1929 bearer bond coupon claim rejected as time-barred; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Parcursul procesual al cauzei

1. Obiectul litigiului şi soluţiile pronunţate în primă instanţă şi în căile de atac.

Prin cererea înregistrată la data de 06 mai 2021 pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata valorii actualizate a celor 20 de cupoane a titlului de stat "Titlu de 500 RON aur, nr. x", la executarea integrală şi imediată a plăţii acestuia, plata creanţei certe, lichide şi exigibile în cuantum total de 439.226.111,00 RON echivalentul a 92.311.240,00 euro valoare stabilită la data de 22.04.2019 ce urmează a se actualiza până la data plăţii efective în funcţie de rata inflaţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 191 din 26 octombrie 2021, Tribunalul Arad – secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.

Această hotărâre a făcut obiect al apelului, exercitat de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 82 din 31 martie 2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă a respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 191 din 26 octombrie 2021 a Tribunalului Arad.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 82 din 31 martie 2022 a Curţii de Apel Timişoara – secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la data de 23 mai 2022, sub nr. x/2021.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi a hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în vederea admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a invocat drept motive de casare motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că decizia recurată nu cuprinde niciun motiv în dispozitiv, ci doar expresia "respinge apelul".

De asemenea, a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, respectiv instanţa a admis autoritatea de lucru judecat a încheierii de reexaminare a taxei judiciare de timbru pe baza menţiunilor din titlul invocat în mod discreţionar, însă nu a observat că în respectivul titlu sunt stipulate condiţiile împrumutului şi menţiunea că sunt scutite pentru totdeauna de orice taxă de timbru şi alte impozite prezente sau viitoare capitalul şi dobânzile titlului.

Totodată, a susţinut că motivul scutirii de la plata taxei judiciare de timbru este stipulaţia din titlul invocat prin care se recunoaşte valabilitatea titlului conform art. 969 din vechiul C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, părţile stabilesc scutirea de taxă, dar şi "Guvernul român nu va acorda nici unui detentor de titluri cuprinse în acordul de la Berlin, condiţiuni mai avantajoase ca cele stabilite prin acel acord. În caz contrariu toate avantagiile unei atari situaţii vor reveni automat şi detentorului acestei obligaţiuni".

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a recunoscut cu caracter definitiv titlul şi acordul părţilor din titlu care prevede că " Capitalul şi dobânzile acestor titluri sunt scutite pentru totdeauna de orice taxă de timbru sau alt impozit român, prezent şi viitor".

Astfel, autoritatea de lucru judecat poartă atât asupra dispozitivului sentinţei, cât şi asupra considerentelor acesteia, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. vechi, dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., Legea nr. 3256/31.12.1928 prin care s-a rectificat acordul încheiat la Berlin la 10 noiembrie 1928, titlurile împrumutului 4 1/2% din 1913 emise în baza Legii nr. 1372/16.04.1911 st. v., nr. 287/21.01.1912 st. v., 8 iunie 1913 st. v., nr. 1322 din 5 martie 1912 st. v., nr. 3251 din 26 aprilie 1913 st. v., nr. 4377 din 08 iunie 1913 st. v., pagina 2 din 3, nr. 4914 din 08 iulie 1913 st.v., nr. 4915 din 08 iulie 1913 st. v.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut greşit că sunt prescrise pretenţiile sale din titlu. Or, Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2021, a reţinut în mod definitiv şi cu autoritate de lucru judecat prin încheierea finală din camera de consiliu din data de 10 iunie 2021 titlul şi acordul părţilor din titlu care prevede că "Capitalul şi dobânzile acestor titluri sunt scutite pentru totdeauna de orice taxă de timbru sau alt impozit român, prezent şi viitor".

Prin urmare autoritatea de lucru judecat poartă atât asupra dispozitivului sentinţei, cât şi asupra considerentelor acesteia conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

S-a mai susţinut de către recurentul-reclamant că instanţa a apreciat greşit faptul că reclamantul nu a făcut dovada tragerii la sorţi a plătii titlului său pentru a opera prescripţia de 30 de ani înscrisă în titlu, cu toate că la data repunerii în termenul de valabilitate a titlurilor de valoare şi plata obligaţiunilor externe ce au acoperit inclusiv pretenţiile având conexiuni cu convenţiile încheiate la 7 februarie 1929 şi la 27 iunie 1934 între Guvernul României şi B., achitate de Guvernul României, cu aplicarea Legii pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei privind reglementarea pretenţiilor suedeze nesoluţionate, semnat la Bucureşti, la 24 iunie 2001, conform Monitorului Oficial nr. 673, joi 25 octombrie 2001 si a Decretului Preşedintelui României privind promulgarea legii pentru aprobarea surselor de plată pentru achitarea de către Ministerul Finanţelor a obligaţiilor rezultate din plata serviciului datoriei publice externe, Bucureşti, 22 octombrie 2001, nr. 827.., l-au repus în termen neputând fi defavorizat faţă de detentorii acestor titluri care aveau ultima dată a plătii pe data de 30 iunie 2002 din legea pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei privind reglementarea pretenţiilor suedeze nesoluţionate, semnat la Bucureşti Ia 24 iunie 2001, publicat în M.

Of. al României partea I la data de joi, 25 octombrie 2001 echivalează cu o tragere la sorţi a obligaţiilor din titlul său şi ca urmare acestea se prescriu după 30 de ani, respectiv la data de 30 iunie 2002 plus 30 de ani, astfel termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este la data de 30 iunie 2032 şi mai mult termenele de prescripţie ar urma să curgă de la data la care hotărârea de recunoaştere ar fi definitivă deoarece celor înscrise pe titlul său "Guvernul român nu va acorda nici unui detentor de titluri, cuprinse în acordul de la Berlin, condiţiuni mai avantajoase ca cele stabilite prin acel acord.

În caz contrariu toate avantagiile unei atari situaţii vor reveni automat şi detentorului acestei obligatiuni." Astfel în convenţiile încheiate la 7 februarie 1929 şi la 27 iunie 1934 între Guvernul României şi B., achitate de Guvernul României, cu aplicarea Legii pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Regatului Suediei privind reglementarea pretenţiilor suedeze nesoluţionate, semnat la Bucureşti, la 24 iunie 2001, conform Monitorului Oficial nr. 673, joi 25 octombrie 2001 şi a Decretului Preşedintelui României privind promulgarea Legii pentru aprobarea surselor de plată pentru achitarea de către Ministerul Finanţelor a obligaţiilor rezultate din plata serviciului datoriei publice externe, Bucureşti, 22 octombrie 2001, trebuiau menţionate şi titlurile pe care le deţine.

În opina recurentului-reclamant aplicarea termenului de prescripţie este similar unei hotărâri pronunţate cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, a cărei comunicare nu poate fi făcută, iar partea atacă soluţia primei instanţe înainte de a avea comunicarea sentinţei motivate, ceea ce nu duce la respingerea ca prematur introdus a apelului.

Astfel prescripţia nu a început să curgă, deoarece, titlul său nefiind recunoscut în mod nelegal la plată, recurentul-reclamant a fost nevoit a se adresa instanţei.

A mai susţinut recurentul-reclamant că în niciun cod nu se regăsesc prevederi referitoare la titlurile de creanţă, însă sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la contract, acesta fiind legea părţilor. Or, Statul Român şi proprietarul titlului au stabilit de comun acord "Guvernul român nu va acorda niciunui detentor de titluri cuprinse în acordul de la Berlin, condiţiuni mai avantajoase ca cele stabilite prin acel acord. În caz contrariu toate avantagiile unei atari situaţii vor reveni automat şi detentorului acestei obligaţiuni".

De asemenea, în raportul de evaluare ANEVAR nr. 10/22.04.2019, la capitolul Istoric se menţionează, printre altele, "Obligaţiunile prezentate au un caracter cert, lichid şi exigibil şi se pot tranzacţiona în condiţiile ASE şi CNVM (Comisia Naţională de Valori Mobiliare) şi sunt reglementate de această instituţie".

Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu care este emis de Guvernul României. Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui, este determinat şi determinabil conform scrierii din titlu şi expertizei evaluatorii. Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată, este ajunsă la scadenţă şi nu este decăzut din beneficiul termenului de plată fiind repus în termen conform verso titlului unde la "CONDIŢIUNILE ÎMPRUMUTULUI, ....cupoanele exigibile şi TITLURILE se vor plăti după alegerea detentorului: În Bucureşti la casele statului în RON aur . . . . . . . . . .Guvernul român nu va acorda nici unui detentor de titluri cuprinse în acordul de la Berlin, condiţiuni mai avantajoase ca cele stabilite prin acel acord. În caz contrariu toate avantagiile unei atari situaţii vor reveni automat şi detentorului acestei obligaţiuni".

Şi astfel plata obligaţiunilor externe ce au acoperit inclusiv pretenţiile având conexiuni cu convenţiile încheiate la 7 februarie 1929 şi la 27 iunie 1934 între Guvernul României şi B., achitate de Guvernul României, cu aplicarea Legii pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei privind reglementarea pretenţiilor suedeze nesoluţionate, semnat la Bucureşti, la 24 iunie 2001, conform Monitorului Oficial nr. 673, joi 25 octombrie 2001 şi a Decretului Preşedintelui României privind promulgarea Legii pentru aprobarea surselor de plată pentru achitarea de către Ministerul Finanţelor a obligaţiilor rezultate din plata serviciului datoriei publice externe, Bucureşti, 22 octombrie 2001, nr. 827, l-au repus în termen neputând fi defavorizat faţă de detentorii acestor titluri.

În probaţiune, s-a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul instanţei de fond şi al celei de apel.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 şi urm. C. proc. civ.

3. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică.

De asemenea, a solicitat respingerea acţiunii pe calea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât şi, totodată a invocat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că excesul de putere semnifică încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin imixtiunea instanţelor judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative sau executive.

Astfel, instanţa de apel a săvârşit un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, a consfiinţit cu valoare legală texte abrogate, s-a pronunţat pe cale de dispoziţii generale, a ieşit din sfera atribuţiilor sale prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti, a încălcat dreptul la un proces echitabil.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Faptele relevante recursului de faţă, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond, sunt, pe scurt, următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata valorii actualizate a celor 20 de cupoane a titlului de stat "Titlu de 500 RON aur, nr. x", la executarea integrală şi imediată a plăţii acestuia, plata creanţei certe, lichide şi exigibile în cuantum total de 439.226.111,00 RON echivalentul a 92.311.240,00 euro valoare stabilită la data de 22.04.2019 ce urmează a se actualiza până la data plăţii efective în funcţie de rata inflaţiei.

Tribunalul Arad a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea, reţinând, în esenţă, că termenul de prescripţie aplicabil în cauză este cel de 5 ani aşa cum se menţionează în titlu, iar nu cel de 30 de ani, întrucât reclamantul nu a făcut dovada că titlul exhibat ar fi ieşit la sorţi. Prin urmare, a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune s-a împlinit cel mai târziu la data de 01 ianuarie 1995, iar acţiunea a fost formulată la mai bine de 16 ani de la împlinirea termenului de prescripţie.

Împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Arad, reclamantul a formulat apel, Curtea de Apel Timişoara respingându-l ca nefondat, reţinând, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, că în cauză este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 1907 C. civ. de la 1864 care a început să curgă de la data de 01 mai 1947, însă cursul acestuia a fost suspendat ca urmare a instaurării regimului comunist în România şi a fost reluat cel mai târziu la data de 01 ianuarie 1990, data reinstaurării regimului democratic în România. Prin urmare, la data de 01 ianuarie 1995 s-a împlinit termenul de prescripţie.

În aceste coordonate, recurentul-reclamant a reproşat instanţei de apel, prin cererea de recurs, că decizia recurată nu cuprinde niciun motiv în dispozitiv ci doar expresia "respinge apelul" şi că aceasta conţine motive contradictorii, că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021, precum şi că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., Legea nr. 3256/31.12.1928 prin care s-a rectificat acordul încheiat la Berlin la 10 noiembrie 1928, titlurile împrumutului 4 1/2% din 1913 emise în baza Legii nr. 1372/16.04.1911 st. v., nr. 287/21.01.1912 st. v., 8 iunie 1913 st. v., nr. 1322 din 5 martie 1912 st. v., nr. 3251 din 26 aprilie 1913 st. v., nr. 4377 din 08 iunie 1913 st. v., pagina 2 din 3, nr. 4914 din 08 iulie 1913 st.v., nr. 4915 din 08 iulie 1913 st. v.

Aceste motive de nelegalitate, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfăţişate.

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Motivarea constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Acest caz de casare conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt şi de drept, instanţa de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant.

Prin criticile subsumate acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant pretinde că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde niciun motiv în dispozitiv, ci doar expresia "respinge apelul", precum şi că respectiva hotărâre cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanţa a admis autoritatea de lucru judecat a încheierii de reexaminare a taxei judiciare de timbru pe baza menţiunilor din titlu invocat în mod discreţionar, însă nu a observat că tot în titlu sunt şi prevederi referitoare la condiţiile împrumutului, valabilitatea titlului conform art. 969 C. civ. de la 1864 şi la faptul că dobânzile şi capitalul titlului respectiv sunt scutite pentru totdeauna de taxe şi impozite.

Astfel, referitor la susţinerea recurentului-reclamant cu privire la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde niciun motiv în dispozitiv, Înalta Curte reţine că dispozitivul este ultima parte a hotărârii şi cuprinde soluţia pronunţată în cauză, conţinutul acestuia fiind reglementat în mod detaliat de art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. ("(1) Hotărârea va cuprinde: (...) c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.")

Aşadar, dispozitivul nu poate conţine altceva decât soluţia din minuta întocmită cu ocazia deliberării.

Motivele pentru care s-a ajuns la soluţia din dispozitiv sunt cuprinse în acea parte a hotărârii denumită considerente sau motivare, iar nu în dispozitiv, cum în mod greşit susţine recurentul-reclamant, considerentele reprezentând partea esenţială a oricărei hotărâri judecătoreşti, respectiv raţionamentul, logica, ce a stat la baza pronunţării soluţiei; acestea trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Or, hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care conduc la soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, astfel că această critică este nefondată.

De asemenea, este nefondată este şi critica cu privire la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Sunt contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acele motive care se anihilează reciproc, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora, neputându-se stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

În speţa pendinte, Înalta Curte observă că nu există contradicţie între reţinerea de către instanţa de apel a faptului că efectele autorităţii de lucru judecat ale încheierii din camera de consiliu din data de 10 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021, nu se răsfrâng asupra fondului cauzei, şi faptul că în titlu se menţionează condiţiile împrumutului, precum şi că se recunoaşte valabilitatea titlului conform art. 969 din C. civ. de la 1864, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul considerentelor nu se regăseşte niciun argument cu privire la stipulaţiile din titlu (condiţiile împrumutului, valabilitatea titlului), instanţa tranşând aspectul legat de curgerea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Se observă, de asemenea, că pretinsa contradicţie invocată de către recurentul-reclamant, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menţionat, accepţiunea dată de parte fiind deturnată de la sensul normei care o consacră.

Prin urmare, având în vedere că nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei, critica recurentului-reclamant nu poate fi primită şi nu este în măsură să atragă casarea deciziei atacate, aceasta fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant a pretins nelegalitatea deciziei recurate şi pe motiv că au fost încălcate dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel încălcând autoritatea de lucru judecat a încheierii din data de 10 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021.

Este necesar a se preciza că autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârii judecătoreşti, ca act jurisdicţional emanând de la o putere publică a statului, trăsătură ce o deosebeşte în mod fundamental de alte acte juridice.

În esenţă, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, semnifică faptul că o cerere nu poate să fie judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

Cele două forme de manifestare a autorităţii de lucru judecat sunt reglementate prin dispoziţiile art. 431 C. proc. civ.: cea negativă (extinctivă), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză, şi cea pozitivă care înseamnă că oricare dintre părţi poate opune, într-un proces, lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 430 alin. C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Astfel cum rezultă din textul anterior menţionat, autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În cauză, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel, prin decizia recurată, a reţinut în mod corect că efectele autorităţii de lucru judecat ale încheierii civile invocate se limitează la stabilirea taxei judiciare de timbru, nefiind în măsură a se răsfrânge asupra fondului cauzei.

Astfel, Înalta Curte reţine că nu este încălcată autoritatea de lucru judecat a încheierii de şedinţă din 10 iunie 2021, având în vedere că prin această încheiere, Tribunalul Arad a tranşat chestiuni litigioase legate exclusiv de taxa judiciară de timbru aferentă cererii deduse judecăţii, iar nu aspecte legate de fondul pricinii sau aspecte care au fost deduse judecăţii ulterior, reţinând în considerente menţiuni stipulate în Titlul de 500 RON care au condus la soluţia de admitere a cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru şi la constatarea faptului că acţiunea promovată este scutită de plata taxei de timbru.

În consecinţă, hotărârea instanţei de apel nu contrazice încheierea prin care a fost soluţionată cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru şi nici nu statuează diferit asupra modului în care anterior a fost dezlegată chestiunea timbrajului, întrucât în apel chestiunea litigioasă dezlegată este cea referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

În acest context, se constată că susţinerile recurentului-reclamant circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate.

3. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Şi acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi expuse.

Se constată că dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă, care constă în plata de către pârât a sumei de 439.226.111 RON, echivalentul a 92.311.240 euro, reprezentând valoarea actualizată a celor 20 de cupoane a titlului de stat la purtător "Titlu de 500 RON aur nr. x" din luna ianuarie 1929.

Este lipsită de fundament critica recurentului-reclamant conform căreia dreptul său la acţiune nu este prescris, întrucât a fost repus în termen la data de 30 iunie 2002, iar termenul de prescripţie de 30 de ani se împlineşte la data de 30 iunie 2032.

Contrar acestei susţineri, instanţa de apel a determinat corect că, în speţă fiind vorba despre o obligaţiune la purtător emisă în anul 1929, însoţită de 42 de cupoane, pentru determinarea momentului de începere a cursului prescripţiei, trebuie luată în considerare data scadenţei înscrisă pentru fiecare cupon – identificată, conform menţiunilor existente pe acestea, ca fiind cuprinsă între 01.04.1929 (data înscrisă pe primul cupon) şi 01.10.1949 data înscrisă pe ultimul cupon).

Astfel, faţă de intervalul de referinţă menţionat şi prin raportare la data emiterii titlului în discuţie, anul 1929, instanţa de apel a constatat în mod corect că sunt incidente normele instituite de art. 1907 C. civ. din 1864 în materia obligaţiilor având ca obiect prestaţii periodice socotite pe an sau pe termene mai scurte (Decretul nr. 167/1958 nefiind incident în cauză, întrucât titlul a fost emis anterior intrării în vigoare a acestui decret).

Potrivit dispoziţiilor art. 1907 C. civ. din 1864 "Veniturile renditelor perpetue sau pe viaţă, prestaţiunile periodice ale pensiunilor alimentare, chiriile caselor şi arenzilor bunurilor rurale, dobânzile sumelor împrumutate şi în genere tot ce se plăteşte cu anul sau la termene periodice mai scurte se prescriu prin cinci ani".

În funcţie de scadenţa obligaţiei de restituire se rezolvă problema privind începutul prescripţiei extinctive. Astfel, pentru fiecare rată neplătită reclamantul avea la dispoziţie un termen de 5 ani pentru formularea unei acţiuni îndreptate împotriva Ministerului de Finanţe.

Cu toate acestea, prin Legea nr. 142/1947 titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a statului s-au declarat scadente anticipat la data de 01 mai 1947 pentru toate ratele neachitate de stat.

Prin urmare, termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă la data de 01 mai 1947 – data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1947 - şi s-a împlinit la 01 mai 1952.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu se aplică termenul de prescripţie de 30 ani, întrucât recurentul-reclamant nu a făcut dovada că titlul său a fost tras la sorţi.

De asemenea, corect a reţinut şi faptul că instituţia repunerii în termenul de prescripţie nu este reglementată de normele procesual civile şi nu a fost reglementată nici de dispoziţiile C. civ. de la 1864 aplicabile speţei.

Se mai observă că în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel cu privire la cauzele de suspendare a termenului de prescripţie. Astfel, împlinirii cursului prescripţiei i s-a opus o situaţie de forţă majoră – aceea dată de instaurarea şi funcţionarea regimului comunist în perioada 1945-1989, dându-se eficienţă principiului de drept conform căruia prescripţia nu curge contra celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Concluzia corectă a fost aceea a reluării cursului prescripţiei după încetarea suspendării, ceea ce în speţă a însemnat ianuarie 1990, dată raportat la care termenul de 5 ani, prevăzut de 1907 C. civ. de la 1864, era cu mult timp împlinit (01 ianuarie 1995) anterior promovării acţiunii (06 mai 2021).

În consecinţă, statuarea de către instanţele fondului, în sensul promovării acţiunii de faţă cu nerespectarea dispoziiilor legale incidente referitoare la termenul de prescripţie extinctivă, este corectă, criticile formulate pe calea recursului fiind nefondate.

4. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant prin răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs.

Prin urmare motivele de recurs se depun în termenul de exercitare a căii de atac şi, dacă acest termen curge de la comunicarea hotărârii atacate, motivarea se face prin însăşi cererea de recurs.

În speţa pendinte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu a fost invocat prin cererea de recurs, ci prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 08 august 2022.

Chiar dacă motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este un motiv de ordine publică, numai instanţa poate să-l invoce şi să-l reţină după împlinirea termenului de motivare a recursului, acest drept nefiind recunoscut şi părţii.

Deşi dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de instanţă, aceasta reprezintă o posibilitate, iar nu o obligaţie a instanţei.

Astfel, având în vedere că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat de către recurentul-reclamant după împlinirea termenului de motivare (14 mai 2022 fiind ultima zi de declarare şi motivare a recursului), Înalta Curte nu poate reţine spre analiză acest motiv.

Ca atare, Înalta Curte are în vedere numai criticile formulate în termen, prin cererea de recurs, neputând analiza aspectele invocate în plus de către recurentul-reclamant, după depăşirea termenului impus de dispoziţiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., prin răspunsul la întâmpinare.

Din perspectiva tuturor elementelor enunţate, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 82 din 31 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.