Contractual liability limitation period commencement independent of Court of Accounts audit findings

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 10 august 2009, emis de ANRP în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin întâmpinarea depusă la 20 iulie 2021, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, motivat de împrejurarea că raportul de evaluare întocmit în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007 a fost înregistrat de către reclamantă la 18 februarie 2009, fiind verificat şi avizat favorabil de reprezentanţii acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 6135 din 11 octombrie 2021, Judecătoria Târgu Jiu a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secţia I civilă.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal

Prin sentinţa nr. 329 din 16 decembrie 2021, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare. A respins acţiunea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă, şi a obligat-o pe reclamantă să achite pârâtului suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de curtea de apel

Prin decizia nr. 120 din 29 martie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul şi a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 600 RON către intimatul-pârât, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi cheltuieli de transport.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs împotriva deciziei nr. 120 din 29 martie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă de la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator.

A reiterat situaţia de fapt, arătând că, prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat că nu au fost respectate standardele internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri al căror termen de îndeplinire a fost stabilit, iniţial, la 30 aprilie 2013, iar ulterior, din cauza dificultăţilor întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

În aprecierea recurentei, termenul de prescripţie a început să curgă la data când aceasta a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârât, astfel că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea în mod necorespunzător a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie nefiind împlinit.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, a validat raţionamentul primei instanţe în sensul că reclamantă avea posibilitatea să cunoască paguba de la data când beneficiarul lucrării a luat cunoştinţă de conţinutul raportului de evaluare, acesta fiind momentul la care ANRP avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu.

Totodată, cu încălcarea legii, s-a reţinut prin decizia recurată că dreptul la acţiune nu a luat naştere la momentul când reclamanta a luat cunoştinţă de verificarea raportului întocmit de pârât, verificare făcută ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi în anul 2013 şi după ce au fost demarate procedurile de achiziţie publică a unor noi servicii de evaluare.

Printr-o altă critică recurenta a susţinut că instanţa de apel a respins, în mod greşit, susţinerile sale privind modul de aplicare a dispoziţiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei extinctive.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a criticat concluzia instanţei de apel în sensul că termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi vine în contradicţie cu prevederile art. 7 din Decretul 167/1958, întrucât nu are valoarea unui moment obiectiv în stabilirea datei de început a prescripţiei extinctive, iar aspectele invocate nu constituie cauze de întrerupere a cursului prescripţiei în sensul art. 16 din Decretul 167/1958.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta a afirmat că prevederile art. 453 C. proc. civ. au fost aplicate eronat, întrucât instanţa de apel a menţinut cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă.

O altă critică din recurs priveşte dispoziţia instanţei de apel, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 600 RON, reprezentând onorariul avocatului şi cheltuieli de transport efectuate de pârât în apel, recurenta rezumându-se la a arăta că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi clientul său, iar cealaltă parte nu va putea fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit cu avocatul său, ci numai un onorariu fixat de instanţă. În subsidiar, recurenta a solicitat micşorarea cheltuielilor de judecată.

Faţă de cele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în recurs

Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune înscrisuri justificative în acest sens.

6. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

Raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (8 iunie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 2 martie 2023, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul declarat este nefondat, având în vedere considerentele care succed:

Referitor la motivul de recurs invocat, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Deşi nu indică, în concret, care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greşit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greşită a normelor în materia prescripţiei extinctive, incidente în cauză, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privinţa momentului de la care curge prescripţia şi a cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, prin raportare la data deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond.

Între reclamantă şi pârât a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâtul a întocmit şi a înregistrat la ANRP, în luna februarie 2009, raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x, drept consecinţă fiind emis, în favoarea beneficiarei B., titlul de plată nr. x din 10 august 2009.

Pretenţia dedusă judecăţii a vizat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 10 august 2009, susţinându-se că, în urma unei acţiuni de control a Curţii de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 (definitivă prin respingerea contestaţiei formulată împotriva acesteia, conform sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014), a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x a fost supraevaluat.

Instanţele de fond, pornind de la premisa că temeiul de drept de care se prevalează reclamanta este răspunderea contractuală, au stabilit corect că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune" şi art. 3 din acelaşi act normativ, ce prevede termenul general de prescripţie de 3 ani.

Recurenta critică însă concluzia instanţei de apel în ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă.

Contrar susţinerilor recurentei, nu ar putea fi reţinut ca punct de debut al cursului prescripţiei momentul când aceasta a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârât, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport, care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi şi trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Pe un prim palier de analiză, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în privinţa căreia art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă stabileşte că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei, "începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai şi la termen a unei obligaţii asumate prin contract, iar art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte în mod clar că, în acest caz, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Neîndeplinirea obligaţiei asumate sau îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător (cum este cazul reclamat în litigiul pendinte) presupune faptul că încă de la data trecerii termenului în care această obligaţie trebuia îndeplinită sau de la îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător se naşte dreptul la acţiunea în atragerea răspunderii contractuale şi implicit curge termenul de prescripţie, iar nu de la termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin actul de control emis de Curtea de Conturi, respectiv 28 iunie 2018.

Această concluzie este în concordanţă cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

Prin Decizia nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii s-a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările instanţei supreme fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator şi angajat), dar raţionamentul şi argumentele reţinute de Înalta Curte pot fi aplicate, mutatis mutandis, şi altor tipuri de raporturi juridice, întrucât există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia. De altfel, prin Decizia nr. 39/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curţii de Apel Constanţa ca inadmisibilă, s-a apreciat că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate şi cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuţie, nefiind necesar să se pronunţe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice şi aceeaşi soluţie.

Prin decizia menţionată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Având în vedere că, prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, s-a statuat că raportul de control al Curţii de Conturi, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuşi izvor al creanţei, astfel încât acţiunea de control a Curţii de Conturi nu influenţează în niciun fel momentul de început al termenului de prescripţie, urmează a fi respinse criticile recurentei.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi susţinerile recurentei cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei extinctive.

Sub un prim aspect, se constată că la data emiterii Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi, invocată ca temei al aplicării suspendării sau întreruperii termenului de prescripţie, termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, era deja împlinit.

Prin urmare, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripţiei sau ale art. 16 din acelaşi act normativ, referitor la întreruperea cursului prescripţiei, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acţiune sunt aplicabile unor prescripţii aflate în curs, iar nu unor prescripţii deja împlinite, cum este cazul în prezentul litigiu.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că decizia Curţii de Conturi nu ar putea fi valorificată drept caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, întrucât situaţiile care au o asemenea valenţă juridică sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 13, art. 14 şi art. 16 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii, prin care la paragraful 62 s-a reţinut că actul de control al Curţii de Conturi nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că: "Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

Ca atare, în condiţiile în care actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cu atât mai mult nu poate avea un astfel de efect termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv 28 iunie 2018.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta nu dezvoltă critici cu privire la modul în care ar fi fost nesocotite dispoziţiile procedurale de care erau ţinute instanţele de fond, nefiind posibil a declanşa, din această perspectivă, un control judiciar. Aceasta, întrucât motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea atacată, ci implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei.

Pe de altă parte, critica referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanţă de apel antamează proporţionalitatea onorariului avocatului cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, ceea ce presupune evaluarea unor aspecte de fapt, iar nu interpretarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, întrucât reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, după cum s-a statuat prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, această critică nu va putea fi analizată pe calea recursului, a cărui trăsătură esenţială, înscrisă în art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este aceea că permite doar un control judiciar al conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 120 din 29 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.