Inadmissibility of cassation appeal in land fund proceedings under Law No. 247/2005 due to statutory prohibition on recourse against Court of Appeal decisions

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, la data de 14 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, Unitatea administrativ teritorială Urecheşti, Comisia locală Urecheşti pentru aplicarea legilor fondului funciar şi Comisia judeţeană Vrancea pentru aplicarea legilor fondului funciar, au solicitat anularea deciziei de invalidare nr. 28913 din 4 septembrie 2019, validarea măsurii de acordare de despăgubiri sau restituirea în natură a suprafeţei de 2,5 ha vie, precum şi obligarea, în solidar, a pârâtelor, la plata despăgubirilor pentru prejudiciile materiale suferite, pentru perioada 1993 – 2019.

La termenul de judecată din data de 5 martie 2020, petenţii au depus o precizare a acţiunii, intitulată "Note scrise", în care au arătat că insistă în obligarea pârâtelor la acoperirea prejudiciului constând în fructele nedobândite în perioada 1993 – 2019 pentru suprafaţa de 2,5 ha vie, cuantumul pagubei urmând a fi stabilit printr-o expertiză de specialitate, precum şi la plata unor daune morale, estimate provizoriu la suma de 150.000 Euro, la cursul în RON de la data plăţii. Totodată, au formulat o cerere de chemare în garanţie a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

La termenul de judecată din data de 11 iunie 2020, Tribunalul Vrancea a disjuns judecarea capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru prejudiciile materiale şi morale, acesta fiind înregistrat pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. x/2020.

Cauza a fost suspendată la termenul de judecată din data de 3 septembrie 2020, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019, iar la data de 18 martie 2021 a fost repusă pe rol, în vederea continuării judecăţii.

2. Hotărârea Tribunalului Vrancea

Prin sentinţa civilă nr. 405 din 21 octombrie 2021, Tribunalul Vrancea – secţia Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, invocată de chemata în garanţie Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia judeţeană Vrancea pentru aplicarea legilor fondului funciar, invocată de aceasta prin întâmpinare, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, invocată de aceasta prin întâmpinare, ca neîntemeiate, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Unitatea administrativ teritorială Urecheşti, Comisia locală Urecheşti, Comisia judeţeană Vrancea, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Hotărârea Curţii de Apel Galaţi

Prin decizia civilă nr. 23 A din data de 3 februarie 2022, Curtea de Apel Galaţi – secţia I Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., personal şi în calitate de reprezentant legal al reclamanţilor B., C., D., E. şi F., prin avocat G., împotriva sentinţei civile nr. 405 din 21 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr. x/2020.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 23A din data de 3 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi – secţia I Civilă, şi a sentinţei civile nr. 405 din 21 octombrie 2021, pronunţate de Tribunalul Vrancea, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., solicitând casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei, spre o mai bună administrare a justiţiei, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia Civilă. Aceştia invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

În cererea de recurs, în partea introductivă, recurenţii prezintă detaliat situaţia juridică a terenului, ce reprezintă obiectul material al prezentei cauze, insistând atât asupra istoricului acestuia, a demersurilor efectuate de-a lungul timpului cât şi asupra actelor de procedură întocmite în prezentul dosar.

Cu privire la fondul litigiului, recurenţii îşi structurează argumentele în funcţie de situaţiile prejudiciabile şi intimaţii antrenaţi în demersul lor judiciar.

Aceştia arată că, sub un prim aspect, hotărârea este afectată de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.. Astfel, cererea iniţială, ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2019, din care s-a disjuns prezenta cerere, a fost iniţial respinsă, prin sentinţa civilă nr. 251 din 23 iulie 2020 a Tribunalului Vrancea, care a fost schimbată, parţial, prin decizia civilă nr. 135A din 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, în sensul admiterii contestaţiei, anulării Deciziei de invalidare nr. 28913/2019 a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi constatării dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 2,50 ha vie.

Prin decizia nr. 135 A din 11 decembrie 2020, instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate pentru terenul de 2,50 ha viţă de vie a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 1677 din 19 februarie 1993 a Judecătoriei Focşani, irevocabilă, dar că titlul de proprietate nr. x din iulie 1996 nu a avut în vedere hotărârea judecătorească. Astfel, această chestiune a fost tranşată definitiv. Cu toate acestea, în prezenta cauză, s-a reţinut că terenul din sentinţa civilă nr. 1677 din 19 februarie 1993 este cel din titlul de proprietate, ceea ce încalcă autoritatea de lucru judecat.

Referitor la înlăturarea răspunderii Comisiei judeţene de fond funciar Vrancea, arată că instanţa de judecată a aplicat greşit efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei civile nr. 135A din 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, apreciind că produce efecte odată cu pronunţarea acelei hotărâri, nu şi anterior, şi că nu are aceeaşi acoperire asupra chestiunii juridice în sine.

În acest sens, instanţa a interpretat eronat şi normele juridice aplicabile cauzei, pentru a înlătura şi cea mai mică culpă, care s-ar putea regăsi în conduita intimatei Comisia judeţeană de fond funciar Vrancea şi a îndepărta orice răspundere civilă din partea acesteia. Însă, instanţa recunoaşte caracterul cert al prejudiciului, datorat lipsei dreptului de proprietate asupra terenului cuprins în sentinţa civilă nr. 1677 din 19 februarie 1993 a Judecătoriei Focşani, definitivă şi irevocabilă.

Mai mult, Comisia judeţeană de fond funciar Vrancea a recunoscut, la interogatoriu, că nu deţine documentaţia pe care o validează prin adoptarea hotărârii, întrucât o returnează comisiei locale, astfel că nu are nicio evidenţă juridică cu privire la executarea sau neexecutarea sentinţei civile nr. 1677 din 19 februarie 1993.

În acest sens, recurenţii apreciază că instanţa a realizat o aplicare greşită a normelor legale de drept substanţial şi procesual, atât în ceea ce priveşte culpa Comisiei judeţene de fond funciar Vrancea, care a încălcat dispoziţiile art. 34 alin. (5) din H.G. nr. 131/1991 şi dispoziţiile art. 35 alin. (4) din H.G. nr. 1172/2001 coroborate cu art. 15 alin. (1) şi (2), art. 23 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1), art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 şi art. 34 din Legea nr. 1/2000, cât şi a autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 135 A din 11 decembrie 2020 şi a normelor legale prevăzute de art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenţii apreciază că, şi referitor la conduita Comisiei locale de fond funciar Urecheşti, instanţa a interpretat eronat prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 din C. proc. civ., întrucât a reţinut că, la momentul respectiv, reconstituirea putea fi considerată o executare a obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1677 din data de 19 februarie 1993. Prin această interpretare, judecătorul a exclus orice fel de culpă, în pofida prevederilor imperative ale art. 37 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 131/1991, încălcând, astfel, principiul securităţii juridice pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cuprinsul art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ.. Această împrejurare atrage incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din acelaşi act normativ.

Şi soluţia care o vizează pe intimata Unitatea administrativ – teritorială Urecheşti, încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 întrucât instanţa a apreciat, în mod greşit, că aceasta nu are atribuţii în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate. Sub acest aspect, în opinia lor, hotărârea este afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

De asemenea, instanţa nu a analizat răspunderea pentru faptele proprii ale primarului H. şi ale secretarului I., care, în anul 2004, în calitate de organe de conducere ale unităţii administrativ – teritoriale, au exclus executarea sentinţei civile nr. 1677 din 19 februarie 1993 a Judecătoriei Focşani.

Şi în ceea ce priveşte fapta ilicită, soluţia este nelegală. În acest sens, recurenţii arată că ambele instanţe, care s-au pronunţat în cauză, au reţinut că nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale, neexistând nicio faptă ilicită din partea comisiilor de fond funciar, întrucât abia în anul 2020 s-a stabilit situaţia reală a terenurilor. Aceştia apreciază că reţinerea unei conduite rezonabile aparţine laturii subiective, psihice şi nu se raportează la nerespectarea dispoziţiilor legale.

Mai mult, în opinia lor, instanţa de control judiciar ignoră obiectul litigiului, în sensul că nu lămureşte natura refuzului comisiilor de a executa şi respecta sentinţa civilă nr. 1677 din data de 19 februarie 1993 a Judecătoriei Focşani.

În consecinţă, apreciază că, sub acest aspect, instanţa a realizat o aplicare greşită a normelor de drept material şi substanţial, atât în ceea ce priveşte încălcarea, de către Comisia judeţeană de fond funciar Vrancea, a dispoziţiilor art. 34 alin. (5) din H.G. nr. 131/1991 şi dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din H.G. nr. 1172/2001 coroborate cu art. 15 alin. (1) şi (2), art. 23 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1), art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 şi art. 34 din Legea nr. 1/2000, cât şi a autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 135 A din 11 decembrie 2020 şi a normelor legale prevăzute de art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Şi din această perspectivă devin incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenţii arată că instanţele de fond au reţinut că nici conduita Comisiei locale de fond funciar Urecheşti nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată o faptă ilicită. În acest sens, citează pasaje din hotărâri şi concluzionează că interpretarea este profund greşită, nefiind sesizată încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. final din H.G. nr. 131/1991, aplicabile odată cu notificarea sentinţei civile nr. 1677/1993 la Primăria Urecheşti în perioada aprilie – mai 1993, data producerii prejudiciului cert. De altfel, instanţele nu justifică existenţa prejudiciului, nici în legătură cu nerespectarea prevederilor art. 35, art. 37 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 131/1991, de către cele două comisii, şi nici în legătură cu inexistenţa unei fapte ilicite culpabile în conduita acestora.

Faţă de considerentele contradictorii şi străine de natura cauzei, referitoare la conduita comisiilor, apreciază că este incident şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la aspectele procedurale ale litigiului, recurenţii arată că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale, faţă de existenţa unor vicii de procedură. Astfel, după ce au formulat cererea de redeschidere şi reluare a procesului, instanţa a acordat termen la data de 18 martie 2022, fără citarea lor şi a Prefecturii Judeţului Vrancea.

În conţinutul cererii de reluare a procesului, au arătat că îşi fundamentează acţiunea pe dispoziţiile art. 219 alin. (1) şi (2) şi art. 221 din C. civ., referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, art. 1373, 1369 alin. (1) şi art. 1382 din acelaşi act normativ, referitoare la răspunderea organelor de conducere ale persoanelor juridice de drept public, care au încălcat principiile legalităţii şi preemţiunii dreptului în aplicarea legislaţiei de fond funciar în legătură cu neexecutarea sentinţei civile nr. 1677 din 19 februarie 1993 a Judecătoriei Focşani.

Au solicitat şi o expertiză financiară, pentru stabilirea prejudiciului, dar, nefiind citaţi pentru termenul de judecată, s-a dispus o expertiză agricolă. Mai mult, nici întâmpinările nu le-au fost comunicate. De altfel, în opinia lor, instanţa a rectificat, ulterior, încheierea din data de 18 martie 2021, în sensul comunicării actelor la apărătorul ales, tocmai pentru a acoperi viciile citării.

Nici Prefectura Vrancea – Instituţia Prefectului nu a fost citată, pentru a participa la proces şi a discuta capacitatea sa procesuală, deşi recurenţii au solicitat acest lucru. De asemenea, nu s-a repus în discuţie nici excepţia invocată de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, calificată ca fiind o excepţie de fond, unită cu fondul.

Arată că problema citării autorităţii judeţene a fost adusă şi în discuţia instanţei de apel. Însă, instanţa de control judiciar a respins această critică, apreciind că nu se impune anularea sentinţei apelate, pentru lipsa citării, întrucât Prefectura Vrancea nu are capacitate de folosinţă, nici personalitate juridică pentru a fi parte în proces. Din această perspectivă, în aprecierea lor, devine incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenţii arată că instanţele nu au avut în vedere nici raporturile juridice dintre Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, de comitent şi prepus, şi au înlăturat răspunderea lor pentru faptele săvârşite, apreciind că acestea nu îmbracă forma unor fapte ilicite. Mai mult, instanţa de control judiciar a ignorat faptul că intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost introdusă în cauză, în calitate de chemată în garanţie, la termenul din data de 15 martie 2021, întrucât a încălcat dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013.

Raportat la această situaţie, recurenţii apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, intimata Comisia Judeţeană Vrancea a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin întâmpinări separate, au solicitat respingerea cererii de recurs împotriva sentinţei civile nr. 405 din 21 octombrie 2021 a Tribunalului Vrancea, ca fiind inadmisibilă, şi respingerea cererii de recurs împotriva deciziei civile nr. 23 A din 3 februarie 2022 a Curţii de Apel Galaţi, ca neîntemeiată.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimaţi, solicitând cenzurarea apărărilor acestora şi admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

Comisia judeţeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată a formulat răspuns la întămpinările depuse de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în care a arătat că îşi menţine apărările din întâmpinare şi solicită respingerea recursului, ca nefondat.

7. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 aprilie 2022 şi a fost repartizat, aleatoriu, Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate, faţă de data iniţială a dosarului, 14 octombrie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepţiei de inadmisibilitate, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au supus controlului judiciar decizia de invalidare nr. 28913 din 4 septembrie 2019 a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, solicitând anularea acesteia, cu consecinţa restituirii, în natură, a terenului în suprafaţă de 2,5 ha sau validării măsurii de acordare de despăgubiri, şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite, pentru perioada 1993 – 2019. Pentru o mai bună administrare a cauzei, instanţa a dispus disjungerea capătului de cerere accesoriu, referitor la plata de despăgubiri materiale şi morale, pe care l-a suspendat până la soluţionarea cererii principale.

Cauza, care a avut ca obiect verificarea legalităţii deciziei de invalidare nr. 28913 din 4 septembrie 2019 a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, a fost finalizată, prin admiterea acţiunii, prin decizia civilă nr. 135A din 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Prezenta cauză are ca obiect cererea disjunsă, ce vizează plata despăgubirilor pentru prejudiciile materiale şi morale pretinse de reclamanţi, pentru perioada 1993 – 2019, prejudicii care derivă din modul de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi respectiv Legea nr. 165/2013.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 al Titlului XIII "Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare’’ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare: "în scopul accelerării judecării plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, numite în continuare procese funciare, procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se va efectua conform prevederilor acestui titlu, care se vor completa cu cele ale C. proc. civ.."

Norma legală, mai sus redată, defineşte categoria "proceselor funciare", în care include nu numai plângerile şi contestaţiile, dar şi alte litigii apărute în urma aplicării legilor fondului funciar, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 169/1997.

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă, deşi reprezintă o acţiune în răspundere civilă delictuală, se înscrie în sfera litigiilor de fond funciar, reclamanţii solicitând obligarea comisiilor de fond funciar şi a altor autorităţi şi instituţii implicate în aplicarea legilor reparatorii, la plata de daune pentru prejudiciul suferit ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2,5 ha viţă de vie.

Pretenţiile reclamanţilor îşi au izvorul în nerespectarea de către pârâţi a sentinţei civile nr. 1677 din 19 februarie 1993 a Judecătoriei Focşani, prin care a fost admisă contestaţia acestora şi s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2,5 ha viţă de vie. Astfel, demersul judiciar, sub aspectul obiectului şi al părţilor implicate în conflict, are natura unui litigiu de "fond funciar", căruia îi este aplicabilă procedura prevăzută din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, lege specială ce conţine şi dispoziţii procedurale pentru desfăşurarea proceselor de fond funciar şi prevede, la art. 5, că "hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă sunt supuse numai recursului."

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dispoziţiile legale menţionate trebuie, însă, coroborate cu prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 30 mai 2012, care statuează:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară."

Dispoziţiile cuprinse în Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 sunt dispoziţii speciale, astfel că normele de procedură, consacrate de prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012, au incidenţă în cauza pendinte.

Coroborând prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs, cu cele ale art. 483 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform cărora hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului, rezultă că hotărârile pronunţate în faza procesuală a apelului, în procesele funciare, nu sunt susceptibile de cenzură pe calea acestei căi extraordinare de atac.

Înalta Curte reţine că atât C. proc. civ. cât şi legislaţia specială au stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice, dând eficienţă, astfel, principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesuale civile, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii, în sens contrar, încălcându-se principiului legalităţii, consfinţit prin art. 457 din C. proc. civ. şi art. 129 din Constituţie.

Faţă de cele menţionate, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Titlul XIII din Legea nr. 247/2005 coroborate cu cele ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se desprinde concluzia că decizia civilă nr. 23A din 6 februarie 2022 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, atacată de recurenţi, nu poate fi supusă recursului, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unei căi de atac declarate împotriva unei hotărâri prin care a fost soluţionat un proces funciar.

Înalta Curte reţine că nu prezintă nicio relevanţă menţiunea din dispozitivul deciziei nr. 23A din data de 3 februarie 2022 a Curţii de Apel Galaţi, potrivit cu care hotărârea poate fi atacată cu recurs. Dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., care reglementează principiul legalităţii căilor de atac, prevăd că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Persoana interesată are obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă şi de a formula căile de atac, pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condiţiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanţelor judecătoreşti şi de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, implicit şi a căilor de atac.

Recunoaşterea unei căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie atât o încălcare a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecinţă, în raport de conţinutul dispoziţiilor legale menţionate anterior, se constată că recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A., C., F., D., B. şi E. împotriva deciziei civile nr. 23A din 3 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă este inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii A., C., F., D., B. şi E. împotriva deciziei civile nr. 23A din 3 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2023.