Appellate remand for merits error vs. mandatory review under Art. 480 CPC in media defamation and free expression claims

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

l.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2019 la data de 04.09.2019, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare de către Judecătoria Iaşi prin sentinţa civilă nr. 389/17.01.2020, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D., E. şi S.C. F., obligarea pârâtei D. la plata contravalorii în RON a sumei de câte 30.000 euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin faptele culpabile ale acesteia de denigrare a reclamanţilor în mass media, obligarea pârâtului

E. la plata contravalorii în RON a sumei de câte 10.000 euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin aceleaşi fapte şi, de asemenea, obligarea pârâtei S.C. F. la plata contravalorii în RON a sumei de 50.000 euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale. în plus, au solicitat să se dispună obligarea acestei ultime pârâte de a şterge de pe contul youtube şi de pe orice alte medii online înregistrarea emisiunii "G." din data de 14.02.2019 şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1111 din 10 mai 2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins acţiunea şi a obligat reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtei D. suma de 4.800 RON şi pârâtului E. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii A. şi C..

4. Ho târârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia nr. 54 din 3 februarie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul, a anulat în tot sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.

5. Recursul exercitat în cauză

Această ultimă hotărâre a fost atacată pe calea recursului de către pârâta S.C. F., care şi-a fundamentat criticile pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. .

Recurenta a susţinut că în speţă s-a procedat la o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ. prin raportare la art. 1357, art. 75 C. civ., art. 30, art. 31 din Constituţie, art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, precum şi a principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Instanţa de apel a ignorat modul în care a fost soluţionată cauza pe fond şi a trimis cauza spre rejudecare, considerând că prima instanţă nu a intrat pe fondul cauzei, fără însă să menţioneze acest aspect în cadrul deciziei atacate.

Contrar aprecierilor realizate prin decizia obiect al recursului, în sensul lipsei unei analize reale şi efective a cauzei deduse judecăţii prin prisma celor două drepturi fundamentale aflate în opoziţie şi a argumentelor reclamanţilor, prima instanţă a judecat fondul, analizând probatoriul administrat în proces şi oferind prevalentă dreptului la liberă exprimare al pârâtei în detrimentul dreptului la viaţă privată al intimaţilor-reclamanţi, după cum rezultă din paragrafele sentinţei.

Tribunalul a efectuat o amplă analiză a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept, inclusiv prin raportarea la principiile CEDO aplicabile în speţa de faţă, invocând în mod expres diferenţa dintre judecăţile de valoare şi acuzaţiile factuale, raportând buna-credinţă a recurentei pârâte la criterii obiective precum: interesul public (scopul demersului jurnalistic) şi baza factuală (afirmaţiile şi probele care au dus la prezentarea şi dezbaterea subiectului).

A reţinut importantă atât calificarea discursului, referindu-se la imputaţii factuale sau la judecăţi de valoare, cât şi atitudinea subiectivă a autorului în momentul săvârşirii faptei. In raport de acest ultim criteriu, a reţinut că este necesar a se stabili buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, atât în raport de adevărul afirmaţiilor sale (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt adevărate sau false, dacă a depus diligentele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor), cât şi în funcţie de scopul demersului, dacă a urmărit să informeze publicul asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate.

A mai reţinut că informaţiile prezentate de pârâţi s-au subsumat noţiunii de informaţii de interes public, nereprezentând aspecte ce ţin de viaţa privată a reclamantului.

Ulterior enunţării criteriilor obiective, necesare analizei drepturilor aflate în conflict, prima instanţă a făcut trimiteri concrete la probele ce au stat la baza demersurilor jurnalistice, respectiv la înregistrarea necontestată de intimaţii-reclamanţi, în care aceştia luau în calcul şi formulau un plan privind răpirea nepoatei lor minore, transportarea sa în Siria, declararea decesului acesteia şi obţinerea unui nou certificat de naştere.

Din analiza înregistrării audio-video a emisiunii incriminate, a constatat că discuţia persoanelor participante este echilibrată, încadrându-se în limitele normale şi decente, nefiînd aduse acuzaţii nejustificate, ci doar s-au făcut aprecieri pertinente raportat la înregistrarea audio prezentată de pârâta D. privind planul foştilor socri cu privire la copilul său, inclusiv această pârâtă având o atitudine echilibrată, încercând să prezinte cât mai real situaţia de fapt, neaducând niciun fel de acuzaţii lipsite de suport în cadrul emisiunii, nefiind depăşite limitele unei discuţii adecvate la subiectul emisiunii.

Constatând astfel buna-credinţă a recurentei şi a celoralaţi pârâţi (prin raportare la criteriile anterior enunţate: interesul public şi baza factuală, instanţa de fond a considerat că nu există faptă ilicită şi, în mod judicios, nu a mai analizat celelalte elemente necesare atragerii răspunderii civile delictuale, susţinerile reclamanţilor legate de acestea sau probele care tindeau spre dovedirea lor (rămase nerelevante).

Arată că nu toate suţinerile părţilor trebuie să fie expuse şi analizate în mod expres, în cadrul motivării unei hotărâri judecătoreşti, pentru ca modul de soluţionare al unei cauze să fie considerat legal si judicios (aspect statuat de CEDO în jurisprudenţa sa privind art. 6 al Convenţiei), că, pentru a putea ajunge la ideea că nu ar fi fost realizată o veritabilă judecată a fondului în primă instanţă şi pentru a putea face aplicarea dispoziţiile art. 480 alin. (3), instanţa de apel a interpretat în mod eronat atât prevederile legale invocate în cadrul întâmpinărilor, cât şi modul în care prima instanţă s-a raportat la acestea soluţionând pe fond cauza.

Lipsa examinării celorlalte elemente necesare atragerii răspunderii civile delictuale (exclusiv faptei ilicite), precum şi a probelor aferente, reprezintă o operaţiune juridică ce nu trebuia în mod imperios realizată, întrucât, în situaţia inexistenţei unei fapte ilicite, în mod evident, nu poate exista o anume vinovăţie şi nici o legătură de cauzalitate cu un eventual prejudiciu.

Concluzionează arătând că dispoziţiile legale invocate în cadrul argumentaţiei instanţei de fond au fost în mod greşit interpretate şi aplicate situaţiei de fapt în cadrul analizei realizate de instanţa de apel, aceasta trimiţând cauza primei instanţe spre rejudecare, în condiţiile în care soluţia procedural corectă era aceea de a reţine cauza şi a o rejudeca în limitele stabilite prin cererea de apel şi întâmpinările aferente, prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. fiind în mod greşit aplicate în situaţia de faţă.

6. Apărările formulate în recurs

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, în termen legal, solicitând respingerea recursului declarat în cauză.

Intimatul-pârât E. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare,

II. Soluţia si considerentele Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor expuse, înalta Curte constată caracterul fondat al recursului exercitat de pârâta S.C. F. S.A., pentru considerentele ce succed.

Prin demersul judiciar declanşat de reclamanţii A., B. şi C. se urmăreşte, pe tărâmul acţiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâţilor D., E. şi S.C. F., la repararea prejudiciului de imagine cauzat prin faptele culpabile ale acestora, de denigrare a reclamanţilor în mass-media.

Aşa cum se relevă în acţiune, pretenţiile reclamanţilor, încadrate în sfera răspunderii civile delictuale, îşi au sorgintea în conduita pârâtei D., care a formulat acuzaţii în presa locală, on line, dar şi la postul de televiziune F. 1, cu privire la comportamentul reclamanţilor faţă de aceasta, acuzându-i de agresiuni fizice, de violenţă extremă, de influenţare a soluţiilor instanţelor de judecată în litigiile avându-i ca părţi, precum şi de planuri de răpire a minorei.

Cu privire la pârâtul E., reclamanţii au arătat că acesta a susţinut acuzaţiile formulate de pârâta D., că a făcut afirmaţii triviale cu privire la relaţia mamă-fiu şi că a furnizat afirmaţii mincinoase cu privire la igiena locuinţei, în care a locuit şi minora, insinuând condiţii mizere de locuit, improprii creşterii unui copil.

Referitor la pârâta persoană juridică, s-a susţinut că aceasta a făcut din viaţa privată a reclamanţilor obiectul unei emisiuni de televiziune, fără să existe justificarea dată de interesul public, având în vedere că discuţiile purtate de invitaţii din emisiune s-au circumscris exclusiv criticării unor fapte şi comportamente pretins reprobabile ale reclamanţilor, manifestate faţă de pârâtă, conform relatărilor şi descrierilor făcute de aceasta.

Reclamanţii au afirmat că prin faptele ilicite reclamate le-au fost încălcate dreptul la demnitate şi la viaţa privată, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la propria imagine, iar prin prezentarea unor informaţii cu caracter personal au fost încălcate dispoziţiile privind protecţia datelor cu caracter personal, motiv pentru care au solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri morale.

Prima instanţă a respins acţiunea, constatând că nu există faptă ilicită, element esenţial ce trebuie întrunit cumulativ alături de celelalte condiţii (existenţa vinovăţiei făptuitorului, existenţa unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu) pentru atragerea răspunderii pârâţilor.

Din lecturarea sentinţei Tribunalului Iaşi se constată că această instanţă a efectuat o amplă analiză a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept, inclusiv prin raportarea la principiile CEDO aplicabile în speţa de faţă, cu referire la judecăţile de valoare şi acuzaţiile factuale, raportând buna-credinţă la criterii obiective precum: interesul public şi baza factuală.

Ulterior enunţării criteriilor obiective, necesare analizei drepturilor aflate în conflict, prima instanţă a făcut trimiteri concrete la probele ce au stat la baza demersurilor jurnalistice, respectiv la înregistrarea necontestată de reclamanţi, în care aceştia luau în calcul şi formulau un plan privind răpirea nepoatei lor minore, transportarea sa în Siria, declararea decesului acesteia şi obţinerea unui nou certificat de naştere.

Constatând buna-credinţă a pârâţilor, prin raportare la interesul public şi baza factuală, Tribunalul Iaşi a considerat că nu există faptă ilicită şi nu a mai analizat celelalte elemente necesare atragerii răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a considerat că tribunalul a prezentat laborios doar apărările pârâţilor, în detrimentul faptelor ilicite reclamate şi al apărărilor reclamanţilor şi că s-a limitat la o aplicare de ordin pur formal a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare şi la o analiză de ordin general, iar nu reală şi efectivă a cauzei deduse judecăţii, motiv pentru care sentinţa nu este motivată în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că prin decizia recurată a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Iaşi, în cadrul impus de art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., arătând că, de vreme ce prima instanţă a soluţionat fondul cauzei, instanţa de apel, admiţând calea de atac, avea obligaţia de a anula sentinţa şi de a proceda la evocarea fondului.

Potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul tară a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (...)".

Rezultă din dispoziţiile legale mai sus citate că soluţia anulării hotărârii instanţei de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv dacă instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Textul legal citat instituie, totodată, şi regula potrivit căreia instanţa de apel, după anularea sentinţei, va judeca procesul, evocând fondul.

Prin excepţie de la această regulă, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. stabileşte că în oricare dintre cele două situaţii, instanţa de apel va putea, totuşi, trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, o singură dată, însă numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

În toate celelalte situaţii în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanţa de apel.

Sintagma "fără a intra în judecata fondului" echivalează cu necercetarea fondului, respectiv atunci când instanţa dă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.

Aşadar, intenţia legiuitorului a fost aceea de a elimina interpretarea extensivă în sensul că instanţa nu ar fi "cercetat suficient" fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare sau prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi.

În speţa pendinte tribunalul nu numai că nu a soluţionat procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ci a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se asupra cererii de chemare în judecată în sensul respingerii, motivate, a acesteia.

Astfel, prima instanţă a judecat fondul analizând probatoriul administrat în cauză şi a oferit prevalentă dreptului la liberă exprimare, în detrimentul dreptului la viaţa privată al reclamanţilor: "Faţă de toate aceste aspecte, instanţa constată că la dosarul cauzei există atât un DVD cu înregistrarea emisiunii contestate, cât şi transcrierea conversaţiei purtate în cadrul emisiunii respective. în cadrul acestei înregistrări a fost vorba despre un plan stabilit între soţii A. şi B. despre o eventuală răpire a copilului reclamantului C. şi pârâtei D. şi modalitatea în care îl vor transporta în afara ţării, în Siria, unde ar fi urmat să îi scoată un certificat de deces, după care un nou certificat de naştere pentru a i se schimba identitatea şi pierde urma. Ulterior ascultării respectivei convorbiri, participanţii din platoul emisiunii au început să comenteze, criticând dur atitudinea reclamanţilor şi condamnând acest gen de abordare" (par. 5, pag. 5 din sentinţa tribunalului).

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că "Din înscrisurile depuse la dosar, se poate concluziona faptul că afirmaţiile emise în spaţiul public, prin publicarea unor articole în presa locală, dar şi prin difuzarea unei înregistrări ce are ca obiect o convorbire purtată între doi dintre reclamanţi, se bazează pe un suport audio, pe care orice persoană care îl ascultă poate constata că vocile aparţin reclamanţilor şi astfel, li se formează automat o anumită imagine legată de persoana acestora. Susţinerile pârâtei nu sunt simple declaraţii care ar putea lăsa loc de interpretări. Ceea ce aceasta a oferit publicului larg a fost o probă clară, cel puţin pentru ascultătorii neavizaţi, care nu pot verifica în niciun fel veridicitatea informaţiilor sau dacă înregistrarea a fost în vreun fel trucată, că reclamanţii sunt cei care au purtat respectiva convorbire în care se puneau bazele unui plan de răpire internaţională a unui minor. De altfel, în nîciun moment, reclamanţii nu au contestat veridicitatea înregistrării în cauză, nu au afirmat că nu ar fi ei cei care poartă acea convorbire sau că ar exista un context mai amplu care ar putea să transforme întreaga gravitatea a dezvăluirilor făcute. Aceştia s-au rezumat pur şi simplu la a preciza că pârâta nu avea niciun drept să îi înregistreze şi că astfel li s-a încălcat dreptul la viaţă privată" (par. 2, pag. 7 din sentinţa primei instanţe).

După enunţarea criteriilor obiective, necesare analizei drepturilor aflate în conflict, prima instanţă a făcut trimiteri la probele ce au stat la baza demersurilor jurnalistice şi a constatat buna credinţă a pârâţilor, prin raportare la interesul public şi la baza factuală şi a considerat că nu există faptă ilicită:

"Mai trebuie precizat că din analiza înregistrării audio-video a emisiunii incriminate, se constată că discuţia persoanelor participante este echilibrată, încadrându-se în limite normale şi decente, nefiind aduse acuzaţii nejustificate, ci doar s-au făcut aprecieri pertinente raportat la înregistrarea audio prezentată de pârâta D. privind planul foştilor socri cu privire la copilul său, inclusiv această pârâtă având o atitudine echilibrată, încercând să prezinte cât mai real situaţia de fapt, neaducând niciun fel de acuzaţii lipsite de suport în cadrul emisiunii, nefiind depăşite limitele unei discuţii adecvate la subiectul emisiunii" (par. 7, pag. 8, sentinţa tribunalului).

"De asemenea mai notează tribunalul că în privinţa pârâtei S.C. F., moderatorul emisiunii a încercat să păstreze un anumit echilibru al discuţiei, fără a fi evidenţiată vre-o tendinţă de canalizare a discuţiei într-o anumită direcţie în dauna imaginii reclamanţilor, încercându-se contactarea unui dintre reclamanţi, respectiv a soţului pârâtei D. pentru a îşi exprima punctul de vedere, însă fără succes. (...).

În privinţa pârâtului E. trebuie avut în vedere în primul rând contextul în care acesta a intervenit în cadrul emisiunii tv, respectiv în condiţiile în care era naşul de cununie al soţilor C. şi D. şi al prezentării înregistrării audio în cadrul emisiunii din care reieşea planul bunicilor paterni ai minorei, faţă de aceasta, or, potrivit tradiţiei noastre naţionale, naşului de cununie îi este recunoscută o aşa zisă calitate de părinte spiritual al soţilor, fiind totodată stabilite legături apropriate între naşi şi finii de cununie, astfel că afirmaţiile sale raportat la atitudinea reclamanţilor şi a relaţiei dintre C. şi mama sa nu pot fi apreciate ca depăşind exercitarea normală a dreptului subiectiv la liberă exprimare garantat de art. 10 din CEDO.

Mai trebuie precizat că afirmaţiile acestui pârât referitoare la condiţiile improprii creşterii copilului din locuinţa reclamanţilor nu este lipsită de orice suport faptic, în cauză fiind făcută dovada că reclamanţii A. şi B. au acţionat prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 înregistrat pe rolul Judecătoriei Iaşi prin care au acţionat înjudecată unul din vecini pentru a le permite să să repare zidul dintre cele două proprietăţi" (pag. 9 din sentinţa tribunalului).

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în drept, este clară şi precisă, se referă la probele administrate şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia pronunţată în dispozitiv, iar eventualele lacune sau inadvertenţeale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru retrimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.

Ca urmare, este corect argumentul recurentei în sensul că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată este lipsită de temei legal, decizia recurată fiind pronunţată cu încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Dat fiind că, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 497 din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta S.C. F. împotriva deciziei nr. 54 din 3 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, va fi admis, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A.împotriva deciziei nr. 54 din 3 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.