Accession to public domain building: res judicata bars private title despite retrocession decree

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 26 iunie 2019 pe rolul Judecătoriei Satu Mare sub dosar nr. x/2019, reclamanta Parohia Reformata Nr. 1 Satu Mare, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Satu Mare a solicitat următoarele:

- să se constatate dreptul de proprietate al Parohiei Reformate nr. 1 Satu Mare asupra supraedificatului "Clădire - Corp B" situat în Satu Mare, pe parcela de teren intravilan, în suprafaţă de 4.440 mp. înscris în CF nr. x Satu Mare, sub nr. cad. x şi compus din:

1. Subsol cu suprafaţa construită (SC) 31499 mp şi suprafaţa utilă (SU = 237,50 mp)

2. Parte cu suprafaţa construită (SC) = 322,45 mp şi suprafaţa utilă (SU) = 267.44 mp:

3. Etajul 1 cu suprafaţa construită (SC) = 362,74 mp şi suprafaţa utilă = 283,93 mp:

4. Etajul 2 cu suprafaţa construită (SC) = 362,73 mp şi suprafaţa utilă (SU) = 278,91 mp, cu titlul de accesiune imobiliară artificială:

- să se dispună întabularea dreptului de proprietate asupra "Clădirii-Corp B", în favoarea Parohiei Reformate nr. 1 Satu Mare. Cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de Judecătoria Satu Mare

Prin sentinţa civilă nr. 1393 din 17 iulie 2020, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2019, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu pârâta Mun. Satu Mare prin Primar, ca fiind neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Satu Mare

Prin decizia civilă nr. 575/Ap din data de 13 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de apel promovată de apelanta-reclamantă Parohia Reformata nr. 1 Satu Mare împotriva încheierii de şedinţă din data de 26 noiembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1393/17.07.2020, ambele pronunţate de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Satu Mare.

A fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Satu Mare, invocată de apelanta – reclamantă Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare prin cererea de apel.

S-a constatat că Tribunalul Satu Mare, ca instanţă de apel, este competent material să judece cauza în primă instanţă, sens în care au fost anulate sentinţa civilă nr. 1393 din data de 17.06.2020, precum şi încheierea din 26.11.2019, ambele pronunţate de Judecătoria Satu Mare, în baza art. 480 alin. (5) din Noul C. proc. civ., iar în urma rejudecării, a fost respinsă cererea principală, ca neîntemeiată.

4. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă 1332/A din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul civil declarat de apelanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu intimatul Municipiul Satu Mare prin Primar împotriva deciziei civile nr. 575/Ap din data de 13 noiembrie 2020 şi a luat act de declaraţia părţilor că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

5. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile 1332/A din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, a formulat recurs reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în rejudecare, după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.

După prezentarea pe larg a situaţiei de fapt, recurenta a dezvoltat criticile de nelegalitate ale deciziei recurate.

Motivele de casare invocate de către recurentă sunt cele reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., în raport de care dezvoltă din mai multe puncte de vedere chestiuni ce ţin de aplicarea eronată a normelor de procedură civilă, şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Într-un prim motiv de recurs, invocă incidenţa în cauză a art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., arătând că prin hotărârea pronunţată instanţa a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 430 alin. (1) teză finală C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare arată că, potrivit statuărilor instanţei de apel, decizia 512/Ap din 2 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013 "se bucură de autoritate de lucru judecat", aşa încât "clădirea asupra căreia se invocă accesiunea, la momentul promovării acţiunii, a afirmării dreptului potestativ, aparţinea deja, prin voinţa legiuitorului, domeniului public local, conform art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 privind educaţia naţională".

În opinia recurentei, soluţia instanţei de apel încalcă prevederile art. 430 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., care dispun că "Hotărârea judecătorească ce (...) statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată".

În speţă, arată recurenta, "chestiunea tranşată" este cea oglindită şi confirmată de menţiunile din dispozitivul deciziei nr. 512/Ap din 2 decembrie 2014, precitată, în sensul că "respinge (...) excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Satu Mare", iar pe de altă parte "admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului Român".

În acest context, sunt relevante şi dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi art. 430 C. proc. civ., potrivit cărora "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină (...)". În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin sintagma "considerente pe care dispozitivul se sprijină" se înţelege ansamblul unitar de argumente care, prezentate într-o succesiune logică, realizează raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată de instanţă.

În cauză, arată că aserţiunile considerentelor deciziei 512/Ap din 2 decembrie 2014 – conform cărora "în cauză, clădirea asupra căreia se invocă accesiunea, la momentul promovării acţiunii, a afirmării dreptului potestativ, aparţinea deja, prin voinţa legiuitorului, domeniului public local (...)" – constituie sprijinul necesar al dispozitivului hotărârii numai cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Satu Mare. Niciun considerent al motivării şi nicio dispoziţie a dispozitivului nu priveşte apartenenţa sau non-apartenenţa clădirii în litigiu domeniului public al Municipiului Satu Mare.

În continuare, apreciază că instanţa a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 14 şi art. 6 C. proc. civ., respectiv cele privind principiul contradictorialităţii şi dreptul la un proces echitabil.

Arată că, în temeiul principiului contradictorialităţii, părţile procesuale pot formula cereri, pot propune şi administra probe, precum şi formula concluzii cu privire la chestiunile de fapt şi de drept de care depinde justa soluţionare a cauzei. Pentru asigurarea contradictorialităţii, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate împrejurările de fapt sau de drept în temeiul cărora va pronunţa hotărârea.

Nerespectarea acestui principiu (care asigură respectarea altor două principii fundamentale ale procesului civil, şi anume principiul dreptului la apărare şi principiul aflării adevărului) este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

În cauză, în aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 512/Ap din 2 decembrie 2014, se atribuie autoritate de lucru judecat unor chestiuni litigioase (în speţă, cele relative la apartenenţa sau non-apartenenţa clădirii în litigiu la domeniul public al Municipiului Satu Mare) care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, încălcându-se principiul contradictorialităţii. Or, în stabilirea identităţii de cauză şi de obiect "ideea călăuzitoare pare foarte clară: a determina ceea ce, în fiecare caz, a fost cu adevărat judecat. Într-adevăr, numai acest lucru nu poate fi pus în discuţie, care este acoperit de autoritatea de lucru judecat".

Arată că, în doctrină, s-a opinat judicios în sensul că "numai chestiunile litigioase tranşate efectiv de judecător, care au dat naştere unei dezbateri între părţi şi cuprinse în dispozitiv au, în principiu, autoritate de lucru judecat". Această condiţie permite a se asigura că autoritatea lucrului judecat se ataşează numai chestiunilor discutate contradictoriu. Pentru că "nu trebuie (...) să pierdem din vedere că lucrul judecat nu poate reflecta adevărul decât dacă părţile în litigiu, sub controlul activ al judecătorului, s-au străduit, pe tot parcursul procesului, să respecte cu loialitate principiul contradictorialităţii ce constituie elementul fundamental al unui proces echitabil".

Un alt motiv de casare invocat de către recurentă şi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., este cel potrivit căruia instanţa a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Arată că, în acord cu decizia recurată, prin cererea de apel au fost modificate pretenţiile formulate în cuprinsul cererii introductive de instanţă, în speţă "nefiind vorba de o explicitare a pretenţiilor reclamantei din cererea de chemare în judecată", astfel că "în cauză nu sunt incidente prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ..".

Arată că reţinerile instanţei nu sunt exacte în fapt, fiind contrazise de probatoriul aflat la dosarul cauzei, şi nici în drept.

În ceea ce priveşte devoluţiunea care poate fi realizată în cadrul acestei căi de atac de reformare, ea rămâne guvernată, la fel ca în C. proc. civ. din 1865, de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

În timp ce concretizarea primei reguli se regăseşte în dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Această din urmă regulă înseamnă interdicţia pentru părţi de a schimba cadrul procesual (art. 478 alin. (1) C. proc. civ.), de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă, în motivarea apelului ori prin întâmpinare (art. 478 alin. (2) C. proc. civ.) şi, de asemenea, interdicţia schimbării calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum şi a formulării de pretenţii noi (art. 478 alin. (3) C. proc. civ.).

În acelaşi timp, principiul tantum devolutum quantum iudicatum cunoaşte o nuanţare, inexistentă în reglementarea anterioară, dată de dispoziţiile alin. (4), care permit părţilor să expliciteze pretenţiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

Reglementarea alin. (4) al art. 478 C. proc. civ. este de inspiraţie franceză, preluând, în parte, dispoziţiile art. 566 din C. proc. civ. francez. Legiuitorul român a fost mai restrictiv, permiţând doar o explicitare a pretenţiilor implicite, nu şi formularea de cereri accesorii sau complementare în apel.

În privinţa posibilităţii recunoscute părţii de a aduce astfel de lămuriri în calea de atac a apelului, recurenta subliniază că ele vizează pretenţiile virtuale, adică acelea a căror existenţă, chiar dacă nu şi-au găsit o exprimare expresă în cererea de chemare în judecată, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenţiei principale (a cărei rezolvare integrală presupunea şi rezolvarea unei pretenţii virtuale sau implicite).

Art. 478 alin. (4) C. proc. civ. se justifică prin două funcţii: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenţii; aducerea în atenţia instanţei a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere. Astfel se asigură, pe de o parte, rezolvarea integrală a litigiului şi posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, iar, pe de altă parte, plenitudinea devoluţiunii, fără a ignora limitele acesteia.

Pe lângă aceasta, o asemenea explicitare nu poate fi raportată decât la pretenţiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanţe, o explicitare a unor pretenţii subsecvente judecăţii în primă instanţă fiind inadmisibilă (cu rezerva cererilor vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după pronunţarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru art. 478 alin. (5) C. proc. civ.).

Pentru a exista o cerere implicită sau virtualmente cuprinsă în ceea ce a fost dedus judecăţii în primă instanţă este necesar să existe o legătură strânsă, de aşa manieră încât în absenţa acesteia pretenţia principală să nu îşi poată găsi o dezlegare integrală sau o rezolvare corectă.

În absenţa unor clarificări în primă instanţă – relative la demolarea sau nu a clădirii anexă, vizibilă pe planşele foto, existenţa şi efectivitatea contractului de închiriere a imobilului în litigiu – îi revenea instanţei de apel obligaţia ca, în condiţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., să solicite şi să primească lămuririle părţii în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii prin actul de sesizare al instanţei.

Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanţei îi revine obligaţia şi puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părţii, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului, atunci când legea însăşi nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor cereri.

Aşadar, precizările care pot fi aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiuii şi deducerea în faţa judecăţii a unor cereri noi. În acelaşi timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. aduc o atenuare sau nuanţare acestui principiu pentru ipoteza în care, de exemplu, în condiţiile unei redactări defectuoase, imprecise a cererii ori a lipsei rolului activ al primei instanţe nu s-a observat că pretenţiei principale îi era ataşată, implicit, şi o altă pretenţie, în absenţa rezolvării căreia cererea principală fie nu îşi are o rezolvare corectă, fie primeşte o rezolvare incompletă.

Astfel fiind, revine instanţei sarcina să aprecieze caracterul de pretenţie implicită sau virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanţă în aşa fel încât să nu se ajungă, sub pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi – ceea ce ar nesocoti limitele devoluţiunii în apel -, dar nici să rămână nesoluţionate pretenţii doar pentru că ele au fost defectuos exprimate.

Concluzionează recurenta în sensul că dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu pot fi înţelese ca derogând de la prevederile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, scopul reglementării nefiind acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecăţii şi cererile virtuale sau implicite, rămase în mod eronat nesoluţionate de către prima instanţă, deşi făcuseră obiectul învestirii acesteia.

Un alt motiv de casare invocat de către recurentă şi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., este cel potrivit căruia instanţa a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 35 C. proc. civ.

În motivarea acestui motiv de recurs, arată că potrivit deciziei recurate "legea specială suprimă, practic, acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă (...)", sugerând, subliminal, inadmisibilitatea cererii introductive de instanţă. Aserţiunile instanţei de apel sunt apreciate de către recurentă ca fiind contrare art. 35 C. proc. civ.

Pentru constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra clădirii "Corp B – Laboratoare", ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, este admisibilă acţiunea în constatare reglementată de art. 35 C. proc. civ., care se judecă în contradictoriu cu persoana care ar putea să conteste dreptul, respectiv autoritatea publică locală.

Împrejurarea că există un act normativ special, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, nu poate avea ca efect inadmisibilitatea cererii formulate de reclamantă prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri vizând recunoaşterea dobândirii dreptului de proprietate asupra clădirii "Corp B – Laboratoare", ca efect al accesiunii imobiliare artificiale.

Cererea Parohiei în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune are finalitate diferită celei a actului normativ special, astfel încât nu se poate pune problema raportului dintre norma specială şi cea generală pentru a trage concluzia inadmisibilităţii demersului judiciar.

În cauză, aşa cum a fost formulată pretenţia dedusă judecăţii, nu s-a solicitat retrocedarea unor imobile, ci pronunţarea unei hotărâri vizând recunoaşterea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al accesiunii imobiliare.

Asemenea hotărâre, deşi bazată pe fapte juridice anterioare – faptul transformării construcţiei clădire anexă – are sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv în patrimoniul celui care îl pretinde, pentru că în absenţa invocării lui şi a constatării de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor legale, cel care se prevalează de existenţa accesiunii nu-şi poate demonstra dreptul de proprietate. Este aşa-numitul caracter/efect mixt al hotărârii, deopotrivă declarativ, bazat pe fapte anterioare judecăţii, şi constitutiv al dreptului.

Un alt motiv de casare invocat de către recurentă şi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., este cel potrivit căruia prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură cuprinse în art. 431 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., fiind lipsită de baza legală.

Conform statuărilor instanţei de apel "pentru a fi invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu era necesară existenţa identităţii de părţi între cele două dosare" (dosar x/2013 şi dosar x/2019). Apreciază recurentul că aserţiunile instanţei de apel încalcă prevederile art. 431 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ.

Pentru invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat trebuie îndeplinită şi condiţia identităţii de părţi. Invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune condiţia identităţii de părţi, neputând fi invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pentru soluţionarea unui raport juridic distinct decât cel dedus judecăţii iniţiale, chiar dacă trebuie rezolvată în substanţă aceeaşi chestiune de drept.

În cauză, părţile litigante în dosarul x/2013 au fost reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu Statul Român, prin reprezentantul legal Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, în timp ce în prezenta cauză părţi sunt reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Satu Mare, deosebirea între cele două cauze constând în titularul calităţii procesuale pasive identificat în primul caz de Statul Român, iar în al doilea caz de Municipiul Satu Mare.

În continuare, recurenta arată că prin decizia nr. 62 din 27 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că: "64. În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, prin deciziile nr. 2.497 din 1 octombrie 2014 şi nr. 122 din 16 ianuarie 2015 ale secţiei I civile, nr. 2.433 din 11 iunie 2015 a secţiei de contencios administrativ şi fiscal şi nr. 198 din 31 ianuarie 2018 a secţiei a II-a civile, că prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. permit invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în următoarele condiţii cumulative:

a) hotărârea iniţială, care produce efectele pozitive ale autorităţii lucrului judecat, să fie pronunţată după intrarea în vigoare a actualului C. proc. civ.

b) această hotărâre să fie invocată de către o parte din litigiul iniţial, parte şi în noul litigiu, căreia hotărârea pronunţată îi este favorabilă;

c) între primul şi cel de al doilea litigiu să existe o legătură, fără a fi necesară identitatea de obiect sau de cauză.

65. Doar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, hotărârea iniţială va produce efectele pozitive ale autorităţii de lucru judecat."

În atare condiţii, apreciază că tripla identitate – de părţi, obiect şi cauză – este cumulativă, astfel că o hotărâre ce pune în operă efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, fără a verifica şi stabili întrunirea triplei identităţi, este lipsită de bază legală.

În subsidiar, apreciază că aserţiunea instanţei de apel, în încercarea de acreditare a condiţiei identităţii de părţi, relativ la Municipiul Satu Mare – prin admiterea cererii sale de intervenţie accesorie în favoarea Statului Român, prin decizia civilă 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013 – este greşită, fiind contrară art. 431 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., text ce implică două observaţii: pe de o parte, prin parte trebuie înţeles persoana care a figurat în proces personal sau prin reprezentant şi a avut, astfel, posibilitatea de a-şi formula apărări şi în favoarea/împotriva căreia s-a pronunţat hotărârea. Pe de altă parte, conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., este vorba de identitatea de calitate juridică a părţilor, ceea ce înseamnă participarea în ambele procese a aceloraşi persoane, ca titulare ale drepturilor ce formează obiectul judecăţii. În sensul art. 431 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., sunt asimilaţi părţii avânzii-cauză universali sau cu titlu universal, faţă de care are autoritate de lucru judecat hotărârea pronunţată contra sau în favoarea autorului lor. Soluţia este aceeaşi cu privire la reprezentat, în caz de mandat sau de reprezentare legală sau judiciară. În schimb, intervenientul accesoriu nu este asimilat părţii, faţă de care hotărârea pronunţată – contra sau în profitul părţii pentru care a intervenit – nu are autoritate de lucru judecat.

Un alt motiv de casare invocat de către recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată că instanţa de apel a anihilat efectul translativ de proprietate al Deciziei nr. 261 din 24 mai 2004, emisă de Guvernul României – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în considerarea autorităţii pozitive a lucrului judecat a considerentelor deciziei civile 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013, privind apartenenţa imobilului în litigiu la domeniul public local, încălcând dispoziţiile prevederilor art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale alin. (3) fraza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, conform cărora "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, (…) în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, (…), se retrocedează foştilor proprietari (…). (3) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor (…)."

Prin ordonanţa de urgenţă precitată, a fost instituită "retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România". Art. 1 al actului normativ dispune că imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 se retrocedează foştilor proprietari. Cum prin imobile, în sensul actului normativ, se înţelege "construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor" (art. 1 alin. (3) fraza a I-a), urmează ca efectele Deciziei nr. 261 din 24 mai 2004 a Comisiei Speciale de retrocedare a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România privind retrocedarea imobilului de sub nr. top. x – "Gimnaziu, str. x, sală de gimnastică şi curte" – să se extindă şi asupra clădirii "Corp B – Laboratoare". Clădirea constituie o adăugire adusă construcţiei existente la data preluării imobilului în mod abuziv de către stat. În cazul lucrărilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., dreptul de proprietate se dobândeşte şi fără înscrierea în cartea funciară, chiar dacă proprietarul imobilului şi-a exercitat dreptul de a invoca accesiunea după intrarea în vigoare a noii reglementări.

În subsidiar, arată că este greşită şi invocarea – în acreditarea apartenenţei clădirii în litigiu la domeniul public al Municipiului Satu Mare, a – Anexei nr. 2 a Hotărârii Guvernului nr. 967 din 5 septembrie 2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Satu Mare, precum şi a municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Satu Mare, pe de o parte, pentru că imobilul clădire "Corp B – Laboratoare" figurează în inventar sub denumirea de "Magazie" ("Clădire B", de sub nr. inv. 2168, referindu-se la Sala de sport, denumită în prezent, clădire "Corp C – Sală de gimnastică") iar, pe de altă parte, pentru că inventarul a fost modificat în urma emiterii Deciziei nr. 261 din 24 mai 2004, de către Guvernul României – Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care s-a dispus "retrocedarea nudei proprietăţi a imobilului compus din construcţie şi terenul aferent situat în Municipiul Satu Mare, judeţul Satu Mare, înscris în CF nr. x Satu Mare, nr. top. x, transcris în CF nr. x Satu Mare, nr. top. x".

6. Apărările efectuate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 6 iunie 2022, Municipiul Satu Mare prin Primar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Arată că recurenta invocă o serie de aspecte teoretice care sunt neîntemeiate, nefiind de natură să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată şi la înfrângerea efectelor puterii lucrului judecat.

Raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi la decizia nr. 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013, respectiv la prevederile art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2001 a educaţiei naţionale şi la prevederile art. 430 C. proc. civ. înţelege să invoce puterea de lucru judecat.

Arată că "excepţia puterii de lucru judecat" este diferită de "excepţia autorităţii de lucru judecat" şi este o excepţie de fond care a fost dezvoltată de doctrină pe baza principiului conform căruia "hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre".

Foarte important este faptul că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci se întinde şi asupra considerentelor hotărârii, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu aceasta.

Aşadar, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu dintre aceleaşi părţi a fost soluţionată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat şi, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanţa sesizată ulterior.

În acest sens, arată că în considerentele deciziei 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013, s-a statuat faptul că imobilul asupra căruia se invocă accesiunea (clădire corp B situată în Satu Mare) aparţine domeniului public local.

C. civ. de la 1864, invocat de recurentă în drept, reglementa accesiunea în art. 483-516.

În ipoteza în care lucrul accesoriu face parte din domeniul public, intimata consideră că nu poate opera dreptul de accesiune în favoarea dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, altele decât statul. În virtutea art. 136 alin. (4) din Constituţia României, bunurile proprietate publică sunt declarate inalienabile. Textul stabileşte restrictiv, statuând că în condiţiile legii ele pot fi date în administrare regiilor autonome şi instituţiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Per a contrario, ele nu pot să-şi schimbe proprietarul şi nici să primească o altă destinaţie în afara celor limitativ şi expres arătate de lege

Lucrurile afectate interesului obştesc, cât timp această destinaţie subzistă, exced posibilităţii de a fi susceptibile de a face obiectul dreptului privat, în înţelesul art. 475 C. civ. de la 1865. Regimul lor juridic este impus de dreptul public (şi nu de cel privat). Ca atare, în privinţa lor, din punct de vedere al art. 5 C. civ. de la 1865, nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale. Lucrurile afectate uzului obştesc, nu pot face obiectul revendicării, a aproprierii dreptului de proprietate, întrucât fac exclusiv obiectul proprietăţii publice, uzajul lor este al întregului public şi drepturile ce se poartă nu sunt echivalente dreptului de proprietate în sensul C. civ.. Bunurile care fac parte din domeniul privat al statului sunt susceptibile de a fi dobândite prin accesiune. În prezent regimul juridic al proprietăţii private se bucură de un tratament egal indiferent de titularul dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, toate bunurile care se află în circuit civil, adică susceptibile de înstrăinare, pot face obiectul dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune.

Arată că, pe fond, nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile pentru intervenirea accesiunii imobiliare artificiale. Art. 492 din C. civ. (1864), invocat ca temei în drept de recurentă, prevede că orice construcţie este prezumată a fi făcută de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară. Aşadar, legiuitorul prevede această prezumţie relativă, care a fost răsturnată prin recunoaşterea explicită de către reclamantă că nu ea a edificat construcţia în litigiu. De asemenea, constructorul (Statul Român din perioada comunistă) a fost unul de bună-credinţă, care avea convingerea fermă că acel teren este al Statului. Ca atare, proprietarul terenului ar fi îndatorat, în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, să-l despăgubească pe constructor. Nici despre acest aspect nu se menţionează nimic în cererea de chemare în judecată.

Art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2001 a educaţiei naţionale prevede următoarele "Terenurile şi clădirile unităţilor de educaţie timpurie, de învăţământ preşcolar, şcolilor primare, gimnaziale şi liceale, inclusiv ale celorlalte niveluri de învăţământ din cadrul acestor, înfiinţate de stat, fac parte din domeniul public local şi sunt administrate de către consiliile locale. Celelalte componente ale bazei materiale sunt de drept proprietatea acestora şi sunt administrate de către consiliile de administraţie, conform legislaţiei în vigoare".

Faptul că imobilul în litigiu este utilizat de Liceul Teoretic Reformat din Satu Mare este confirmat de reclamanta-recurentă însăşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel apărând şi în evidenţele municipiului.

Prin decizia civilă 512/Ap din 2 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul x/2013, definitivă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca prin A.J.F.P. Satu Mare. Însă, în opinia intimatei, se impune introducerea forţată în cauză a Statului Român, în calitate de constructor al imobilului în litigiu. În caz contrar, ar interveni o îmbogăţire fără justă cauză în ipoteza admiterii cererii recurentei, iar bugetul statului ar suferi o pierdere.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurenta a arătat că pentru invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat trebuie îndeplinită condiţia (şi a) identităţii de părţi, însă în cauză această cerinţă nu este îndeplinită.

De asemenea, arată că, în cauza dedusă judecăţii, intimata nu a făcut dovada apartenenţei clădirii corp B la domeniul public local în condiţiile în care lucrările au fost realizate de autori neidentificaţi şi în lipsa autorizaţiilor cerute de lege, iar la finalizarea lucrărilor nu s-a întocmit proces-verbal de constatare a finalizării lucrării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

a) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 430 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Într-adevăr, prin decizia atacată cu prezentul recurs s-a reţinut, în termeni neechivoci, autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 512/Ap/2014 a Tribunalului Satu-Mare, apreciindu-se, în concordanţă cu cele deja statuate în primă instanţă, că putea fi reţinut în cauză efectul pozitiv al celor judecate prin evocata decizie, în ce priveşte statuarea (cuprinsă în considerente) potrivit căreia imobilul în litigiu aparţine domeniului public local, conform art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale.

Examinând decizia civilă nr. 512/Ap/2014 a Tribunalului Satu-Mare, Înalta Curte observă că prin dispozitivul acesteia a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind respinsă acţiunea introdusă de reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare în contradictoriu cu acest pârât.

În considerentele sentinţei s-a arătat că "În cauză, clădirea asupra căreia se invocă accesiunea, la momentul promovării acţiunii, a afirmării dreptului potestativ, aparţine deja, prin voinţa legiuitorului, domeniului public local, conform art. 112 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 privind educaţia naţională.

Dreptul de proprietate rezolubilă a fost transmis, astfel că accesiunea poate fi invocată faţă de actualul proprietar al construcţiei şi eventual titular totodată al unui drept de creanţă.

În consecinţă, calitatea de parte în proces nu mai poate avea statul din patrimoniul căruia a ieşit dreptul de proprietate asupra construcţiei".

Aceste considerente ale deciziei constituie fundamentul soluţiei din dispozitiv privitoare la admiterea excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului Român şi, pe cale de consecinţă, pentru respingerea acţiunii reclamantei, fiind vorba despre considerente decisive, ce fac, în mod direct şi cu necesitate, corp comun cu soluţia dată acţiunii reclamantei.

Statuarea potrivit căreia la momentul promovării acţiunii construcţia în litigiu aparţinea domeniului public local conţine, implicit dar neechivoc, şi concluzia că prin domeniu public local nu s-ar putea înţelege decât domeniul public al municipiului Satu Mare. Prin urmare, fără temei afirmă recurenta că niciun considerent al deciziei şi nicio menţiune a dispozitivului nu ar privi apartenenţa sau nonaparteneţa clădirii în litigiu la domeniul public al Municipiului Satu-Mare, inexistenţa unui indicări exprese a denumirii unităţii administrativ-teritoriale neputând altera firul logic al statuărilor prin care s-a reţinut că intră sub protecţia acordată de lege lucrului judecat, ca efect pozitiv, şi concluzia implicită, dar neîndoielnică, pe care acestea o conţin.

Prin urmare, instanţa de apel nu a săvârşit o încălcare a prevederilor art. 430 alin. (1) din teza finală C. proc. civ., câtă vreme, în conjuncţie şi cu prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este vorba despre o chestiune litigioasă tranşată în considerente şi care, prin raportare la specificul soluţiei cuprinse în dispozitiv, se constituia într-un esenţial eşafodaj al soluţiei date acţiunii reclamantei.

Acest motiv al recursului este, deci, neîntemeiat.

b) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 14 şi art. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte este în totul de acord cu recurenta atunci când aceasta afirmă că, pentru asigurarea contradictorialităţii, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate împrejurările de fapt şi/sau drept în temeiul cărora va pronunţa hotărârea, o asemenea exigenţă rezultând, cu deplină claritate, din prevederile art. 14 alin. (5) ("Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate") şi ale alin. (6) C. proc. civ. ("Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii).

Este vorba, aşadar, despre condiţii fundamentale de regularitate a procedurii judiciare, menite să concretizeze şi să asigure efectivitate dreptului justiţiabililor la un proces echitabil; este, aşadar, esenţial ca anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti părţile să fi avut posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la chestiuni de fapt sau drept relevante în cauză şi pe care instanţa le-a avut în vedere în hotărârea sa.

Mutatis mutandis, aceeaşi este situaţia şi atunci când instanţa îşi întemeiază soluţia ori considerentele relevante (şi) pe existenta autorităţii de lucru judecat rezultate dintr-o hotărâre judecătorească anterioară, fiind în spiritul celor sus-arătate ca, în prealabil, părţile să-şi fi putut exprima opinia cu privire la respectiva chestiune, evitându-se surprinderea lor.

Contrar afirmaţiilor recurentei, în prezentul proces aceste fundamentale exigenţe au fost însă respectate, câtă vreme prin hotărârea primei instanţe se reţine autoritatea de lucru judecat (în forma efectului pozitiv) a dezlegărilor făcute prin decizia civilă nr. 512/Ap/01.12.2014 a Tribunalului Satu-Mare, iar prin cererea sa de apel actuala recurentă a formulat îndeajuns de amplu critici şi observaţii cu privire la această chestiune, examinând-o din diverse perspective. Prin urmare, nu există o încălcare a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al reclamantei la nivelul judecăţii realizate în apel, fiind excesiv a i se pretinde instanţei de apel să pună în discuţia părţilor, anterior pronunţării, elemente punctuale de raţionament judiciar cărora, prin hotărârea sa, urma a le acorda o mai mare importanţă, câtă vreme ele priveau tocmai chestiunea autorităţii de lucru judecat, analizată de reclamantă în cuprinsul cererii sale de apel.

Nimic nu o împiedica pe reclamantă ca în cadrul motivelor de apel să abordeze orice aspecte în legătură cu autoritatea de lucru judecat reţinută de prima instanţă, aspecte care, în aprecierea sa, erau de natură a infirma concluzia şi statuările primei instanţe. De altfel, reclamanta a analizat în cererea de apel inclusiv condiţia identităţii de părţi, prin raportare la particularităţile cauzei, expunându-şi în mod clar punctul de vedere.

Rezultă, deci, că şi acest motiv al recursului este neîntemeiat.

c) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 478 (4) C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de apel a apreciat în mod corect că noile aserţiuni făcute de reclamantă prin cererea de apel nu au semnificaţia unor explicitări ale pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, în sensul prevederilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ., ci reprezintă o modificare a cadrului procesual inadmisibilă în apel, plasată sub incidenţa prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cu referire inclusiv la prevederile art. 204 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi", în vreme ce potrivit dispoziţiilor alin. (4) al aceluiaşi articol, "Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe".

Astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr. 28/2015, pronunţată de Completul învestit cu dezlegarea cu caracter prealabil a unor chestiuni de drept, dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. îşi au raţiune, pe de o parte, în nevoia de corectare sau precizare a formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenţii, iar pe de altă parte în necesitatea de a aduce în atenţia instanţei unele cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere. În acest fel, se asigură atât rezolvarea integrală a litigiului şi posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, cât şi plenitudinea devoluţiunii, fără a se ignora limitele acesteia (paragraful nr. 44).

În considerentele aceleiaşi decizii s-a mai menţionat (paragraful nr. 54) că îi revine instanţei sarcina să aprecieze caracterul de pretenţie implicită sau virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanţă, astfel încât să nu se ajungă, sub pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi (căci aceasta ar nesocoti limitele devoluţiunii în apel), dar nici să rămână nesoluţionate pretenţii doar pentru faptul că ele au fost defectuos exprimate.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, să se constate existenţa dreptului ei de proprietate asupra clădirii "Corp B – Laboratoare" situată în municipiul Satu Mare, cu titlu de accesiune imobiliară artificială, afirmând în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată că în cursul anului 1979 clădirea anexă situată pe teren a fost demolată din dispoziţia autorităţilor comuniste, în locul ei fiind construit supraedificatul "Clădire corp B", deci construcţia ce face obiectul prezentului litigiu.

La finele judecăţii înaintea Judecătoriei Satu Mare reclamanta a depus note scrise prin care, între altele, a arătat că "... din faptul transformării clădirii anexă (...) prin lucrările de reparare şi de ameliorare, inclusiv de supraînălţare a acesteia, rezultă ex lege dreptul de proprietate asupra clădirii "Corp B –Laborator", în favoarea proprietarului construcţiei transformate – în speţă, reclamanta-, având natura unui drept pur şi simplu".

Aceste susţineri, precum şi altele aflate în legătură cu ele, au fost reiterate şi prin cererea de apel formulată împotriva deciziei civile nr. 575/Ap din 13.11.2020 a Tribunalului Satu- Mare, reclamanta punându-le în relaţie cu Decizia nr. 261 din 24 mai 2009 emisă de Guvernul României – Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

Or, prin această nouă construcţie argumentativă reclamanta depăşeşte limitele specifice unei explicitări a pretenţiilor iniţiale, în sensul prevederilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ., căci prin noile alegaţii tinde la a atribui o nouă cauză cererii sale de constatare a dreptului de proprietate asupra clădirii "Corp B", afirmând că dreptul său de proprietate şi-ar avea temei (şi) în evocata decizie de retrocedare nr. 261 din 24 mai 2004 a Guvernului României. Or, acesta este un fundament juridic distinct şi autonom în raport cu acela al accesiunii imobiliare artificiale reglementate de art. 492 şi urm. C. civ. 1864.

O asemenea modificare a cererii iniţiale nu putea fi însă primită nici în cadrul concluziilor scrise depuse în primă instanţă (căci modificarea unei cereri de chemare în judecată trebuie făcută în condiţiile de rigoare ale art. 204 C. proc. civ.), nici în cadrul motivelor de apel, căci se opun prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., sus evocate.

Şi acest motiv al recursului este, prin urmare, nefondat.

d) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea raporturilor de procedură cuprinse în art. 35 C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de apel, statuând că "Legea specială suprimă, practic, acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă (...)", nu a avut în vedere că acţiunea reclamantei în ceea ce priveşte cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială ar fi inadmisibilă.

Aserţiunea instanţei de apel trebuie înţeleasă în contextul întregii argumentaţii de care aceasta a uzat, fiind îndeajuns de limpede că instanţa de apel a făcut statuarea nu pentru a nega dreptul reclamantei de a obţine cercetarea pe fond a cererii sale în constatare, ci pentru a evidenţia, în conjuncţie cu susţinerile reclamantei privitoare la unele efecte ale Deciziei de retrocedare nr. 261 din 24 mai 2004 a Guvernului României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România că aspectele (şi implicaţiile lor juridice) privitoare la "...transformarea clădirii iniţiale prin lucrările de reparaţie şi de analizare efectuate, inclusiv de supraînălţare a acesteia, cu toate că iniţial a susţinut demolarea clădirii anexa existentă pe teren şi edificarea de către Statul Român a unei construcţii noi, precum şi împrejurarea dacă adăugările aduse depăşesc sau nu 50% din aria desfăşurată actuală, astfel cum prevede art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2002, puteau fi analizate în cadrul procedurii speciale reglementate de acest act normativ, procedură care a fost urmată de apelanta-reclamantă".

Prin urmare, susţinerile instanţei de apel îşi verifică pertinenţa şi utilitatea exclusiv în legătură cu noile susţineri ale reclamantei, cu privire la care s-a reţinut că reprezintă o modificare nepermisă în apel a cadrului procesual, însă nu şi cu susţinerile iniţiale, formulate prin cererea de chemare în judecată, şi cu privire la care s-a apreciat că ar corespunde unei legale învestiri a instanţei.

Trebuie observat, în legătură cu acest motiv de recurs, şi că argumentul decisiv în raport de care cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune a fost respinsă de instanţa de apel – consonant cu prima instanţă – este acela că imobilul construcţie în litigiu este inclus în domeniul public al Municipiului Satu-Mare, ceea ce face ca acest imobil să fie inalienabil, deci imposibil de apropriat prin accesiune.

Rezultă, deci, că instanţa nu a decis în sensul constatării inadmisibilităţii acţiunii în constatare, ci al caracterului ei nefondat, astfel că şi acest motiv al recursului apare ca neîntemeiat.

e) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 431 alin. (1) teza întâi C. proc. civ.

Înalta Curte este de acord cu recurenta că instanţa de apel a greşit atunci când a apreciat că pentru a se putea reţine efectul pozitiv al lucrului judecat nu ar fi necesar să existe identitate de părţi între procesul pendinte şi acela în care a fost pronunţată hotărârea înzestrată cu lucru judecat. O asemenea concluzie este, întâi de toate, impusă de faptul că hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora (art. 435 alin. (1) C. proc. civ.), iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părţi în procesul anterior.

Înalta Curte observă însă că deşi instanţa de apel a făcut această eroare, ea nu este însă de natură a atrage nulitatea deciziei pronunţate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Trebuie remarcat, sub acest aspect, că în procesul în care a fost pronunţată decizia nr. 512/Ap/02.12.2014 a Tribunalului Satu-Mare, invocată în cauză ca sursă a efectului pozitiv al lucrului judecat, Municipiul Satu-Mare, deci pârâtul din actualul proces, a avut calitatea de intervenient voluntar accesoriu, el intervenind în apărarea pârâtului Statul Român.

Cum cererea sa de intervenţie a fost admisă în principiu (în şedinţa de judecată din data de 23 iunie 2014 a Tribunalului Satu-Mare, dosar Tribunal), rezultă că intervenientul a dobândit calitatea de parte în proces, în acord cu dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora " Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale".

Astfel fiind, rezultă, prin forţa legii, că Municipiul Satu-Mare a avut calitatea de parte în precedentul proces, iar cum art. 435 alin. (1) C. proc. civ. nu distinge cu privire la părţile cărora hotărârea judecătorească le este opozabilă, rămâne că identitatea de părţi poate fi avută în vedere.

În subsidiar, Înalta Curte mai înţelege a arăta şi că esenţial este în cauză că, în afara oricărei contestări, reclamanta a avut calitatea de parte (fiind reclamantă) în precedentul proces, căci în contra ei se invocă efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel că, înainte de toate, este esenţial că reclamanta a putut uza în vechiul proces de toate drepturile procesuale (inclusiv dreptul la apărare şi dreptul de a exercita căile de atac) circumscrise dreptului ei la un proces echitabil.

Rezultă, aşadar, că şi acest motiv al recursului este neîntemeiat.

f) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta afirmă în mod greşit că instanţa de apel a anihilat efectul translativ de proprietate al Deciziei nr. 261 din 24 mai 2004 a Guvernului României – Comisia Specială de revendicare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, căci atâta vreme cât, în sensul celor deja arătate mai sus, corecta învestire a primei instanţe şi a celei de apel se limita la constatarea dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială, asupra "Corpului B – Laborator" urmare a demolării vechii construcţii şi edificării alteia noi (iar nu ca urmare a reparării şi supraînălţării acesteia, prin raportare şi la efectele constitutive de drept ale deciziei de retrocedare), urmează că în cauză erau fără relevanţă, în planul constatării accesiunii, efectele juridice ale deciziei de retrocedare.

De altfel, dacă, după cum recurenta pretinde, efectele deciziei de retrocedare s-ar extinde şi asupra clădirii "Corp B- Laborator" (recurenta sugerând, astfel, că ar fi practic vorba despre o dobândire a proprietăţii în virtutea şi prin efectul acestei decizii), nu s-ar mai vedea motivele pentru care recurenta ar justifica interes pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune.

În fine, susţinerile privitoare la modalitatea în care construcţia în litigiu este menţionată în inventarul domeniului public al Municipiului Satu-Mare şi la modificarea acestui inventar sunt fără relevanţă în soluţionarea acţiunii, ele neinfluenţând validitatea soluţiei date de instanţa de apel, căci nu interesează sub aspectul dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială.

Faţă de toate cele de preced, recursul urmează a se respinge ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta Parohia Reformată nr. 1 Satu Mare împotriva deciziei civile nr. 1332/A din 07 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.