prin raportare la situaţia de fapt, vreo neconcordanţă între legea 10/2001 şi Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Instanţele de fond au statuat în mod nelegal în ce priveşte existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, prin raportare la jurisprudenţa CEDO în cauzele privind condamnarea României, întrucât reclamanţilor nu li s-a recunoscut niciodată dreptul prin hotărâri judecătoreşti definitive. În plus, reclamanţii nu au parcurs întreaga procedură prevăzută de legea specială, cu epuizarea căilor de atac, astfel cum se condiţionează de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu contra României.

În ce priveşte Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011 emisă de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului prin care a fost respinsă notificarea reclamanţilor, instanţele s-au raportat la aceasta într-un mod lipsit de consecvenţă, întrucât pe de-o parte consideră că este temeinică în ce priveşte inaplicabilitatea legii 10/2001, dar pe de altă parte se ignoră menţiunea din cuprinsul acesteia potrivit căreia imobilele ar fi fost preluate de stat cu titlu valabil.

În ce priveşte fondul cauzei, reclamantul arată că între petit şi conţinutul cererii de chemare în judecată există o lipsă de concordanţă, întrucât deşi este intitulată acţiune în revendicare potrivit dreptului comun, motivarea reclamanţilor este specifică legii speciale de reparaţie, atât din perspectiva terminologiei, a condiţiilor şi a probaţiunii. Or, reclamanţii nu au dovedit decât împrejurarea că sunt moştenitorii familiei B., fără a proba în vreun fel propriul drept de proprietate şi fără a proba lipsa valabilităţii titlurilor ce aparţin pârâţilor.

În analiza sumară realizată de instanţele fondului în ce priveşte valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acestea nu s-au raportat, astfel cum era firesc, la prevederile legii in vigoare la data deciziei de expropriere, respectiv Legea nr. 1378 din anul 1864 privind expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică, cu modificările din anul 1900 şi 1913.

De asemenea, arată recurentul că decizia de expropriere pronunţată în cauză este anterioară primei legi sub care au început exproprierile ilegale, Legea 119 din 11 iunie 1948, procedura de expropriere fiind demarată în anul 1945 şi finalizată în anul 1948, prin Decizia instanţei nr. 92 din 3 iunie 1948. În plus, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este cel mai puternic şi valabil mod prin care bunurile au fost dobândite în perioada regimului comunist.

Totodată, extrem de relevant este că exproprierea s-a realizat potrivit procedurii prevăzute de lege, scopul exproprierii fiind atins, terenurile fiind afectate în mod real unei cauze de utilitate publică, prin amplasarea pe acestea a unor linii de cale ferată şi a unor depouri, utilitatea publică nefiind aşadar invocată pur formal.

Or, instanţele fondului au ignorat aceste elemente şi au dat relevanţă unui element extrinsec al exproprierii, respectiv pretinsa neplată a indemnizaţiei.

În ce priveşte acest element, unicul analizat de instanţele fondului, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin cererea modificatoare, nu au susţinut reclamanţii că nu s-a primit indemnizaţia prevăzută în decizia de expropriere, ci s-au limitat la a face aprecieri asupra cuantumului derizoriu al acestora. Ulterior, fiind încurajaţi de împrejurarea că niciunul dintre pârâţi nu au putut face dovada plăţii indemnizaţiei, au afirmat reclamanţii că în realitate aceasta nici nu a fost achitată. Iniţial, susţinerea potrivit căreia bunul a fost preluat fără o justă şi prealabilă despăgubire s-a fundamentat şi pe împrejurarea că în luna mai a anului 1945 s-a pronunţat încheierea prin care imobilele au trecut în administrarea imediată a statutului, însă abia trei ani mai târziu, în data de 03.06.1948 a fost pronunţată hotărârea de expropriere. Or, momentul relevant în cauză trebuie să fie cel de la momentul pronunţării deciziei de expropriere.

În plus, instanţele nu au ţinut cont de dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea obiectivă a recurentului de a face această probă cu sarcină răsturnată, în sensul reconstituirii, obţinerii şi depunerii la dosar a unor astfel de documente vechi, astfel că solicitarea instanţelor de a proba acest aspect îmbracă un aspect pur formal. Dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea producerii unei astfel de probe rezultă din adresa Arhivelor Naţionale din anul 2007 reprezentând un răspuns la cererea uneia dintre reclamante, de unde reiese că în fondul arhivistic nu se mai regăsesc actele referitoare la imobilele preluate.

Mai arată recurentul că în virtutea rolului activ şi a necesităţii aflării adevărului în cauză, instanţei de apel îi incumba obligaţia de a întreprinde demersuri proprii prin emiterea de adrese către Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, M. (continuatoarea fostei Case de Economii şi Consemnaţiuni) sau Regionalei CFR Timişoara pentru a vedea dacă indemnizaţia a fost achitată, iar în caz contrar dacă nu a avut loc depunerea sumelor de bani la dispoziţia celor în drept, ori plata nu s-a făcut ca urmare a refuzului persoanelor în drept de a primi indemnizaţia de expropriere. În ipoteza în s-ar fi probat neîncasarea indemnizaţiei, instanţa de apel ar fi trebuit să le pună în vedere reclamanţilor să probeze că autorii acestora au întreprins toate mijloacele legale disponibile pentru a intra în posesia indemnizaţiei, respectiv dacă au apelat la un executor judecătoresc şi dacă au formulat o acţiune pentru acordarea de dobânzi pentru eventuala întârziere la plata indemnizaţiei.

Or, atât neurmărirea culpabilă, cât şi refuzul de a primi indemnizaţie, conduc a concluzia că dreptul de creanţă al reclamanţilor s-a stins prin prescripţia dreptului material la acţiune în termenul general de trei ani.

De asemenea, în ipoteza în care instanţa nu se considera lămurită, ar fi trebuit să aplice în cauză regula in dubio pro reo, respingând ca nefondate susţinerile reclamanţilor privind neplata niciunei indemnizaţii de expropriere. Or, aceste aspecte nu au fost probate şi nici puse în discuţia părţilor, instanţa de fond ajungând în mod facil la o concluzie nefondată, ce nu corespunde nici realităţii şi nici probatoriului administrat în cauză.

Reiese aşadar, prin raportare la împrejurarea că Statul Român nu a fost în măsură să producă proba faptului pozitiv, constând în efectuarea plăţii în baza deciziei de expropriere, instanţele fondului au dat relevanţă susţinerilor reclamanţilor potrivit cărora nu s-a primit nicio sumă de bani, aspect ce a condus la concluzia eronată că în cauză nu au fost respectate dispoziţiile art. 8 din Constituţia României din 1948, ale art. 481 din C. civ. de la 1864 şi nici cele ale Legii nr. 1378 din anul 1864 privind expropriaţiunea pentru cauză de utilitate publică, ce prevedeau că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În al doilea rând, din această perspectivă, recurentul arată că nulitatea unui act juridic trebuie analiză prin raportare la elementele intrinseci ale actului analizat, iar nu la cele extrinseci acestuia, iar plata preţului este un astfel de element extrinsec căruia nu i se poate da relevanţa reţinută de instanţele fondului, de vreme ce potrivit legii în vigoare la data exproprierii, existau remedii atât pentru contestarea caracterului pretins derizoriu al indemnizaţiei, cât şi pentru încasarea acesteia şi acordarea dobânzilor, în interiorul termenului de trei ani.

Aşadar, prin raportare la împrejurarea că decizia de expropriere dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, ce stabilea inclusiv plata unor indemnizaţii, hotărâre ce era susceptibilă de a fi atacată de orice persoană se considera nedreptăţită, coroborat cu împrejurarea că scopul exproprierii a fost respectat, se impune, în mod firesc, concluzia că cele trei terenuri au fost preluate în baza unui act valabil de preluare.

Din perspectiva Legii nr. 10/2001, simpla împrejurare că nu s-ar fi procedat la plata indemnizaţiei, astfel cum pretind intimaţii, nu ar atrage concluzia nevalabilităţii titlului, ci a unei preluări abuzive în baza unui titlu valabil, iar consecinţa este că o atare împrejurare intră în domeniul de aplicare al legii speciale.

Mai arată recurentul că instanţele fondului au ignorat aceste aspecte esenţiale ale cauzei şi au dat relevanţă altor aspecte nepertinente ale speţei.

De asemenea, recurentul arată că titlul special de preluare de către stat a imobilelor constă într-o hotărâre judecătorească definitivă, care nu mai poate fi reevaluat de către o altă instanţă sub aspectul valabilităţii lui, cum ar putea fi analizate alte acte, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat.

În fine, recurentul critică soluţia instanţelor de fond din perspectiva respingerii cererii de restituire în natură a parcelelor de teren libere şi, eventual, doar pentru parcelele de teren ocupate să se dispună obligarea pârâţilor deţinători la plata despăgubirilor.

C.4 Apărările pârâţilor

Intimaţii-reclamanţi A., G., F., H., N. şi O. au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului Statului Român, arătând că acesta s-a limitat să preia în integralitate motivele expuse în cererea sa de apel, fără a aduce un argument suplimentar de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

În subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu titlu prealabil au învederat instanţei că la data de 3 iulie 2022 a survenit decesul reclamantei B., context în care, în raport de certificatul de calitate de moştenitor nr. 54/17 august 2022 eliberat de SPN P. şi Q., solicită să se constate că a operat o transmisiune a calităţii procesuale active şi să dispună introducerea în cauză a descendenţilor acesteia, N. şi O..

În ce priveşte criticile vizând înlăturarea de către Curtea de Apel a motivelor completatoare ale căii de atac a apelului, trebuie respinse ca nefondate.

Prima critică excedează recursului, de vreme ce tinde să repună în discuţie modalitatea în care instanţele din fazele procesuale anterioare au stabilit situaţia de fapt prin raportare la înscrisurile administrate în probaţiune, vizând o chestiune care a fost definitiv tranşată în primul ciclu procesual, reţinându-se legitimitatea procesuală activă derivată din calitatea de moştenitori ai proprietarilor deposedaţi prin decizia civilă nr. 43 din 29 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în primul ciclu procesual. Această hotărâre a devenit irevocabilă prin neexercitarea recursului, iar considerentele sale au dobândit putere de lucru judecat, întrucât reprezintă motive decisive care sprijină în mod necesar soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

De vreme ce criticile formulate în completarea la apel au primit deja un răspuns explicit prin decizia civilă nr. 43 din 29 martie 2017 a Curţii de Apel Timişoara şi nu reprezentau motive noi în sensul art. 292 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., pârâtului nu i s-a produs nicio vătămare procesuală prin faptul că instanţa învestită cu soluţionarea apelului din al doilea ciclu procesual s-a considerat învestită să soluţioneze cauza în limitele fixate prin cererea iniţială de apel. Or, în lipsa unei vătămări nu se poate dispune casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. Un argument în plus constă în aceea că temeiul invocat în recurs este 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., iar pentru acest motiv de recurs art. 312 alin. (3) permite doar modificarea hotărârii.

În virtutea principiului indivizibilităţii moştenirii, calitatea de succesor universal priveşte toate bunurile succesorale, atât pe cele din momentul deschiderii succesiunii, cât şi pe cele incluse ulterior, ca efect al subrogaţiei reale, în activul succesoral, aşa încât reclamanţii au dobândit inclusiv drepturile de creanţă corelative obligaţiei Statului român de plată a despăgubirilor menite să înlocuiască bunurile imposibil de restituit în natură. În plus, modul de împărţire a bunurilor succesorale şi de desocotire a comoştenitorilor, nu reprezintă aspecte de natură a influenţa în vreun fel soarta acestui proces.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, aceasta a fost corect respinsă de către instanţa de apel. Prin raportare la obiectul şi cauza acţiunii întemeiate pe art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, este incontestabilă identitatea dintre subiectul pasiv al raportului juridic litigios şi persoana chemată în judecată.

Chestiunea prejudicială esenţială în speţă constă tocmai în valabilitatea sau nevalabilitatea titlului Statului român, iar rezolvarea acestei probleme se efectuează obligatoriu în contradictoriu cu titularul titlului de preluare a imobilelor revendicate, astfel încât se justifică pe deplin legitimarea procesuală a pârâtului recurent. În al doilea rând, o parcelă de teren în suprafaţă de 794 m.p. este încă intabulată pe numele Statului român, astfel cum reiese din extrasul de carte funciară şi din raportul de expertiză efectuat în cauză, ceea ce înseamnă că acest pârât îşi arogă în continuare un drept de proprietate.

Sub aspectul capătului de cerere vizând despăgubirile, în mod corect a înlăturat instanţa de apel argumentele grefate pe RIL nr. 27/2011, în contextul în care acţiunea pendinte este fundamentată pe dreptul comun şi nu pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Or, potrivit art. 27 alin. (1) şi (2) din forma iniţială a Legii nr. 10/2001, precum şi art. 12 alin. (4) teza a doua din Normele metodologice din 2001, pentru imobilele aflate la data de 14 februarie 2001 în posesia unei societăţi comerciale integral privatizate, nu era prevăzută vreo procedură de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent dacă acestea fuseseră preluate fără un titlu valabil şi restituirea în natură se dovedea imposibilă.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor în demersul judiciar, este de asemenea nefondată, fiind corect respinsă de instanţa de apel. Argumentele recurentului nu vizează efectiv situaţia din cauza dedusă judecăţii, de vreme ce art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (în vigoare la data introducerii acţiunii), cât şi actualul art. 223 C. civ., conferă Ministerului Finanţelor putere de reprezentare în faţa instanţelor judecătoreşti, precum şi în raporturilor juridice în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, iar prezentul dosar, iniţiat în baza art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ. din 1864, nu reţin vreo excepţie de la regula generală privitoare la reprezentarea statului român.

În ce priveşte criticile vizând excepţia tardivităţii cererii precizatoare din 17 mai 2021, criticile recurentului sunt de asemenea nefondate. În plus, apelul a fost îndreptat exclusiv împotriva sentinţei civile nr. 1233 din 22 iunie 2021, nu şi împotriva încheierii de şedinţă din 8 iunie 2021 prin care a fost soluţionat incidentul procesual, astfel încât, printr-o interpretare coroborată a art. 377 alin. (2) pct. 2, art. 255 alin. (2), art. 282 alin. (2) şi art. 287 alin. (1) pct. 2, hotărârea respectivă a devenit irevocabilă prin neapelare.

În ce priveşte societatea J. S.R.L., care a cumpărat o parcelă de teren în suprafaţă de 66.840 m.p., a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă la termenul din 13 iunie 2018 în faţa Tribunalului Timiş, anterior acestui moment având calitatea de intervenient accesoriu, dobândind această calitate ca efect al unui act translativ de proprietate şi nu ca efect al cererii precizatoare a reclamanţilor.

În ce priveşte modificarea obiectului cererii, criticile sunt de asemenea nefondate, reclamanţii exprimându-şi voinţa de restituire în natură, iar dacă acest lucru nu ar fi fost posibil, integral sau parţial, au solicitat despăgubiri exclusiv pentru acele suprafeţe de teren imposibil de restituit în natură. Ulterior administrării probatoriului, reclamanţii au individualizat parcelele în privinţa cărora nu există impedimente spre a le fi restituite în natură, precum şi să cuantifice despăgubirile pentru parcelele imposibil de restituit. Aşadar, actul procesual din 17 mai 2021 reprezintă o precizare de acţiune formulată în conformitate cu art. 132 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 din vechiul C. proc. civ., fiind restrâns obiectul primului petit al acţiunii în revendicare ce viza iniţial toate imobilele, la acele imobile nevândute sau neafectate de construcţiile edificate între timp pe terenurile expropriate, iar potrivit pct. 3 solicitându-se valoarea imobilelor imposibil de restituit.

În ce priveşte fondul cauzei, se arată că potrivit dispoziţiilor deciziei de casare, instanţele de rejudecare trebuiau să procedeze la o analiză preliminară a fondului cauzei, pentru a stabili aplicabilitatea sau inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 şi implicit, admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii.

În opinia recurentului, ceea ce contează pentru stabilirea aplicabilităţii Legii nr. 10/2001 este în mod evident şi exclusiv doar caracterul abuziv al preluării, iar nu calitatea titlului de preluare şi odată determinat acest caracter abuziv, concluzia ar fi că toate imobilele preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se vor soluţiona potrivit Legii nr. 10/2001, fiind aşadar inutil, de vreme ce caracterul abuziv nu este contestat, ca instanţele fondului să fi examinat valabilitatea titlului, precum şi inexistenţa unei proceduri de restituire. Acest raţionament al recurentului este preluat din Decizia nr. 74 din 2 mai 2018 a Curţii de Apel Timişoara, desfiinţată prin admiterea recursului în al doilea ciclu procesual şi nesocoteşte dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestor probleme de drept.

Instanţa de recurs a reţinut că după declararea textului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca neconstituţional prin Decizia CCR nr. 830/8 iulie 2008, norma este aplicabilă doar acelor imobile care au fost preluate cu titlu valabil şi se aflau în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate. Per a contrario, dacă imobilele au fost preluate fără titlu valabil şi erau deţinute de o societate comercială privatizată care nu avea calitatea de unitate deţinătoare în accepţiunea Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare de drept comun constituie mijlocul juridic de valorificare a drepturilor aferente acestei categorii de imobile.

Ideea că prin Decizia RIL nr. 33/2008 s-ar fi consacrat soluţia unei inadmisibilităţi de plano a acţiunii în revendicare, este infirmată nu numai de considerentele şi soluţia pronunţată, ci şi de statuările deciziei de casare din cel de-al doilea ciclu procesual. În concluzie, aserţiunile vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare trebuie înlăturate.

În acord cu statuările obligatorii din decizia de casare, instanţele de fond au procedat la verificarea unei chestiuni prejudiciale esenţiale, verificând dacă exproprierea s-a realizat cu respectarea constituţiei şi a legilor în vigoare la momentul deposedării antecesorilor reclamanţilor, astfel încât tranşarea acestei probleme nu este de natură a încălca art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

În ipoteza în care Înalta Curte ar fi apreciat că pronunţarea hotărârii de expropriere echivalează într-adevăr cu însăşi valabilitatea titlului şi astfel doar un eventual caracter abuziv derivat din neplata despăgubirilor ar rămâne singurul subiect de dezbatere, nu ar mai fi impus instanţelor de rejudecare să analizeze tocmai valabilitatea acestui titlu.

Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei recurate.

În ce priveşte critica vizând respingerea ca tardivă a cererii de completare a motivelor de apel formulate de Statul Român, arată că în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ., astfel cum afirmă recurentul, ci în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 284 alin. (1) ce instituie un termen de 15 zile pentru exercitarea căii de atac a apelului, de la comunicarea hotărârii. În acord cu art. 287 C. proc. civ., sancţiunea ce intervine în cazul în care apelul nu este motivat în termenul imperativ prevăzut de lege, este decăderea din dreptul de a invoca în apel motive, mijloace de apărare sau probe noi, care nu au fost avute în vedere în prima instanţă, instanţa de apel statuând în mod corect în acest sens.

În formularea criticilor vizând pronunţarea hotărârii cu nerespectarea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, recurentul a ignorat împrejurarea că prin decizia civilă nr. 43/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 331/01.02.2012, a casat în parte hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, menţinând însă hotărârea atacată în privinţa respingerii acţiunii reclamantelor C., E. şi D. şi respingerii ca netimbrată a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta I. S.A.

Prin decizia menţionată, Curtea de Apel Timişoara a reţinut, cu privire la calitatea procesuală activă, că exceptând pe reclamantele C., E. şi D. în privinţa cărora s-a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. x/2012, ceilalţi reclamanţi, respectiv A., B., F., G. şi H., au dovedit că sunt moştenitorii foştilor proprietari tabulari, având prin urmare calitate procesuală activă în cauză.

În ce priveşte critica vizând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin raportare la împrejurarea că imobilele a căror revendicare se cere nu ar fi în patrimoniul acestuia, precum şi prin raportare la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora în cadrul acţiunilor în despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, solicită a fi respinsă. În acest sens, arată că instanţa de apel a reţinut că prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat să stabilească dacă imobilele ce au aparţinut antecesorilor lor au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil. De asemenea, prin raportare la împrejurarea că imobilele au fost preluate de către Statul Român, acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun şi nu pe dispoziţiile legii speciale citate de recurent, se impune a fi analizată în contradictoriu cu Statul Român în calitate de pârât, decizia Înaltei Curţi nr. 27/2011 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii neavând aplicabilitate în cauza de faţă.

Referitor la criticile vizând lipsa calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al Statului Român, în mod eronat arată recurentul că în cauza dedusă judecăţii ar putea avea calitatea de reprezentant Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, câtă vreme AAAS nu a deţinut şi nu deţine calitatea de proprietar al imobilelor a căror revendicare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În virtutea cadrului normativ care reglementează atribuţiile AAAS din domeniul privatizării societăţilor la care statul român a fost sau este acţionar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999, Legea nr. 137/2002 şi O.U.G. nr. 23/2004, AAAS administrează acţiunile deţinute de stat în societăţile comerciale şi nu activele, respectiv imobilele, care aparţin societăţii. De asemenea, subliniază diferenţa dintre acţiuni şi active, în senul în care primele reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, spre deosebire de activele (imobilele) societăţii care reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societăţilor comerciale şi asupra cărora poate dispune numai societatea în cauză.

Din acest motiv, în considerarea activităţii şi atribuţiilor ce revin AAAS în procesul de privatizare, nu are calitate de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora şi nu poate răspunde pentru mişcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora.

De asemenea, AAAS nu are calitate procesuală pasivă nici în ce priveşte capătul subsidiar de cerere, astfel cum eronat afirmă recurentul, în raport şi de statuările cu putere de lucru judecat ale deciziei civile nr. 3585 din 16 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora pe de-o parte reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare imobiliară de drept comun, iar în subsidiar au cerut obligarea pârâţilor la despăgubiri băneşti conform art. 1075 C. civ., iar pe de altă parte s-a reţinut că AAAS nu are nicio obligaţie legală de restituire în natură sau de plată a unor despăgubiri băneşti întrucât nu a avut şi nu are calitatea de proprietar al imobilelor revendicate.

Pe de altă parte, AAAS este entitate învestită cu soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ care însă nu este aplicabil în speţă, aşa încât nu justifică calitate de reprezentant al Statului Român în cauză.

De asemenea, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul participă în raporturile juridice în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, prin Ministerul Finanţelor, la aceeaşi concluzie conducând şi prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Însăşi formularea cererii de recurs de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor, dovedeşte o dată în plus calitatea de reprezentant a Ministerului Finanţelor.

În ce priveşte criticile vizând interpretarea eronată a deciziei de casare şi a actelor normative aplicabile, în legătură cu excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, intimata AAAS solicită respingerea acestora ca neîntemeiate, având în vedere că prima instanţă a soluţionat cauza şi implicit excepţia inadmisibilităţii, prin prisma considerentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei de casare, citând în acest sens fragmentele relevante, în urma cărora Tribunalul Timiş a constatat nevalabilitatea exproprierii şi implicit a titlului statului, precum şi lipsa unei juste despăgubiri, concluzionând astfel că în cauză nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă I. a învederat instanţei că prin decizia recurată, Curtea de Apel Timişoara a admis excepţia lipsei de interes a apelului promovat de aceasta şi a respins în consecinţă calea de atac pe care a formulat-o, precizând totodată că nu a înţeles să promoveze recurs. De asemenea, arată că recursul declarat de Statul Român nu critică decizia atacată din perspectiva soluţiei dispuse faţă de intimata-pârâtă I., motiv pentru care înţelege să lase la aprecierea instanţei modul de soluţionare a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ce priveşte excepţia nulităţii recursului Statului Român invocată prin întâmpinare de către intimaţii-reclamanţi A., G., F., H., N. şi O., cu motivarea că recurentul s-ar fi limitat să preia în integralitate motivele expuse în cererea sa de apel, fără a aduce un argument suplimentar de nelegalitate cu privire la decizia atacată, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., o va respinge, întrucât criticile formulate pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.

În legătură cu primul motiv de recurs prin care se reclamă încălcarea dispoziţiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la soluţia instanţei de apel care a reţinut tardivitatea completării motivelor de apel ulterior împlinirii termenului de 15 zile pentru exercitarea căii de atac, motiv de recurs susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de vreme ce prin aceasta se invocă încălcarea unor dispoziţii de ordin procedural, Înalta Curte reţine că este neîntemeiat şi va fi respins în consecinţă.

În opinia recurentului, dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ. permit ca motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul să fie formulate până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, în cazul de faţă 16 februarie 2022. În contextul în care acesta a depus la dosar o completare a motivelor de apel în data de 14 februarie 2022, arată că soluţia instanţei de apel de a nu se apleca şi asupra acestora, considerând tardivă completarea, este nelegală.

Parcursul procesual al dosarului relevă că sentinţa civilă nr. 1233 din 22 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost comunicată recurentului în data de 28 decembrie 2021, astfel cum reiese din dovada de comunicare aflată la dosarul Tribunalului Timiş, vol. II. La data de 10 ianuarie 2022, Statul Român a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 1233/22.06.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, iar la data de 14 februarie 2022, a fost înregistrat un memoriu intitulat "Completare a motivelor de apel", în privinţa căruia s-a dispus comunicarea la termenul de judecată din 16 februarie 2022.

Prin decizia recurată (pag. 91 paragraful 7 din decizie, dosar apel) instanţa de apel a reţinut tardivitatea motivelor de apel depuse ulterior împlinirii termenului de 15 zile de la comunicare (termenul împlinindu-se în data de 13 ianuarie), context în care nu a mai analizat criticile formulate la data de 14 februarie 2022 prin memoriul intitulat "Completare a motivelor de apel".

Înalta Curte reţine că potrivit art. 284 C. proc. civ., "termenul pentru formularea apelului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". De asemenea, potrivit art. 292 C. proc. civ., "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ. invocate de recurent, nu sunt aplicabile ipotezei în care partea înţelege să suplimenteze motivele de apel ulterior împlinirii termenului legal pentru exercitarea căii de atac, ci strict ipotezei în care partea nu a depus motivele de apel odată cu exercitarea căii de atac. În plus, textul trebuie corelat cu dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. ce obligă instanţa de apel să se pronunţe pe baza celor invocate la prima instanţă în ipoteza în care partea nu şi-a motivat apelul, aceste norme instituind o garanţie suplimentară, ca expresie a preocupării legiuitorului de valorificare a dreptului la calea de atac a apelului. Drept urmare, dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi invocate pentru a proceda la completarea motivelor de apel formulate în termen, ca un remediu pentru lipsa de diligenţă a părţii care şi-a motivat apelul incomplet, în această ipoteză devenind aplicabile dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, în măsura în care criticile cuprinse în completarea memoriului de apel ulterior împlinirii termenului, nu au fost invocate şi în faţa instanţei de fond, acestea nu pot fi analizate de instanţa de apel.

Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 169/2002: "Limitarea instituită de legiuitor, prin dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la motivele, mijloacele de apărare şi dovezile pe care părţile le pot utiliza înaintea instanţei de apel nu contravine art. 21 din legea fundamentală, deoarece, ca orice alt drept, şi accesul liber la justiţie poate fi exercitat doar în anumite limite rezonabile, în aşa fel încât, prin valorificarea lui să nu se aducă atingere drepturilor altor titulari, în aceeaşi măsură ocrotite prin lege. În ceea ce priveşte reglementarea cuprinsă în alin. (2) al art. 292 C. proc. civ., aceasta nu face decât să sancţioneze lipsa de diligenţă a părţii care nu şi-a motivat apelul sau a făcut-o necorespunzător ori incomplet. […] În ceea ce priveşte art. 24 alin. (1) din Constituţie, exigenţele instituite de legiuitor nu fac decât să asigure un cadru optim derulării procesului, fără a se aduce atingere dreptului la apărare."

În concluzie, în mod corect instanţa de apel a reţinut că motivele de apel depuse în data de 14 februarie 2022, ulterior împlinirii termenului de apel de 15 zile, sunt tardive, motiv pentru care nu a procedat la analiza acestora, acestea depăşind cadrul obiectiv cu care instanţa de apel a fost învestită în mod legal. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că motivul de recurs este nefondat şi îl va respinge în consecinţă.

Al doilea motiv de recurs, ce cuprinde critici vizând cadrul procesual activ şi acordarea despăgubirilor cu depăşirea cotelor dovedite (critici ce se regăsesc în completarea memoriului de apel tardiv), urmează a fi respins ca inadmisibil.

Dintr-o primă perspectivă, recurentul arată că deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată de către opt reclamanţi, hotărârea instanţei de fond a fost dată în favoarea a numai cinci dintre aceştia, fără a indica un motiv pentru care trei reclamanţi (C., D. şi E.) au fost înlăturaţi.

Dintr-o a doua perspectivă, recurentul susţine că niciunul dintre reclamanţi nu şi-a dovedit calitatea de moştenitori ai autorilor, aceştia depunând la dosar numai copii ale unor certificate de calitate de moştenitori, şi nu certificate de moştenitori, succesiunea nefiind dezbătută şi nici nu au învestit instanţa cu un capăt de cerere care să vizeze stabilirea calităţii acestora de moştenitori. Recurentul arată că instanţa putea stabili acordarea despăgubirilor în sumele arătate pentru teren şi pentru construcţiile demolate către moştenitorii autorilor în conformitate cu cotele deţinute de aceştia, numai în condiţiile în care ar fi fost învestită şi cu judecarea unui astfel de capăt de cerere, distinct de cele formulate prin acţiunea introductivă.

Dintr-o a treia perspectivă, recurentul arată că hotărârea instanţei de fond, menţinută de cea din apel, comite o gravă eroare prin aceea că deşi s-a restrâns cadrul procesual activ, se acordă despăgubirile în integralitate, astfel încât fiecăruia dintre cei cinci reclamanţi beneficiari îi revine în fapt o sumă mult mai mare faţă de cea la care ar fi fost îndreptăţiţi potrivit cotelor deţinute.

Cu privire la aceste motive de recurs, susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că pârâtul evocă critici vizând fondul cauzei ce nu au fost analizate de instanţa de apel ca urmare a respingerii ca tardive a completării motivelor de apel, or în prezentul recurs prezenta relevanţă exclusiv critica vizând respingerea ca tardivă a cererii de completare a memoriului de apel, deoarece reţinerea greşită a tardivităţii ar fi fost, în plan teoretic, susceptibilă de a atrage casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare.

Cu toate acestea, observând că prin Decizia irevocabilă nr. 43 din 29 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în primul ciclu procesual al dosarului, s-a reţinut că reclamanţii A., B., F., G. şi H. au dovedit că sunt moştenitorii foştilor proprietari tabulari, având prin urmare calitate procesuală activă în cauză, în vreme ce reclamantele C., E. şi D. în privinţa cărora s-a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. x/2012 nu justifică calitate procesuală activă, chiar în ipoteza în care primul motiv de recurs ar fi fost găsit întemeiat, în raport de tranşarea irevocabilă a cadrului procesual activ în primul ciclu procesual, în raport de datele concrete ale cauzei deduse judecăţii, nu s-ar fi impus casarea.

Revenind la aspectul de ordin procesual analizat în cauză, întrucât aceste critici ce vizează hotărârea Tribunalului Timiş nu au fost evocate de recurent în faţa instanţei de apel în termen legal, ci prin completarea la motivele de recurs depusă tardiv, recurentul tinde la a valorifica omisso medio aceste critici îndreptate împotriva hotărârii instanţei de fond. De vreme ce criticile nu pot fi formulate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte va respinge ca inadmisibile cele trei critici subsumate celui de-al doilea motiv de recurs.

Al treilea motiv de recurs prin care pârâtul a criticat soluţia instanţei de apel din perspectiva modului în care a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, este de asemenea neîntemeiat.

Recurentul arată că o acţiune în revendicare poate fi soluţionată numai în contradictoriu cu titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparţinut antecesorilor, care, la data formulării acţiunii erau societatea U.M.T. S.A. şi ulterior J. S.R.L., I. S.A., Statul Român, precum şi alte două societăţi care nu au fost chemate în judecată (K. S.A. şi L. S.R.L.).

În ce priveşte parcelele situate în intravilanul localităţii care figurează a fi în proprietatea Statului Român potrivit menţiunilor din cartea funciară, recurentul arată că în realitate nici acestea nu se mai află în proprietatea sa, ci, prin efectul legii, ele au intrat în proprietatea Municipiului Timişoara, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, începând cu data de 20 februarie 1991, fiind vorba despre bunuri aflate în proprietatea Statului Român şi în posesia Municipiului Timişoara.

În acest context, recurentul arată că în prezenta cauză au calitatea procesuală pasivă în acţiunea dedusă judecăţii, calificată ca fiind în revendicare, numai entităţile care deţineau în proprietate imobilele la data promovării acţiunii, respectiv U.M.T. S.A. şi ulterior J. S.R.L., I. S.A., K. S.A., L. S.R.L. şi Municipiul Timişoara prin Primar pentru parcele identificate ca fiind în proprietatea Statutului Român.

Înalta Curte reţine că în mod corect a fost soluţionat apelul din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, motiv de recurs susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la cadrul procesual trasat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

În ce priveşte susţinerea instanţei de apel potrivit căreia "cererea reclamanţilor de a se stabili dacă imobilele ce au aparţinut antecesorilor lor au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, trebuie analizat în contradictoriu cu Statul Român în calitate de pârât", trebuie privită circumstanţiat, astfel de verificări impunându-se nu prin natura cererii de chemare în judecată, ci prin raportare la analiza prealabilă soluţionării fondului, respectiv incidenţa în cauză a legii speciale, ori dimpotrivă, inaplicabilitatea acesteia, potrivit îndrumărilor deciziei de casare a Înaltei Curţi din ciclul procesual anterior.

Prin raportare la natura cererii de chemare în judecată, în mod corect a susţinut recurentul că analiza specifică a comparării titlurilor urmează a fi realizată în contradictoriu cu posesorul neproprietar, respectiv deţinătorii actuali ai imobilului teren.

Cu toate acestea, întrucât o parte din parcele erau la momentul învestirii instanţei în proprietatea Statului Român iar acestea au continuat să rămână astfel pe parcursul soluţionării prezentului dosar, astfel cum reiese din extrasele de carte funciară în privinţa cărora recurentul afirmă că nu reflectă realitatea, în mod corect s-a reţinut că în cauză Statul Român îşi justifică calitatea procesuală pasivă şi în ce priveşte fondul cauzei. Împrejurarea că există o dispută între Statul Român şi Municipiul Timişoara cu privire la apartenenţa unor parcele de teren ce fac obiectul prezentului dosar, nu poate genera o altă soluţie din perspectiva cadrului procesual pasiv, o atare dispută neputând fi tranşată de instanţă în acest cadrul procesual, de vreme ce nu a fost învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri.

Al patrulea motiv de recurs, vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor în cauză al pârâtului Statul Român, susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este de asemenea nefondat.

Recurentul a învederat că în temeiul art. 25 alin. (2) din Decretul 31/1954 – în vigoare la data înregistrării cererii, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Recurentul apreciază că în cauză este incidentă a doua ipoteză a textului legal, astfel încât calitatea de reprezentant al Statului Român ar aparţine fie Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului Bucureşti (în calitate de organ competent cu soluţionarea notificării reclamanţilor depusă în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi emiterea dispoziţiei cuprinzând propunerea de acordare a despăgubirilor), fie Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti (în calitate de organ al administraţiei publice centrale care are competenţa stabilirii cuantumului despăgubirilor băneşti acordate), fie ambelor instituţii.

Înalta Curte reţine că în mod corect curtea de apel a înlăturat criticile formulate ca neîntemeiate, pe de-o parte prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, vizând o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi nu prin raportare la legile de restituire ale proprietăţii, ceea ce nu poate justifica calitatea de reprezentant a A.A.A.S. (A.V.A.S. la data învestirii instanţei) - învestită cu soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici a A.N.R.P. Determinarea incidenţei în cauză a dreptului comun ori a legii speciale vizează soluţionarea fondului cauzei, astfel încât, în soluţionarea excepţiilor invocate, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit de reclamanţi, în virtutea principiului disponibilităţii, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea, în mod corect a fost stabilit cadrul legislativ aplicabil prin raportare la data promovării acţiunii ca fiind art. 25 din Decretul nr. 31/1954, coroborate cu cele ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora în raporturile juridice şi în litigiile cu privire la bunurile aflate în proprietatea statului, Statul Român participă prin Ministerul Finanţelor Publice.

Al cincilea motiv de recurs vizând modul de soluţionare a excepţiei tardivităţii cererii modificatoare formulate de reclamanţi, susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este de asemenea neîntemeiat, parte din critici fiind respinse ca inadmisibile de vreme ce au fost invocate omisso medio.

Recurentul critică soluţia instanţei de apel din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei tardivităţii cererii modificatoare, arătând că instanţa de apel a făcut o nelegală aplicare a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., când în realitate aceste dispoziţii nu pot fi interpretate decât în mod sistematic cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., textul de lege nereglementând două ipoteze, ci inclusiv cazurile detaliate la alin. (2) trebuie să se încadreze în dispoziţiile alin. (1).

Astfel, recurentul arată că la termenul de judecată din 18 mai 2021, la o distanţă de 10 ani de la învestirea instanţei cu soluţionarea litigiului, în rejudecare după casare, reclamanţii au procedat la extinderea atât a cadrului procesual pasiv (introducând în cauză şi alţi pârâţi), dar şi a cadrului obiectiv, solicitând în principal obligarea deţinătorilor la restituirea posesiei parcelelor de teren libere indicând valoarea de piaţă atât a terenurilor, obligarea statului la plata contravalorii construcţiilor demolate la valoarea rezultată din expertiză, cât şi un capăt de cerere subsidiar constând în obligarea statului la plata despăgubirilor pentru ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură, la valoarea rezultată din efectuarea expertizei.

Mai arată recurentul că la data promovării acţiunii, reclamanţii au solicitat, într-un cadru procesual pasiv mai restrâns (statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – în vreme ce prin acţiunea modificată nu mai este indicat reprezentant Ministerul Finanţelor Publice), Municipiul Timişoara prin Consiliul Local reprezentat de Primar, societatea UMT S.A. şi societatea I.) numai două capete de cerere alternative, în principal restituirea în natură a terenurilor în suprafaţă de 183.020 m.p., iar în subsidiar, în măsura în care nu ar fi fost posibilă restituirea, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor băneşti la valoarea de circulaţie de la data promovării acţiunii.

Prin cererea din 18 mai 2021, reclamanţii au solicitat în mod tardiv o variantă mixtă, respectiv restituirea parţială a imobilelor şi obligarea la despăgubiri pentru cele care nu mai pot fi restituite în natură, suplimentând de asemenea cu un capăt de cerere care nu se afla în acţiunea introductivă, respectiv valoarea construcţiilor demolate. De asemenea, reclamanţii au solicitat valoarea la zi a despăgubirilor, respectiv la nivelul lunii iunie 2019, potrivit sumelor determinate prin rapoartele de expertiză efectuate, iar nu valori de la data promovării acţiunii (septembrie 2011).

Criticile recurentului sunt nefondate, pentru aspectele ce vor fi arătate în continuare. Lectura dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. de la 1865 propusă de recurent este eronată, întrucât nu ţine seama de cele două ipoteze distincte reglementate de legiuitor: alin. (1) reglementând veritabile modificări ale acţiunii, în vreme ce ipotezele de la alin. (2) nu sunt asimilate modificărilor, acestea putând interveni în orice moment al judecăţii, nu numai la prima zi de înfăţişare.

În ce priveşte modificarea cadrului procesual pasiv, Înalta Curte observă că în cauză au fost introduse pe parcursul procesului societăţile care au avut calitatea de dobânditori ale unor terenuri vizate de acţiune (având loc o extindere a cadrului procesual pasiv), respectiv s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii UMT S.A. ca urmare a înstrăinării de către societate a tuturor imobilelor pe care le deţinea.

În plus, Înalta Curte reţine că recurentul nu a formulat apel împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 iunie 2020 a Tribunalului Timiş vizând introducerea în cauză a societăţii J. S.R.L. (în calitate de succesoare a UMT S.A. în privinţa unor parcele de teren) şi nici împotriva încheierii din data de 21 septembrie 2020, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii UMT S.A. (ca urmare a înstrăinării de către aceasta a tuturor parcelelor de teren către societatea J. S.R.L.), astfel încât este vorba despre un motiv de recurs invocat omisso medio, criticile fiind aşadar inadmisibile.

Din perspectiva neindicării în calitate de reprezentant al statului român şi prin cererea modificatoare a Ministerului Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine că este un aspect lipsit de relevanţă de vreme ce acest pârât a fost indicat încă de la momentul învestirii instanţei, iar Statul Român nu poate sta singur în instanţă, ci numai prin reprezentare. Or, câtă vreme nu s-a indicat în mod expres opţiunea modificării reprezentantului de către reclamanţi, nu se poate prezuma că prin cererea modificatoare s-a renunţat la calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.

În ce priveşte modificarea cadrului procesual obiectiv, Înalta Curte reţine că majorarea câtimii despăgubirilor solicitate se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar solicitarea contravalorii construcţiilor demolate, sunt incidente dispoziţiile pct. 3 ale aceluiaşi articol. În plus, din perspectiva unui pretins capăt de cerere suplimentar, mixt, creat din cele două iniţiale, Înalta Curte reţine că în realitate este vorba despre o detaliere a tuturor soluţiilor pe care le-ar fi putut pronunţa instanţa în situaţia admiterii cererii de chemare în judecată, a treia cerere fiind inclusă în mod implicit în cele două capete de cerere ale acţiunii introductive, solicitare de despăgubiri iniţial formulată vizând obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a imobilelor de la data promovării acţiunii, corespunzător valorii terenurilor care nu pot fi restituite în natură. Drept urmare, din această precizare reiese cu evidenţă că în ipoteza în care numai o parte din imobile puteau fi restituite în natură, cererea de acordare a despăgubirilor vizează acele imobile care nu mai puteau fi restituite.

În mod corect a reţinut aşadar instanţa de apel că reclamanţii au păstrat variantele alternative atât prin cererea introductivă, cât şi prin cea precizatoare, în sensul în care au solicitat fie restituirea în natură totală sau parţială, fie plata despăgubirilor parţial pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, fie plata integrală a despăgubirilor în condiţiile în care niciunul dintre imobilele revendicate nu poate fi restituit în natură.

În plus, critica vizând crearea unui capăt de cerere mixt prin cererea precizatoare este lipsită de interes, de vreme ce instanţele fondului au dat eficienţă exclusiv capătului de cerere vizând obligarea la plata despăgubirilor.

Din perspectiva cuantumului despăgubirilor, în mod corect a reţinut curtea de apel că solicitarea sumelor rezultate din evaluarea efectuată de expert nu se încadrează în prima ipoteză reglementată de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nereprezentând o modificare a acţiunii. Dimpotrivă, majorarea câtimii obiectului cererii se încadrează în ipoteza expres reglementată de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel încât cererea nu se socoteşte a fi modificată. Pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura criticile formulate de recurent, ca nefondate.

În ce priveşte însă cel de-al şaselea motiv de recurs, prin care se critică soluţia instanţei de apel în ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, precum şi a fondului cauzei, Înalta Curte îl găseşte întemeiat, din perspectiva criticilor susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, aceasta este strâns legată de susţinerile pârâtului, dar şi de afirmaţiile reclamanţilor, din perspectiva aplicării legii speciale, adică trebuia stabilit cu certitudine dacă bunurile revendicate intră sau nu sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Motivarea instanţei de apel sub acest aspect este deficitară, remarcându-se lipsa unei analize a situaţiei de fapt şi a normelor de drept incidente în cauză. În speţă, aceasta presupune prezentarea unei argumentaţii proprii a instanţei de apel, nu o preluare a motivării instanţei de fond şi reproducerea unor pasaje din hotărârea de casare sau din deciziile de unificare pronunţate de instanţa supremă.

În esenţă, criticile recurentului vizează împrejurarea că instanţele fondului nu au ţinut cont şi nu au efectuat o corectă judecată în sensul îndrumărilor date de instanţa de control judiciar, nu au analizat cadrul normativ incident la data exproprierii şi nu a fost administrat un probatoriu adecvat specificului acţiunii, astfel încât soluţia instanţelor de fond nu poate fi cenzurată din perspectiva concluziei subsecvente raţionamentului jurisdicţional, în lipsa elementelor ce conturează raportul juridic dedus judecăţii, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, dar şi normele de drept material şi principiile de drept aplicabile în cauză.

Înalta Curte reţine că reclamanţii au înţeles să îşi realizeze pretenţiile pe calea acţiunii în revendicare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, precum şi pe dispoziţiile art. 480 C. civ.. Cauza a parcurs două cicluri procesuale, cel de-al doilea fiind finalizat prin Decizia nr. 3585 din data de 16 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care a fost casată decizia dată în apel, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de rejudecare, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., se arată că admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii trebuia subsumată stabilirii regimului juridic al imobilelor, respectiv dacă acesta se circumscrie domeniului de reglementare a Legii nr. 10/2001. În acest context, instanţele de judecată erau chemate să examineze, în raport de modalitatea de preluare a imobilelor şi momentul acesteia, aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru a se putea examina concursul dintre legea generală şi legea specială.

De asemenea, instanţa de casare a reţinut că respingerea acţiunii ca inadmisibilă, prin raportare la împrejurarea că reclamanţii nu au stăruit în soluţionarea contestaţiei prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără a se realiza o analiză a incidenţei în cauză a legii speciale pe care s-ar fi putut fundamenta o atare soluţie, reprezintă o încălcare a dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă.

Aşadar, potrivit îndrumărilor instanţei de control judiciar, instanţele de fond, în rejudecare, urmau a verifica valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, respectiv în ce măsură titlul statului era în concordanţă cu Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte şi cu legile în vigoare la momentul preluării, astfel cum s-a solicitat prin acţiune, în cadrul comparării de titluri specifice revendicării de drept comun, conform art. 480 C. civ.

De asemenea, instanţa de casare a impus în sarcina instanţelor de fond să verifice, în raport de particularităţile cauzei şi de statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 33/2008, aspectele legate de existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamanţilor, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil şi cerinţa de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate care aparţine altei persoane, de asemenea protejat de lege.

Înalta Curte constată întemeiată critica recurentului vizând încălcarea de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu s-au conformat îndrumărilor instanţei de casare, realizând o analiză lacunară pentru a determina regimul juridic al imobilului, hotărârea recurată fiind motivată cu nerespectarea standardului de motivare al hotărârilor judecătoreşti, motiv de casare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Totodată, instanţa de apel nu a analizat o serie de apărări esenţiale formulate de Statul Român sub aspectul admisibilităţii acţiunii de drept comun şi al fondului cauzei, fiind astfel încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil:

1. Se constată că atât instanţa de fond, cât şi cea din apel, s-au rezumat la a prelua, în cea mai mare parte, pasaje din Decizia nr. 3585/16 octombrie 2018 a instanţei de casare, precum şi din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, fără a realiza un raţionament propriu, prin raportare la situaţia particulară dedusă judecăţii şi la îndrumările instanţei de recurs, reţinând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale.

Simpla evocare a paragrafelor din cele două decizii nu poate reprezenta o motivare efectivă, nici pentru excepţia inadmisbilităţii şi nici pe fondul cauzei, având în vedere că decizia de casare conţine îndrumări, iar statuările din deciziile de unificare a practicii au în principal un caracter teoretic, susceptibil de aplicare în raport de situaţia fiecărei cauze în parte, ele nefiind în măsură să răspundă criticilor concrete formulate de către pârât. Or, decizia de casare impunea o analiză proprie, reală şi efectivă a tuturor criteriilor instituite de Legea nr. 10/2001 pentru a determina dacă situaţia particulară dedusă judecăţii se circumscrie sau nu domeniului de reglementare al legii speciale, ceea ce ar exclude aplicarea dreptului comun.

Din perspectiva însuşirii de către instanţele fondului a considerentelor deciziei de casare, desprinzând din acestea o concluzie fără a mai proceda la o analiză proprie a situaţiei de fapt şi a probatoriului specific cauzei deduse judecăţii, Înalta Curte arată că potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Aceste prevederi orientează limitele rejudecării şi enunţă principiile ce trebuie urmate de instanţa de trimitere sub aspectul obligativităţii respectării statuărilor date de instanţa de casare asupra unor probleme de drept dezlegate, cât şi a necesităţii administrării unor alte probe.

Per a contrario, situaţia de fapt va fi stabilită de instanţa care rejudecă fondul şi care, după ce înlătură viciile primei hotărâri, poate ajunge sau nu la aceeaşi concluzie ca cea reţinută prin decizia casată.

Aşadar, în privinţa problemelor de fapt, instanţa care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia. Tot astfel, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea, dar şi de elemente probatorii noi, apărute la momentul rejudecării, ce justifică şi impun o reevaluare a dezlegărilor anterioare, fără ca, prin aceasta, să se aprecieze că se aduce atingere puterii de lucru judecat statuate prin primele hotărâri pronunţate în cauză.

Or, instanţa de casare a reţinut, prin raportare la hotărârea pe care a examinat-o, că nu poate reprezenta un fine de neprimire împrejurarea nefinalizării procedurii de contestare a deciziei administrative emise de AVAS, această împrejurare ut singuli neputând conduce la o inadmisibilitate de plano a acţiunii, fără ca instanţele fondului să realizeze o analiză a elementelor presupuse de regimul juridic aplicabil bunului imobil, pentru a concluziona în sensul incidenţei sau nu în cauză a legii speciale.

Înalta Curte, în ciclul procesual anterior, a statuat cu referire la nefinalizarea procedurii iniţiate în temeiul legii speciale, însă numai din perspectiva continuării procedurii judiciare formulate pe calea dreptului comun, aşa încât, instanţa de apel, în rejudecare, va răspunde criticilor formulate de către pârâtul Statul Român şi din perspectiva acestor elemente.

2. Din perspectiva analizei necesare pentru a soluţiona excepţia inadmisibilităţii, astfel cum în mod corect a subliniat recurentul, instanţele fondului urmau a determina incidenţa în cauză a legii speciale prin raportare la dispoziţiile art. 1 – 8 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii care însă nu au fost analizate, atât instanţa de fond, cât şi cea din apel raportându-se exclusiv la dispoziţiile art. 26 şi art. 29 din acelaşi act normativ, care vizează modalitatea de soluţionare a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite şi nu scoaterea în afara câmpului de reglementare al legii speciale a unor anumite categorii de imobile. În consecinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a răspuns acestor critici formulate în apel, motiv care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi atrage casarea hotărârii.

Astfel, Legea 10/2001 a individualizat în mod expres domeniul său de aplicare, conţinând prevederi detaliate atât în legătură cu bunurile care pot face obiectul acţiunilor în restituire, cât şi în ce priveşte modurile de preluare, astfel că prin apariţia Legii nr. 10/2001 s-a restrâns sfera de aplicare a Legii nr. 213/1998 numai la acele bunuri care nu au fost preluate cu titlu şi care nu au făcut obiectul unei reglementări speciale, aspect ce prezintă relevanţă prin raportare la obiectul cererii şi la temeiul în drept pe care aceasta se sprijină - dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Aşadar, instanţele de fond ar fi trebuit să determine dacă imobilul ce face obiect al acţiunii se încadrează în această situaţie de excepţie care permite formularea, ulterior intrării în vigoare a legii speciale, a unei acţiuni în revendicare.

Cu toate acestea nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu s-a conformat îndrumărilor instanţei de casare, ci, rezumându-se la a reţine lipsa titlului valabil al statului, au conchis că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, fără o motivare convingătoare.

Reiese aşadar că cercetarea sumară realizată de instanţele fondului a condus în mod eronat la concluzia potrivit căreia în cauză nu se aplică Legea 10/2001, întrucât Statul Român nu ar avea un titlu valabil. De altfel, statuările instanţei de apel apar ca fiind contradictorii, întrucât constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil înăuntrul perioadei prevăzute de legea specială, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, determină incidenţa Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea acţiunii în revendicare sau în pretenţii formulate pe calea dreptului comun.

Dreptul de acces la justiţie include, nu numai dreptul de iniţia un proces civil în faţa instanţei de judecată, ci, în special, dreptul de a obţine tranşarea litigiului printr-o hotărâre judecătorească. În anumite cazuri, respingerea cererii nu înseamnă că s-a negat accesul la justiţie, dacă cererea a fost examinată de instanţă şi s-a constatat că reglementările invocate nu au dat naştere dreptului pentru reclamanţi şi a obligaţiei pentru pârâţi (paragraful 105 din hotărârea pronunţată în cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei din 15 martie 2007).

Nu este mai puţin adevărat însă că respingerea cererii reclamanţilor de către AVAS şi nefinalizarea contestaţiei împotriva acesteia în instanţă conform legii speciale, nu-i lipseşte pe aceştia de posibilitatea formulării unei acţiuni pe calea dreptului comun, în cadrul căreia trebuie să dovedească că în patrimoniul lor subzistă un drept real sau un drept de creanţă ce poate fi valorificat pe cale judiciară.

3. Din perspectiva analizei realizate în ce priveşte valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, Înalta Curte reţine că în cauză sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 vizând încălcarea regimului probatoriu, ce a generat o incompletă şi incorectă stabilire a situaţiei de fapt, pct. 7 vizând nesoluţionarea criticilor în calea de atac şi pct. 9, vizând aplicarea eronată a dispoziţiilor de drept material incidente materiei exproprierii la data la care aceasta a avut loc.

a) Înalta Curte observă că instanţele fondului nu au analizat relevanţa juridică presupusă de emiterea într-o primă etapă a încheierii nr. 45 din 19 mai 1945 a Curţii de Apel Timişoara, urmată de emiterea deciziei nr. 92 din 3 iunie 1948 a aceleiaşi instanţe, deşi o atare analiză se impunea atât prin raportare la susţinerile recurentului, care a precizat că procedura exproprierii a debutat în anul 1945 fiind încheiată în anul 1948, dar şi pentru determinarea legii aplicabile şi a implicaţiilor pe care desfăşurarea procedurii în modul în care aceasta a avut loc, le presupune.

Aşadar, deşi instanţa de fond a reţinut în situaţia de fapt că prin încheierea civilă nr. 45/19.05.1945 a Curţii de Apel Timişoara s-a dispus trimiterea în stăpânire imediată a Căilor Ferate Române asupra unor imobile şi terenuri aparţinând autorilor reclamanţilor pentru constituirea unor ateliere şi linii CFR, iar prin decizia civilă nr. 92/03.06.1948 a Curţii de Apel Timişoara au fost declarate expropriate în favoarea petentei Calea x aceste imobile cu stabilirea unor indemnizaţii cuvenite proprietarilor expropriaţi, nu a fost realizat un examen efectiv al conţinutului şi semnificaţiei juridice a celor două etape judiciare evidenţiate.

La rândul său, instanţa de apel, deşi învestită de către recurentul-pârât cu aceste critici, nu a realizat o analiză a acestor acte şi fapte şi nu a statuat în sensul în care procedura exproprierii s-ar fi realizat pe parcursul a trei ani, debutând cu încheierea din 1945 şi finalizându-se cu emiterea deciziei de expropriere în anul 1948, ori dimpotrivă, s-a concretizat într-o singură etapă.

b) De asemenea, reiese că instanţele fondului nu s-au raportat la cadrul normativ incident în cauză la data procedurii de expropriere, instanţa de fond limitându-se la a indica sediul materiei exproprierii, în vreme ce instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate de către pârât prin calea de atac pe care a exercitat-o, în care s-a susţinut că neplata indemnizaţiei nu este un element intrinsec, de natură a genera concluzia inexistenţei titlului, ci unul extrinsec care generează un drept de creanţă prescriptibil extinctiv în termenul general de trei ani.

Or, instanţa de apel nu a analizat criticile formulate, deşi caracterul devolutiv al căii de atac şi criticile formulate de apelant ar fi condus în mod necesar la realizarea unei astfel de analize.

c) Din perspectiva neplăţii indemnizaţiei stabilite prin decizia de expropriere, element în raport de care instanţele fondului au conchis că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, Înalta Curte observă că deşi prin memoriul de apel pârâtul Statul Român a invocat modificarea cadrului procesual obiectiv prin schimbarea cauzei acţiunii, instanţa de apel nu a răspuns acestor critici ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865.

Trebuie observat că în faţa instanţei de fond, la termenul din 18 ianuarie 2012, reclamanţii au depus precizările solicitate de instanţă, justificând cauza abuzivă a preluării exclusiv prin raportare la împrejurarea că bunul a fost preluat în anul 1945 şi abia ulterior a fost iniţiată procedura privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Ca urmare a acestei situaţii de fapt, reclamanţii precizează că indemnizaţia propusă de către CFR a fi acordată proprietarilor bunului este una derizorie.

Aşa fiind, critica pârâtului Statul Român se referă la modificarea cauzei cererii de chemare în judecată, arătând că iniţial pretenţiile reclamanţilor au fost justificate de caracterul derizoriu al indemnizaţiei şi respectiv de preluarea imobilului în anul 1945, anterior pronunţării deciziei de expropriere, iar în al doilea ciclu procesual s-a afirmat pentru prima dată în sensul neplăţii acestei indemnizaţii, având drept consecinţă nevalabilitatea titlului statului.

Se impunea cercetarea cauzei acţiunii, aşa cum a fost învestită instanţa de fond prin precizarea depusă la termenul din 18 ianuarie 2012, cu privire la causa debendi, adică temeiul juridic unit cu situaţia de fapt din care face parte susţinerea reclamanţilor că indemnizaţia stabilită prin hotărâre judecătorească este derizorie, chestiune esenţială pentru stabilirea autorităţii de lucru judecat. În speţă, causa petendi reprezintă scopul acţiunii, respectiv solicitarea fie de restituire în natură, fie de acordare a despăgubirilor.

În consecinţă, se impunea o analiză a respectării cadrului obiectiv cu care a fost iniţial învestită instanţa, prin raportare la motivele invocate de pârât în calea de atac dedusă judecăţii. Or, instanţa de apel nu a răspuns criticilor, preluând, fără o analiză proprie, concluzia instanţei fondului potrivit căreia neplata indemnizaţiei generează concluzia nevalabilităţii titlului.

În rejudecare după casare, cadrul procesual este deja stabilit, urmând ca instanţa de trimitere să se pronunţe în limite precis stabilite, limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alte cauze a acţiunii, nemaifiind aplicabile dispoziţiile privind prima zi de înfăţişare, tocmai pentru că în caz contrar, s-ar ajunge la o nouă judecată şi nu la o rejudecare, ceea ar încălca principiile ce guvernează sistemul căilor de atac reglementate de C. proc. civ. de la 1865. Aşa fiind, modificarea acţiunii sub aspectul cauzei nu poate avea loc la instanţa care rejudecă fondul după casarea cu trimitere, o statuare în sens contrar având drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. – chestiune tranşată în mod constant de această manieră în practica judiciară.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza, prin raportare la cadrul normativ incident la data desfăşurării procedurii exproprierii, consecinţele juridice pe care o eventuală neîncasare a indemnizaţiei le generează şi respectiv drepturile pe care o atare împrejurare le naşte în favoarea reclamanţilor, respectiv dreptul la o acţiune reală sau personală ce urmează să valorifice un drept de creanţă de a încasa contravaloarea indemnizaţiei stabilite, prescriptibil extinctiv.

În rejudecare, instanţa va avea în vedere jurisprudenţa constantă a instanţei supreme cu privire la acţiunile personale supuse dispoziţiilor Decretului 167/1958, de pildă, deciziile nr. 3373 din 14 iunie 2013, nr. 456 din 25 februarie 2016, nr. 278 din 28 ianuarie 2015 şi nr. 962 din 8 iunie 2017.

O atare analiză se va realiza inclusiv prin raportare la întrunirea celorlalte condiţii relevante în cauză, respectiv parcurgerea procedurii prescrise de legea în vigoare la momentul exproprierii şi împrejurarea afectării în mod real a unei destinaţii de interes public pentru care imobilul a fost expropriat.

De asemenea, se va analiza, procedându-se la suplimentarea probatoriului în acest sens, dacă decizia de expropriere prin care s-a stabilit indemnizaţia aferentă a fost contestată de autorii reclamanţilor, dacă aceştia au formulat cereri derivate din dreptul de a încasa indemnizaţia, constând fie în solicitarea dobânzilor, fie iniţiind executarea silită, fie recurgând la ambele remedii, precum şi dacă suma stabilită cu titlu de indemnizaţie a fost consemnată la dispoziţia autorilor reclamanţilor.

d) În ce priveşte concluzia instanţei de fond, confirmată de cea de apel, potrivit căreia Statul Român nu are un titlu valabil, Înalta Curte observă că se află în contradicţie cu cele reţinute în Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011 a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, care a respins notificarea formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 cu motivarea că preluarea imobilului revendicat nu a fost abuzivă. Decizia autorităţii administrative se bucură de prezumţia de valabilitate şi legalitate, nefiind contestată în mod eficace de niciuna dintre părţile din dosar. Statuarea din actul administrativ a intrat în circuitul juridic civil, ca urmare a nefinalizării procedurii contestaţiei iniţiată de reclamanţi, astfel încât, instanţele de fond ar fi trebuit să se raporteze şi la această împrejurare, în analiza pe care au realizat-o. Cu toate acestea, instanţele de fond s-au limitat să precizeze că prin Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011, A.V.A.S. a respins notificarea, întrucât nu face obiectul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fără a face vreo referire şi la motivul pentru care s-a reţinut că nu intră în domeniul de aplicare al legii speciale şi fără a analiza impactul acestei statuări în analiza pe care au realizat-o în rejudecare, după casare. De altfel, se cuvine a sublinia faptul că statuarea din actul administrativ se coroborează cu hotărârea judecătorească prin care s-a finalizat exproprierea în anul 1948, ce se bucură de autoritate de lucru judecat şi nu poate fi înlăturată din ordinea de drept fără a încălca principiul securităţii juridice civile.

Era, deci, în căderea instanţelor de fond să analizeze coroborat probatoriul şi susţinerile părţilor, analizând conduita acestora care pe de-o parte au achiesat la statuările deciziei AVAS nr. 26 din 17 februarie 2011 în care se reţine că imobilul a fost preluat cu titlu, prin aceea că au optat să nu finalizeze procedura contestaţiei iniţiată, iar pe de altă parte, în acţiunea promovată la un interval de şapte luni distanţă de la emiterea deciziei respective, prin cererea de chemare în judecată au afirmat contrariul, respectiv că preluarea a fost realizată fără titlu valabil, pentru a se putea întemeia pe dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008.

În acest context, statuările instanţei de apel sunt contradictorii întrucât constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil înăuntrul perioadei prevăzute de legea specială, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, determină incidenţa Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea acţiunii formulate pe calea dreptului comun.

e) De asemenea, Înalta Curte găseşte fondată critica recurentului potrivit căreia deşi instanţele fondului au reţinut că reclamanţii au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în considerente nu sunt expuse motivele care au condus la o atare concluzie.

O atare analiză s-ar fi impus prin raportare la îndrumările instanţei de casare, precum şi prin raportare la criticile formulate de pârâtul Statul Român care a evocat atât evoluţia jurisprudenţei CEDO privind noţiunea de bun în sensul Convenţiei, cât şi critici concrete grefate pe situaţia de fapt, respectiv împrejurarea că reclamanţilor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească. Dimpotrivă, titlul statului este consacrat printr-o hotărâre judecătorească definitivă care se bucură de autoritate de lucru judecat şi ale cărei efecte nu pot fi înlăturate prin preluarea tale quale a susţinerilor formulate de reclamanţi. Aşadar, în lumina jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, reclamanţii au o creanţă condiţională, ceea ce înseamnă că existenţa şi realizarea dreptului lor de creanţă trebuie stabilite pe cale judiciară.

Pot fi invocate în susţinerea acestei concluzii Cauza Canciovici contra României, paragraful 37, (Cererea nr. 32.926/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 8 martie 2006), Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe [GC], Cererea nr. 33.071/1996, p. 17, Cauza Moşneanu contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 710 din 18 august 2006, aşa cum rezultă din paragraful 54:

[Curtea aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a organelor Convenţiei, noţiunea "bunuri" se poate referi atât la "bunurile actuale", cât şi la valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţa legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, lucru valabil şi pentru o creanţă condiţională care se stinge prin nerealizarea condiţiei (vezi trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referinţe, în special la jurisprudenţa Comisiei).]

De asemenea, în ceea ce priveşte Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, sunt relevante paragrafele 138 – 146 din corpul hotărârii menţionate. Astfel, potrivit paragrafelor 140 -144:

[140. Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala. ]

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. În raport de aceste împrejurări, reiese că hotărârea instanţei de apel nu respectă standardul intern de motivare.

Drept urmare, în rejudecare, instanţa de apel urmează a determina, prin raportare la datele concrete ale cauzei, dacă reclamanţii deţin un bun în sensul Convenţiei, apt de a fi protejat.

Analiza urmează a fi realizată şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în sensul în care Convenţia lasă la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat anterior semnării Convenţiei, sau acordarea de despăgubiri, reţinându-se totodată că art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei, iar Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate.

4. În ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte găseşte întemeiate criticile recurentului potrivit cărora instanţele de fond au admis acţiunea fără a proceda la o comparare de titluri specifică acţiunii în revendicare de drept comun. O atare soluţie a fost pronunţată ca urmare a statuării privind nevalabilitatea titlului statului, pe care instanţele fondului au reţinut-o în baza unei analize sumare, fără a argumenta pertinent de ce a fost înlăturat titlul litigios.

În rejudecare, instanţa urmează să soluţioneze apelul aplicând pe fondul cauzei dispoziţiile dreptului comun aplicabil în materia revendicării şi, în consecinţă, să verifice valabilitatea titlului Statului privitor la bunul în litigiu, în considerarea deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 92 din 3 iunie 1948, prin care s-a dispus exproprierea bunului în raport de justificarea cauzei de utilitate publică, având în vedere că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă atâta timp cât nu se probează în niciun mod lipsa de valabilitate a titlului de preluare a proprietăţii şi nu se probează existenţa unei preluări abuzive a bunului imobil.

De asemenea, urmează să verifice instanţa de apel dacă imobilul se află în continuare în proprietatea publică a statului, respectiv dacă măsura exproprierii a fost anulată prin vreun act emis ulterior, ori în alt mod.

În fine, în procesul de comparare a titlurilor urmează ca instanţa să determine dacă reclamanţii, în urma deciziei de expropriere nr. 92 din 3 iunie 1948 a Curţii de Apel Timişoara, mai au un titlu asupra titlului revendicat.

5. De asemenea, Înalta Curte găseşte întemeiată critica potrivit căreia instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate de către pârâtul Statul Român, limitându-se la o abordare generică a tuturor motivelor de apel vizând inadmisibilitatea şi fondul cauzei - formulate de toţi apelanţii-pârâţi, fără a răspunde în mod efectiv criticilor punctuale ce ar fi trebuit să facă obiectul analizei instanţei de apel, aspect ce se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. "Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa."

Aşadar, împrejurarea că instanţa de apel nu a procedat la o analiză efectivă a criticilor formulate de pârâtul Statul Român, reprezintă un motiv de recurs întemeiat, de natură a conduce la casarea hotărârii.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul şi să trimită cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În opinie majoritară:

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi N., O., G., F., A. şi H..

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, împotriva deciziei nr. 151 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 martie 2023.

Opinie Separata

Cu opinia separată, în sensul:

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi N., O., G., F., A. şi H..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei nr. 151 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 119.000 RON, către intimaţii-reclamanţi N., O., G., F., A. şi H..

~Opinia separată ce vizeză soluţia de respingere a excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi N., O., G., F., A. şi H. şi de respingere, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei nr. 151 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia civilă şi de obligare a recurentului-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 119.000 RON, către intimaţii-reclamanţi N., O., G., F., A. şi H., are în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de reclamanţi, opinia separată reţine că potrivit dispoziţiilor art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, cu raportare strictă şi limitativă de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

Examinând cererea de recurs din perspectiva celor expuse, se reţine că în condiţiile în care în cuprinsul ei se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei recurate cu referire la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia, fiind invocate dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., opinia separată, reţine că aceasta îndeplineşte cerinţele legale prevăzute de art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motiv pentru care excepţia nulităţii recursului urmează a fi respinsă.

Cum prin cererea de recurs pârâtul, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865 a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, solicitând în principal admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, admiterea excepţiei lipsei calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al pârâtului Statul Român pentru toate capetele de cerere, admiterea excepţiei tardivităţii cererii modificatoare din 18 mai 2021, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, opinia separată reţine că, din această perspectivă motivele de nelegalitate dezvoltate vizează ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5,7 şi 9 C. proc. civ.

~Opinia separată apreciază că prioritar analizei motivelor de nelegalitate invocate, se impune a se învedera faptul că litigiul pendinte se află în al treilea ciclu procesual în condiţiile în care prin decizia nr. 3585 din 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 74 din 2 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia I Civilă, a casat decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 1655/27.11.2017 a Tribunalului Timiş şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Prin decizia de casare au fost dezlegate chestiuni/probleme de drept obligatorii pentru instanţe în rejudecare în ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii reclamanţilor statuându-se că aceştia "au formulat acţiunea în revendicare ca unic mijloc procedural de valorificare a dreptului lor, în acest context fiind irelevantă împrejurarea că nu a fost finalizată contestarea deciziei administrative", că, "acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 şi 12 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., art. 3, 5 şi 25 din Tratatul de Pace încheiat de România cu Puterile Aliate la Paris 1947, art. 12 din Constituţia României din 1952, art. 8 din Constituţia României din 1948, art. 480-481 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României".

Instanţa de casare a constatat "că, în mod nelegal, instanţele de fond şi apel au soluţionat procesul în baza unei excepţii procesuale peremptorii, fără a pune în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii", că, admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii trebuia subsumată stabilirii regimului juridic al imobilelor, respectiv dacă acesta se circumscrie domeniului de reglementare a Legii nr. 10/2001".

În acest context, instanţa de casare a mai statuat că "instanţele de judecată erau chemate să examineze, în raport de modalitatea de preluare a imobilelor şi momentul acesteia, aplicabilitatea dispoziţiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001, pentru a se putea examina concursul dintre legea generală şi legea specială.

"Pornind de la valorificarea acţiunii având ca obiect un imobil preluat de stat prin expropriere în temeiul Deciziei nr. 92/3.06.1948, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 se afla în patrimoniul unei societăţi în legătură cu care s-a arătat că este integral privatizată – UMT S.A., instanţele trebuiau să stabilească regimul juridic aplicabil, respectiv dacă acesta era supus exclusiv reglementărilor legii speciale, sau, dimpotrivă, dacă imobilele puteau fi solicitate pe calea acţiunii în justiţie de drept comun.

După declararea textului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca neconstituţional, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/8.07.2008, norma legală în discuţie şi-a găsit aplicabilitatea doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi care se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.

În speţă, niciuna dintre premisele normei menţionate nu justifică concluzia instanţei de apel în sensul că, indiferent de modalitatea preluării, cu titlu sau fără titlu valabil, procedura instituită de legea specială este exclusivă, ca unică modalitate de valorifi a dreptului de proprietate"

Instanţa de casare a mai statuat cu putere obligatorie pentru instanţele de rejudecare că "împrejurarea că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 constituie un aspect al diligenţelor în protejarea dreptului lor, fără a le putea fi opusă pentru a paraliza acţiunea în revendicare, întrucât nu s-ar fi valorificat o cale de atac prevăzută de legea specială.

Demersurile reclamanţilor în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost respinse cu motivarea că nu le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, astfel că nu li s-ar putea închide, cu această motivare, accesul la acţiunea în revendicare de drept comun.

Instanţele de fond şi apel nu au verificat susţinerile reclamanţilor referitoare la nelegalitatea preluării imobilului prin expropriere, derivând din neplata despăgubirilor, concluzionând că Legea nr. 10/2001 are caracter special şi că este actul normativ care reglementează restituirea imobilelor preluate abuziv, a cărui intrare în vigoare a suprimat posibilitatea revendicării imobilelor pe calea dreptului comun".

De asemenea prin decizia de casare s-a mai statuat că "prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în privinţa admisibilităţii acţiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios.

Pe cale de consecinţă, se impune să se stabilească dacă reclamanţii aveau opţiunea între Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, în condiţiile în care deşi au formulat notificare, aceasta le-a fost respinsă cu motivarea că legea specială nu le este aplicabilă. Ca atare, recurenţii au formulat acţiunea în revendicare ca unic mijloc procedural de valorificare a dreptului lor, în acest context fiind irelevantă împrejurarea că nu a fost finalizată contestarea deciziei administrative.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor vizând încălcarea art. 6 din C.E.D.O., Curtea va reţine că prin soluţionarea cauzei prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reclamanţilor le-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă".

~Opinia separată mai constată că prin decizia de casare s-a mai statuat cu aceeaşi putere obligatorie pentru instanţe în rejudecare că "având în vedere că în răspunsul la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a statuat că nu le este aplicabilă această lege specială, nu li se poate imputa reclamanţilor că nu au stăruit în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei emise de A.V.A.S. doar pentru a li se confirma această decizie. În condiţiile în care nu există echivalenţă între contestaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001 în care instanţa este limitată la analiza legalităţii şi temeiniciei acesteia din perspectiva conţinutului actului contestat şi acţiunea în revendicare care presupune un alt cadru procesual pasiv, respingerea acţiunii ca inadmisibilă reprezintă o încălcare a dreptului de acces al reclamanţilor la o instanţă".

În aceeaşi idee, instanţa de casare a constatat "întemeiată şi critica recurenţilor vizând interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei nr. 33/2008.

Instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 atunci când a reţinut că doar pe parcursul derulării procedurii judiciare declanşate în aplicarea legii speciale este admisibilă o analiză a concordanţei legii speciale cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concluzionând că inadmisibilitatea analizării titlului Statului Român nu înlătură accesul la justiţie al persoanei ce se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condiţiile legii speciale în materie.

"Stabilirea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neinterzicând un asemenea control.

Or, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat în mod prioritar constatarea nevalabilităţii titlului statului rezultând din împrejurarea că antecesorii reclamanţilor au suferit o privare de bunul lor, care deşi pretins justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoţită de o justă şi prealabilă despăgubire, ceea ce contravine dispoziţiilor din Constituţia din 1948 privitor la proprietate, dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi tratatelor internaţionale la care România era parte, interesul reclamanţilor în verificarea legalităţii preluării este dat de specificul cererii cu care au învestit instanţa de judecată.

În consecinţă, exclusiv instanţele de judecată aveau abilitarea de a verifica în ce măsură titlul statului era în concordanţă cu Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte şi cu legile în vigoare la momentul preluării, aşa cum s-a solicitat prin acţiune, în cadrul operaţiunii comparării de titluri, specifice revendicării de drept comun, conform art. 480 C. civ.

În cauza Viaşu contra României (Hotărârea din 9.12.2008), Curtea a reamintit că în conformitate cu jurisprudenţa sa, "un reclamant nu poate susţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la bunurile sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe, al căror titular demonstrează că are cel puţin o speranţă legitimă să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.

În acelaşi context, Curtea a statuat că atunci când principiul restituirii proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorităţi, poate genera, atunci când persistă în timp şi în lipsa unei reacţii coerente şi rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-şi îndeplini obligaţia de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea Broniowski împotriva Poloniei şi Hotărârea Păduraru împotriva României)". Din perspectiva celor expuse, opinia separată reţine că, prin decizia de casare s-au dat îndrumări obligatorii ca în rejudecare "instanţa învestită cu acţiunea în revendicare să examineze în cauză, în raport de particularităţile cauzei şi de statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 33/2008, aspectele legate de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei în patrimoniiul reclamanţilor, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil şi cerinţa de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate care aparţine altei persoane, de asemenea protejat de lege."

Prin urmare, în rejudecare, instanţele de fond în raport de statuările, recomandările şi problemele de drept dezlegate aveau obligaţia potrivit art. 315 C. proc. civ. de a se conforma acestora în limitele stabilite prin decizia de casare.

Din această perspectivă, opinia separată constată că în rejudecare instanţa de fond şi de apel în respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., s-a conformat problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare şi prin care s-a statuat că reclamanţii "au formulat acţiunea în revendicare ca unic mijloc procedural de valorificare a dreptului lor, în acest context fiind irelevantă împrejurarea că nu a fost finalizată contestarea deciziei administrative, că, "acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 şi 12 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., art. 3, 5 şi 25 din Tratatul de Pace încheiat de România cu Puterile Aliate la Paris 1947, art. 12 din Constituţia României din 1952, art. 8 din Constituţia României din 1948, art. 480-481 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României".

Prin prisma acestei probleme de drept dezlegate de instanţa de casare, care a mai statuat cu putere obligatorie şi că "admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii trebuie subsumată stabilirii regimului juridic al imobilelor, respectiv dacă acesta se circumscrie domeniului de reglementare a Legii nr. 10/2001" în raport de modalitatea de preluare a imobilelor şi momentul acesteia, aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru a se putea examina concursul dintre legea generală şi legea specială," opinia separată reţine că în rejudecare instanţele au analizat raporturile juridice dintre părţi atât în raport de particularităţile cauzei cât şi de statuările din Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de ÎCCJ., precum şi de aspectele legate de existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamanţilor.

Cum prin motivele de recurs dezvoltate recurentul a susţinut că în rejudecare instanţa de apel şi de fond nu s-au conformat îndrumărilor instanţei de casare, fiind preluate pasaje din Decizia nr. 3585/16 octombrie 2018 a instanţei de casare precum şi din Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de ÎCCJ, critici ce vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., opinia separată reţine în cauză nu sunt incidente aceste dispoziţii din perspectiva următoarelor considerente:

Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevăd că "modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate pct. 7 "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii."

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv, sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei. Astfel, cum potrivit dispoziţiilor art. 261 pct. 5. C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum

şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", rezultă că motivarea unei hotărâri ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind atât consistenţa analizei juridice, valoarea argumentelor, precum şi corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Cum motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, instanţa de judecată trebuie să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul, făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită. Raportând cele expuse la considerentele hotărârii atacate, opinia separată constată că instanţa de apel a analizat cauza prin prisma tuturor statuărilor obligatorii din decizia de casare, a motivelor de apel invocate, precum şi prin prisma stării de fapt şi de drept în condiţiile în care apelul promovat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, viza lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia şi a incidenţei Deciziei nr. 27/2011 pronunţată în recurs în interesul legii de ÎCCJ.

Or, în condiţiile în care prin decizia de casare au fost dezlegate problemele de drept ce vizau admisibilitatea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 şi 12 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1, şi că "reclamanţii au formulat acţiunea în revendicare ca unic mijloc procedural de valorificare a dreptului lor, în acest context fiind irelevantă împrejurarea că nu a fost finalizată contestarea deciziei administrative", că "admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii trebuie subsumată stabilirii regimului juridic al imobilelor, respectiv dacă acesta se circumscrie domeniului de reglementare a Legii nr. 10/2001 în raport de modalitatea de preluare a imobilelor şi momentul acesteia, aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru a se putea examina concursul dintre legea generală şi legea specială", opinia separată constată că în motivarea soluţiei pronunţate instanţa de apel în mod legal şi corect a reţinut incidenţa problemelor de drept statuate şi dezlegate atât prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de ÎCCJ, cât şi prin decizia de casare, statuări ce au caracter obligatoriu pentru instanţe, în raport de care a fost motivată/argumentată soluţia pronunţată.

Astfel, instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate s-a conformat dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., reţinând în mod legal şi corect că "excepţia inadmisibilităţii" acţiunii trebuie raportată la considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei de casare."

De asemenea inastanţa de apel în analiza raporturilor juridice dintre părţi a avut în vedere şi faptul că prin decizia de casare s-a statuat că, pentru a analiza incidenţa în cauză a Legii nr. 10/2001 şi, implicit, admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii, instanţele fondului trebuie să aibă în vedere următoarele premise: la momentul notificării imobilele se aflau în patrimoniul unor societăţi comerciale cu capital integral privat, că după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/08.07.2008, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea 10/2001 şi-au găsit aplicabilitatea doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi care se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, că recurenţii au formulat acţiunea în revendicare ca unic mijloc procedural de valorificare a dreptului lor, context în care este irelevantă împrejurarea că nu a fost finalizată contestarea deciziei administrative prin care li s-a soluţionat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001."

În respectarea îndrumărilor şi statuărilor din decizia de casare, instanţa de apel referitor la existenţa sau inexistenţa unei despăgubiri, a reţinut că în mod corect prima instanţă a aplicat regula probaţiunii potrivit căreia faptele negative pot fi înlăturate prin dovedirea unor fapte pozitive contrare.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că în condiţiile în care "reclamanţii pretind că autorii acestora nu au beneficiat de o justă despăgubire pentru imobilele expropriate, pârâtul, Statul Român, era dator să probeze plata despăgubirii. Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei juste despăgubiri, în mod corect prima instanţă a constatat nevalabilitatea exproprierii şi implicit a titlului în baza căruia statul a preluat imobilele". Opinia separată constată că reţinerea instanţei de apel în ce priveşte concluzia nelegalei preluări a imobilelor nu are la bază simpla susţinere a reclamanţilor că autorii lor nu au primit nicio despăgubire, ci aceasta este coroborată cu imposibilitatea statului de a face dovada contrară, aspect analizat de către instanţa de apel, care a reţinut că "în mod corect prima instanţă a aplicat regula probaţiunii potrivit căreia faptele negative pot fi înlăturate prin dovedirea unor fapte pozitive contrare. În acest context, câtă vreme reclamanţii pretind că autorii acestora nu au beneficiat de o justă despăgubire pentru imobilele expropriate, pârâtul, Statul Român, era dator să probeze plata despăgubirii. Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei juste despăgubiri, în mod corect prima instanţă a constatat nevalabilitatea exproprierii şi implicit a titlului în baza căruia statul a preluat imobilele."

Or, în condiţiile în care "în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei juste despăgubiri", opinia separată reţine că potrivit art. 129 ultimul aliniat C. proc. civ., în căile de atac părţile nu pot invoca omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Din această perspectivă şi ţinând seama de considerentele din cuprinsul deciziei de casare, opinia separată constată că instanţa de apel a procedat la soluţionarea acţiunii în revendicare prin raportare la considerentele Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a ÎCCJ. Cum Statul Român a preluat fără titlu valabil de la autorii reclamanţilor terenurile în discuţie, în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, în condiţiile în care terenurile au fost transmise de stat către terţi care au dobândit proprietatea în mod iremediabil, astfel că în mod legal instanţa de apel a reţinut "dreptul reclamanţilor la despăgubiri astfel cum au fost evaluate prin raportul de expertiză".

~Opinia separată mai reţine că, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat, instanţa de rejudecare nu a procedat la o reluare a cauzei ce a făcut obiectul dosarului vizând exproprierea, ci a analizat dacă, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, statul s-a conformat, îndeplinindu-şi obligaţia esenţială corelativă ce îi revenea ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor.

Or, pentru a concluziona că transferul din patrimoniul autorilor reclamanţilor în cel al statului a avut loc fără un just titlu, instanţa a dat relevanţă tocmai acestei conduite ulterioare a statului, care a lipsit de conţinut hotărârea instanţei de expropriere, o atare verificare încadrându-se în dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, în condiţiile în care aceste aspecte au fost dezlegate, intrând în autoritatea de lucru judecat, aşa cum s-a arătat deja, opinia separată reţine că acestea nu mai pot fi readuse în discuţie în al treilea ciclu procesual.

Or, din perspectiva considerentelor reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei pronunţate, considerente ce se raportează atât la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, la dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de ÎCCJ, precum şi la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, opinia separată reţine că sunt nefondate susţinerile recurentului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, aşa cum a statuat cu caracter obligatoriu instanţa de casare acţiunea din litigiul pendinte reprezintă "unicul mijloc procedural de valorificare a dreptului lor, în acest context fiind irelevantă împrejurarea că nu a fost finalizată contestarea deciziei administrative", câtă vreme prin decizia administrativă s-a constatat că imobilele indicate de reclamanţi nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Din perspectiva statuărilor şi problemelor de drept dezlegate prin decizia nr. 3585 din 16 octombrie 2018 pronunţată de ÎCCJ, opinia separată reţine că instanţa de casare a statuat şi asupra excepţiei inadmisibilităţii actiunii statuând expres că "prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reclamanţilor le-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă".

Prin urmare, opinia separată reţine că în condiţiile în care aceste aspecte au fost deja dezlegate, intrând în autoritatea de lucru judecat, nu mai pot fi readuse în discuţie în al treilea ciclu procesual.

În ceea ce priveşte susţinerea legată de completarea motivelor de apel, instanţa de apel în mod legal s-a raportat la dispoziţiile art. 284 C. proc. civ., potrivit cărora termenul pentru formularea apelului dar şi pentru depunerea motivelor de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Din această perspectivă cum hotărârea primei instanţe a fost comunicată pârâtului la data de 28.12.2021, instanţa de apel în mod corect şi legal a reţinut că "motivele de apel puteau fi depuse până în data de 13 ianuarie 2022. În atare situaţie o completare a motivelor de apel depusă la dosar după această dată apare ca fiind tardivă".

Din perspectiva celor expuse şi cum niciuna din susţinerile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., în opinia separată soluţia care se impunea în cauză vizează respingerea, ca nefondat a recursului declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei nr. 151 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia civilă şi de obligare a recurentului-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 119.000 RON, către intimaţii-reclamanţi N., O., G., F., A. şi H..

În ce priveşte solicitarea intimaţilor-reclamanţi de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", şi culpa procesuală, dedusă din sintagma "partea care cade în pretenţii", faţă de înscrisurile de la dosar din care rezultă cheltuielile de judecată suportate de reclamanţi, opinia separată vizează şi obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată aferente etapei procesuale a recursului, în cuantum total de 119.000 RON.