Action for absolute nullity of restitution order: co-owners lack procedural interest without direct patrimonial harm

Şedinţa publică din data de 02 martie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Iaşi, Municipiul Iaşi, Primăria Municipiului Iaşi, Direcţia de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat Iaşi, Comisia pentru analizarea notificărilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi C., constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 235 din 17.03.2015 emisă de Primarul Municipiului Iaşi pentru pârâtul C. pentru suprafaţa de 6/12 din 1013,16 mp situat în Iaşi, D. nr. 15, judeţul Iaşi.

Reclamantele au estimat valoarea terenului la circa 150.000 euro.

În drept, au fost invocate Legea nr. 10/2001, Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 35, art. 192, art. 271 C. proc. civ., art. 1237 C. civ., Legea nr. 24/2007.

I.1.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Iaşi:

Prin sentinţa civilă nr. 1675 din 11 noiembrie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a nulităţii întâmpinării invocate de reclamante; a admis excepţia lipsei de interes a reclamantelor, invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Iaşi, Municipiul Iaşi, prin primar, Primăria Municipiului Iaşi, Direcţia de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat Iaşi, Comisia pentru analizarea notificărilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, ca fiind formulată de persoane lipsite de interes; a obligat reclamantele să plătească în solidar pârâtului C. suma de 11.237,88 RON.

I.1.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bacău:

Prin încheierea din 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a scos cauza de pe rol şi a înaintat dosarul nr. x/2018 la Curtea de Apel Bacău, reţinând că prin încheierea nr. 1517 din 15 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea formulată de petentele A. şi B. şi a dispus strămutarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 la Curtea de Apel Bacău, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.

Prin decizia nr. 19 din 18 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1675 din 11 noiembrie 2020 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă; a anulat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a respins excepţia lipsei de interes, ca nefondată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate; a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalului Bacău.

I.1.4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia nr. 1670 din 21 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-reclamante; a admis recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 19 din 18 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă; a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bacău:

Prin decizia nr. 576 din 31 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante A. şi B.; a obligat apelantele la plata către intimatul C. a sumei de 5.713,80 RON cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

I.2.2. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 576 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantele A. şi B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 23 august 2022, sub nr. x/2018*, fiind repartizată computerizat în mod aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 4.

I.2.3. Motivele de recurs:

Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate a deciziei recurate, au arătat că hotărârea a fost dată cu nesocotirea art. 555 şi art. 556 C. civ., a art. 44 din Constituţia României, precum şi a art. 10 din Legea nr. 10/2001, în sensul în care instanţa de apel a analizat condiţia interesului recurentelor din perspectiva calităţii acestora de coproprietari a cotei de 6/12 din terenul situat în Iaşi, str. x A, fără însă a avea în vedere susţinerile acestora cu privire la încălcarea dreptului lor de proprietate.

În această privinţă, au precizat că prin Dispoziţia nr. 235/17.03.2015 a Primarului Municipiului Iaşi, a cărei nulitate au solicitat-o a se constata în cauză, s-a dispus restituirea în natură pârâtului C. a cotei indivize de 6/12 din terenul în suprafaţă de 1013,16 mp situat în Iaşi, str. x A, suprafaţă care, în realitate, este de 983 mp, conform raportului de expertiză tehnică topo-cadastrală întocmit de expertul E., astfel că excedentul de 30,16 mp, conferit în mod nelegal, va fi completat din suprafaţa de teren aferent blocului de locuinţe al recurentelor dând naştere la o situaţie de suprapunere parţială a dreptului de proprietate al pârâtului C. cu dreptul de proprietate al recurentelor.

În condiţiile în care dreptul de proprietate al recurentelor este lezat prin emiterea Dispoziţiei nr. 235/2015 a Primarului Municipiului Iaşi, în mod evident, acestea justifică un interes procesual legitim în constarea nulităţii absolute a acestei dispoziţii, însă analiza instanţei de apel s-a limitat la efectul retroactiv al constatării nulităţii titlului de proprietate al pârâtului omiţând specificul acţiunii şi dacă prin modul de dobândire al dreptului de proprietate de către F. nu s-au adus atingere drepturilor legitime ale recurentelor, aspect ce putea fi remediat prin repunerea în situaţia anterioară.

Cu trimitere la conţinutul Minutei întâlnirii de practică judiciară privind problemele de drept interpretate şi aplicate neunitar, în materie de contencios administrativ şi fiscal, în trimestrul II/2018, la Iaşi, din 27 iunie 2018, recurentele au arătat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire în cuprinsul hotărârii în ceea ce priveşte existenţa interesului în situaţia în care scopul acţiunii este unul preventiv, mai ales că este suficient ca încălcarea dreptului de proprietate să fie afirmată, iar constatarea acestei încălcări putând face cel mult analiza pe fond a cauzei.

Tot legat de specificul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a ignorat şi prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul în care terenul în suprafaţă de 983 mp este ocupat şi, astfel, prin Dispoziţia Primarului Municipiului Iaşi nr. 235/17.03.2015, trebuia să se acorde despăgubiri pârâtului C., în ipoteza în care ar fi făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorilor săi şi dovada calităţii de moştenitor, neexistând posibilitatea ca terenul să fie restituit în natură.

Cu privire la situaţia terenului, potrivit susţinerilor recurentelor, cota de 6/12 (1/2) este deţinută în proprietate de locatarii blocului, printre care şi recurentele, totalizând 506,5 mp, suprafaţa de 136,68 mp reprezintă calea de acces din str. x către bloc, iar diferenţa până la 986 mp reprezintă spaţiu verde aferent locuinţelor de tip condominiu şi scuar.

Au precizat că această suprafaţă de teren este utilizată în mod legal, în baza dreptului de folosinţă dobândit de autorii reclamantelor prin Decizia nr. 689/23 noiembrie 1955, context în care s-au raportat la definiţia dată de art. 4 din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, la care face trimitere Legea nr. 10/2001, celor 2 noţiuni - scuar şi condominiu, pretins a fi incidente pentru spaţiul verde (grădina) al blocului din Iaşi, str. x, legiuitorul urmărind protecţia drepturilor dobândite ulterior de către terţi asupra terenului ce face obiectul cererii de restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001.

Au menţionat faptul că pe porţiunea de teren nelegal retrocedată pârâtului este amplasată servitutea de trecere, calea de acces, conductele de apa şi reţelele de utilitate publică necesare pentru blocul de locuinţe al reclamantelor, astfel că normala folosinţă a imobilului reclamantelor ar fi impiedicată prin rămânarea în vigoare a Dispoziţiei nr. 235/17.03.2015 a Primarului Municipiului Iaşi.

Instanţa de apel ar fi trebuit să aibă o viziune de ansamblu asupra interesului invocat de reclamante având în vedere şi natura cererii formulate şi nu să se limiteze la efectele nulităţii dispoziţiei atacate în condiţiile în care au relevat încălcări ale unui drept fundamental (dreptul de proprietate privată), încălcarea unui act normativ menit a preveni o situaţie juridică precum cea din prezenta cauză în care terenul a cărei restituire în natură s-a solicitat a fost afectat utilităţilor blocului recurentelor şi dreptului de trecere pentru accesul la imobil.

Or, concluzia instanţei de apel sub aspectul inexistenţei unui interes, deşi nu s-a păşit la o judecată pe fond a cauzei, nu are la bază o minimă motivare a înlăturării încălcărilor invocate.

Constatarea încălcării unor drepturi fundamentale sau a unor texte normative, precum cea a art. 10 din Legea nr. 10/2001 aflat în strânsă legătură cu situaţia juridică a terenului şi a proprietăţii recurentelor, reprezintă însăşi scopul sistemului judiciar. A susţine că ocrotirea unor astfel de interese nu sunt legitime şi nu prezintă un interes procesual ar însemna a nega însăşi liberul acces la justiţie.

I.2.4. Apărările formulate în cauză:

I.2.4.1. Întâmpinarea:

Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform facturii şi extrasului de cont ataşate întâmpinării.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că decizia atacată este legală şi temeinică, în sensul în care a analizat în mod corect interesul reclamantelor în susţinerea acţiunii, în baza probelor administrate, a dispoziţiilor legale în materie, precum şi a statuărilor obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia 1670 din 21 septembrie 2021, prin care s-a admis recursul său, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului pe excepţia lipsei de interes.

Raportându-se la considerentele hotărârii atacate, prin care instanţa de apel a concluzionat că existenţa coproprietăţii nu justifică interesul unuia dintre coproprietari de a anula titlul de proprietate al celuilalt, în lipsa oricărui folos concret în urma acestei anulări, intimatul-pârât a menţionat că recurentele au susţinut un nou argument în privinţa interesului acestora prin care s-a pretins o suprapunere a dreptului de proprietate aparţinând acestora cu dreptul de proprietate al pârâtului în condiţiile în care prin dispoziţia contestată s-a restituit în natură cota indiviză de 6/12 din suprafaţa de teren de 1013 mp, deşi în realitate suprafaţa ar fi de 983 mp, conform expertizei extrajudiciare depuse de apelante la ultimul termen în care au avut loc dezbaterile, diminuându-se astfel dreptul de proprietate al recurentelor.

Or, judecata cererii de apel s-a realizat în limitele stabilite de către reclamante, conform principiului disponibilităţii, sens în care instanţa de apel a analizat fiecare motiv de apel în susţinerea pretinsului interes în formularea acţiunii în nulitate, pe care l-a respins motivat, efectuând propria analiză a chestiunii interesului în concordanţă cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare.

Totodată, a solicitat respingerea acestui motiv de recurs, având în vedere că atât reclamantele, cât şi pârâtul, conform actelor de proprietate şi înscrierii în cartea funciară, sunt coproprietari, în indiviziune, cu privire la suprafaţa de 1013 mp, identificată cadastral sub nr. x, înscrisă în cartea funciară nr. x U.A.T.Iaşi (număr carte funciară vechi: x).

A menţionat că prin sentinţa civilă nr. 1064/6.05.2011 a Tribunalului Iaşi şi prin decizia civilă nr. 700/4.11.20221 a Curţii de Apel Iaşi s-a dispus restituirea în natură a imobilului construcţie şi a suprafeţei de teren aferente acesteia, iar identificarea restului de teren ce a făcut obiectul notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a produs prin expertiza efectuată de expertul G., în sensul în care suprafaţa de 1013 mp este cea pe care s-a edificat blocul de locuinţe, expertiză ce a fost validată de hotărârile judecătoreşti menţionate, rămase definitive, şi confirmată ulterior de măsurătorile efectuate la momentul emiterii dispoziţiei şi apoi la momentul înscrierii în cartea funciară a terenului.

Aşadar, suprafaţa de teren cu privire la care există starea de indiviziune nu este incertă şi nici nu poate fi contestată, intrând în puterea lucrului judecat încă de la pronunţarea hotărârilor în dosarul nr. x/2009.

De asemenea, o expertiză extrajudiciară, efectuată pro causa şi contestată de intimat, nu poate avea efecte juridice şi nu poate contrazice o situaţie de fapt deja stabilită cu autoritatea de lucru judecat şi confirmată prin înregistrarea în cartea funciară a imobilului.

Mai mult, o pretinsă neconcordanţă între suprafaţa din dispoziţia primarului şi cartea funciară faţă de cea din teren nu are nici un fel de relevanţă cu privire la dreptul coproprietarilor în condiţiile în care aceştia deţin o cotă indiviză din terenul în cauză, astfel că diminuarea suprafeţei produce efecte corespunzătoare pentru fiecare coproprietar în parte, existenţa unei suprafeţe mai mari sau mai mici nu aduce nimic în plus şi nici nu afectează în vreun fel dreptul fiecărui coproprietar, care are şi va avea o cotă indiviză din teren, indiferent de suprafaţa acestuia.

Nu se poate pune în discuţie completarea suprafeţei de 30,16 mp, pretins a fi recunoscută în plus pârâtului, din terenul deţinut de locatarii blocului, întrucât este vorba de aceeaşi suprafaţă de teren aferentă blocului de locuinţe edificat pe suprafaţa preluată abuziv de stat de la autorul pârâtului, cu privire la care acesta din urmă deţine o cotă indiviză de 6/12, iar recurentele-reclamante, fiecare, au o cotă indiviză de 1/12.

A mai arătat că argumentele ce ţin de emiterea dispoziţiei cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reiterate în cuprinsul motivelor de recurs, nu au făcut obiectul verificării instanţei de apel în condiţiile în care s-a pronunţat exclusiv pe excepţia lipsei de interes, respingând acţiunea pentru lipsa oricărui folos material sau moral al reclamantelor în susţinerea acţiunii în nulitatea dispoziţiei primarului.

În afara limitelor judecării apelului se situează şi argumentele referitoare la calea de acces constituită din anul 1955 şi intrată în circuitul civil, care, însă, nu prezintă relevanţă în contextul constatării reţinerii lipsei interesului de către instanţeşi a faptului că respectiva cale de acces ţine de folosinţa terenului comun ce va putea fi stabilită prin partaj.

În aceeaşi măsură nu prezintă relevanţă în privinţa analizei interesului reclamantelor nici apărările ce ţin de categoria de folosinţă a terenului (pretinsul caracter de spaţiu verde al suprafeţei aflate în coproprietate), întrucât vizează fondul cauzei, iar instanţele s-au limitat la a reţine lipsa oricărui interes în susţinerea acţiunii raportat la lipsa oricărui folos material ce ar putea rezulta dintr-o eventuală anulare a dispoziţiei contestate.

De asemenea, nu prezintă importanţă faptul că pe porţiunea de teren nelegal retrocedată pârâtului este amplasată servitutea de trecere, calea de acces, conductele de apă şi reţelele de utilitate publică în justificarea interesului reclamat de recurente în condiţiile în care pârâtul deţine o cotă indiviză din întregul teren, după cum şi reclamantele au o cotă indiviză din acest teren, folosinţa imobilului putând fi rezolvată între coproprietari de comun acord sau, în caz de dezacord, prin intervenţia instanţei de judecată şi ieşirea din indiviziune, al cărei rezultat, aşa cum corect au argumentat instanţele, nu este posibil de anticipat.

Ca atare, nu există o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantelor, cât timp acestea şi pârâtul sunt coproprietari cu privire la imobil, dreptul unuia neîncălcând dreptul celuilalt, ci sunt complementare.

De altfel, Înalta Curte a analizat deja şi a stabilit, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare, faptul că apărările recurentelor nu pot contura un interes actual, personal şi legitim în susţinerea acţiunii de nulitate a dispoziţiei primarului; interesul în promovarea acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie să se raporteze la dreptul de proprietate asupra cotei de 6/12 restituite prin dispoziţia atacată şi nu la dreptul de folosinţă comună a bunului aflat în proprietate.

Aşadar, contestarea dispoziţiei nu le poate asigura recurentelor vreun folos practic cu conţinut juridic, folos care trebuie identificat în aria efectelor dreptului de proprietate contestat şi a atributelor sale, şi nu în sensul susţinut de acestea, de a se păstra destinaţia actuală a terenului.

I.2.4.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 05 noiembrie 2022, prin poştă electronică, recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât C., admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În esenţă, au arătat că suplinirea motivelor pentru care deţin un interes legitim în anularea dispoziţiei contestate nu poate fi considerată o extindere a cercetării instanţei de apel, iar raportul de expertiză extrajudiciară a fost întocmit ulterior formulării cererii de apel, astfel că nu se poate imputa acestora că l-ar fi ataşat cererii de apel.

Referitor la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1064/06.05.2011 a Tribunalului Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2009, în privinţa identificării suprafeţei de 1013 mp, au precizat că nu au figurat ca parte în acel dosar, terenul aflat în litigiu nu a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Iaşi, iar în sentinţa menţionată nu se identifică suprafaţa de teren situată în Iaşi, str. x.

Nici confirmarea în cartea funciară a imobilului nu este de natură a impiedica instanţa de apel a analiza motivul invocat de recurente, întrucat efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară este suspendat până la finalizarea lucrărilor de cadastru, conform art. 56 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a C. civ.

Eronată este şi aprecierea intimatului-pârât în sensul că neconcordanţa suprafeţei de teren nu ar afecta dreptul de coproprietate în condiţiile în care acestuia i-a fost restituită în natură cota de 6/12 din suprafaţa de 1013 mp, astfel că indiferent de suprafaţa reală a terenului, C. va putea oricând, în baza Dispoziţiei 235/2015, să solicite suprafaţa de 506,5 mp din imobilul situat în Iaşi, str. x A, orice interpretare contrară constituind o încălcare a titlului său de proprietate.

Aşadar, exercitarea atributelor dreptului de proprietate al locatarilor blocului în cota de 6/12 asupra suprafeţei de teren situată în Iaşi, str. x A este limitat printr-un act administrativ, respectiv Dispoziţia nr. 235/2015 a Primarului Municipiului Iaşi ce conferă în fapt pârâtului mai mult de jumătate din acest teren, context ce un interes procesual legitim în constarea nulităţii absolute a acestei dispoziţii.

Au precizat că argumentele de fond privind emiterea dispoziţiei cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 trebuie avute în vedere de instanţa de apel în soluţionarea excepţiei lipsei de interes, reiterând aspecte ce ţin de protecţia conferită de art. 10 din Legea nr. 10/2001, de încălcarea unui act normativ menit a preveni o situaţie juridică precum cea din prezenta cauză.

I.2.5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Prin rezoluţia de primire a dosarului din 12 septembrie 2022, completul de filtru a stabilit în sarcina recurentelor-reclamante obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.288 RON, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dispunând totodată, efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La 23 septembrie 2022, prin poştă, recurentele-reclamante au depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.288 ]RON (chitanţa nr. x din 23 septembrie 2022, eliberată de Municipiul Iaşi, aflată la dosarului de recurs).

La 13 octombrie 2022, prin poştă, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, ca temeinică şi legală; întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-reclamante şi celorlalţi intimaţi-pârâţi, la data de 24 octombrie 2022, potrivit proceselor-verbale aflate la filele x ale dosarului de recurs.

La 05 noiembrie 2022, prin poştă electronică, recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatului-pârât C., admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin rezoluţia din 14 noiembrie 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 02 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei nr. 576 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-reclamante, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, trebuie menţionat că reclamantele A. şi B. au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 1675 din 11 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, criticând, printre altele, soluţia de admitere a excepţiei lipsei de interes a acestora în formularea acţiunii în nulitatea dispoziţiei nr. 235/17.03.2015 a Primarului municipiului Iaşi, prin care s-a restituit pârâtului C., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cota indiviză de 6/12 din suprafaţa totală de 1013,16 mp teren situat în Iaşi, judeţul Iaşi, excepţie invocată de pârâţii persoane juridice în cuprinsul întâmpinării formulate în cauză.

Cu privire la sentinţa atacată, prin motivele de apel, reluând aspecte ce ţin de nelegalitatea dispoziţiei menţionate prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 636 şi art. 761 alin. (3) C. civ., reclamantele au expus argumente relative la aprecierea eronată a primei instanţei cu privire la interesul rezultând din necesitatea conservării dreptului de proprietate şi de folosinţă ale reclamantelor, cel rezultând din modul în care se vor face în viitor lotizările - împărţirea terenului: asigurarea accesului reclamantelor la calea publică, asigurarea servituţii de trecere a conductelor de utilităţi, asigurarea accesului mijloacelor de intervenţie în caz de urgenţă, precum şi cel rezultând din necesitatea asigurării unei juste utilizări a blocului de locuinţe prin menţinerea căii de acces la drumul public şi a servituţii de trecere spre bloc, pe terenul atribuit pârâtului C..

Astfel, dând eficienţă principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, judecata cauzei s-a desfăşurat în limitele stabilite de către reclamante prin cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de apel, după casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel în primul ciclu procesual şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în urma admiterii recursului exercitat de pârâtul C..

Or, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţia României, art. 555 alin. (1), art. 556 alin. (1) şi art. 557 alin. (2) C. civ., recurentele au invocat prima oară, adică omissio medio, noi chestiuni legate de interesul legitim în promovarea demersului judiciar ce reclamă o pretinsă suprapunere a dreptului de proprietate al pârâtului C. cu dreptul de proprietate al reclamantelor rezultând din aceea că dispoziţia ar restitui în natură cota indiviză de 6/12 din suprafaţa de 1013,16 mp teren, când în realitate suprafaţa ar fi una mai mică de 30 mp, anume de 983 mp, ceea ce ar îngrădi/limita exercitarea dreptului de proprietate al reclamantelor.

Practic, prin neinvocarea acestor dispoziţii legale prin cererea de chemare în judecată şi apoi prin apelul declarat, acestea nu pot fi aduse în discuţie direct în recurs, întrucât echivalează cu o schimbare a cadrului procesual sub aspectul cauzei, ceea ce legiuitorul interzice.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (2), (3) şi (4) C. proc. civ. "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi." Aceste dispoziţii se aplică şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ.

Subsumat unei alte critici de nelegalitate a deciziei atacate, invocată în cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurentele-reclamante pretind limitarea analizei instanţei de apel la efectul retroactiv al constatării nulităţii titlului de proprietate al pârâtului fără a avea în vedere specificul acţiunii deduse judecăţii şi dacă prin modul de dobândire al dreptului de proprietate de către partea adversă nu s-au adus atingere drepturilor legitime ale recurentelor, aspect ce putea fi remediat prin repunerea în situaţia anterioară.

Critica recurentelor-reclamante este nefondată.

Interesul ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile reprezintă folosul practic, material pe care l-ar putea obţine partea prin promovarea demersului judiciar, acesta trebuind să existe în momentul în care se exercită acţiunea civilă în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune (la forma concretă de manifestare a acţiunii).

Caracterizându-l, interesul este material, patrimonial (atunci când se urmăreşte restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun) sau moral (atunci când se urmăreşte un scop nepatrimonial, ca de exemplu, în cazul punerii sub interdicţie, măsură de natură să îl apere atât pe cel pus sub interdicţie, cât şi pe terţii cu care ar putea încheia diferite acte juridice).

Pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie legitim, corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale, ceea ce înseamnă că se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut; să fie personal şi determinat, adică folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare să fie bine stabilit şi aparţină celui care recurge la forma procedurală respectiv şi să fie născut şi actual, adică să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca şi un interes care a trecut, a fost depăşit, nu poate fi luat în considerare.

Or, aplicând aceste considerente de ordin teoretic speţei de faţă, în considerarea dezlegărilor date prin decizia de casare, obligatorii pentru instanţa de trimitere, conform prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a reţinut în mod corect că interesul recurentelor-reclamante în declanşarea prezentului litigiu având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu întruneşte cerinţele mai sus expuse în condiţiile în care acestea nu ar putea obţine niciun folos material sau moral ca urmare a admiterii cererii.

În această privinţă, se reţine că prin actul juridic contestat de către recurente, dispoziţia nr. x/17.03.2015 a Primarului municipiului Iaşi, s-a restituit pârâtului C., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cota indiviză de 6/12 din suprafaţa totală de 1013,16 mp teren situat în Iaşi, judeţul Iaşi, cealălată cotă indiviză de 6/12 aparţinând locatarilor blocului de locuinţe nr. 15A, prin care se numără şi recurentele, care au cumpărat apartamentele situate în respectivul bloc, în baza Legii nr. 112/1995.

Aşadar, ca efect al acestei dispoziţii, recurentele sunt titularele unui drept de proprietate indiviză împreună cu pârâtul C. asupra suprafeţei de teren de 1013,16 mp situat în Iaşi, judeţul Iaşi, însă existenţa acestui drept nu constituie un motiv suficient în formularea cererii în constatarea nulităţii absolute a actului juridic emis în beneficiul intimatului-pârât în absenţa oricărui folos practic dedus din această împrejurare în circumstanţele pe care se întemeiază acţiunea dedusă judecăţii, cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel.

Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

În alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine, dacă legea nu dispune altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice.

Deşi sancţiunea nulităţii absolute ocroteşte un interes general, un asemenea interes nu exclude existenţa şi a unui interes individual, iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obţinerea unui folos propriu din anularea actului respectiv.

Astfel, formularea unei acţiuni precum cea din prezenta cauză este supusă condiţiilor de exercitare a acţiunii civile prevăzute de art. 32 C. proc. civ., inclusiv celei referitoare la interes.

Privit din această perspectivă, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că interesul reclamantelor de a acţiona pentru constatarea nulităţii actului juridic a fost analizat prin prisma efectelor hotărârii judecătoreşti de admitere a unui astfel de demers judiciar, reţinându-se că finalitatea urmărită în prezenta cauză nu corespunde noţiunii de interes legitim în sensul reglementat de legiuitor câtă vreme nelegalitatea titlului constituit în favoarea pârâtului asupra imobilului în litigiu, constatată pe cale judiciară, nu ar produce consecinţe în mod direct asupra patrimoniului reclamantelor în sensul dobândirii pentru sine a unui drept, fie el de folosinţă sau de proprietate, asupra cotei indivize deţinute de partea adversă şi nici nu ar afecta întinderea dreptului acestora cu privire la cota indiviză pe care au dobândit-o în urma vânzării-cumpărării apartamentelor situate în blocul de locuinţe nr. 15A din Iaşi, judeţul Iaşi.

Totodată, în ipoteza admiterii acţiunii, restabilirea situaţiei anterioare eventualei desfiinţări cu efect retroactiv al actului juridic atacat nu le-ar conferi recurentelor drepturi suplimentare faţă de cele deţinute în baza contractelor de vânzare-cumpărare ale apartamentelor deţinute în proprietate, ci ar avea drept rezultat reîntoarcerea imobilului în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, împrejurare care nu profită cu nimic recurentelor, altfel spus, acestea nu au interes în constarea nulităţii dispoziţiei contestate.

În ceea ce priveşte critica recurentelor ce vizează lipsa din considerentele hotărârii recurate a analizei argumentelor ce ţin de existenţa interesului în situaţia în care scopul acţiunii este unul preventiv, fiind suficientă afirmarea încălcării dreptului de proprietate, constatarea acestei încălcări putând face cel mult analiza pe fond a cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia.

Sub aspectul analizei condiţiei interesului procesual, în scopul evitării riscului limitării unei prerogative a dreptului de proprietate al recurentelor asupra terenului, instanţa de apel a reţinut în mod corect că în speţă este lipsită de relevanţă perspectiva exercitării unei acţiuni de ieşire din indiviziune de către partea adversă privită ca modalitate de sistare a stării de coproprietate, un mijloc legal pus la îndemâna coproprietarilor în scopul transformării proprietăţii comune în proprietate exclusivă, un astfel de demers nu poate fi socotit o încălcare a dreptului de proprietate al recurentelor ce ar trebui prevenită ori menit a produce în patrimoniul acestora o pagubă imposibil de reparat.

Mai mult, cerinţa relativă la interes nu se analizează de către instanţa de judecată în abstract ori prin evaluarea şanselor de câştig în proceduri judiciare viitoare, ci în raport de obiectul cererii deduse judecăţii şi de temeiurile de fapt şi de drept pe care recurentele îşi sprijină pretenţiile.

În continuare, recurentele au reiterat critici ce reclamă emiterea dispoziţiei cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul în care terenul ar fi fost ocupat şi, deci, imposibil de restituit în natură, făcând trimitere la calea de acces constituită în anul 1995, intrată în circuitul civil, precum şi la pretinsul caracter al spaţiului verde al suprafeţei aflate în coproprietate, însă această analiză, care ţine de fondul raportului juridic litigios, nu justifică nelegalitatea hotărârii recurate în contextul în care instanţa de apel şi-a motivat soluţia prin prisma lipsei interesului recurentelor-reclamante în promovarea acţiunii în nulitate, care prin efectul acesteia face de prisos cercetarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii, excepţia lipsei de interes fiind una absolută şi peremptorie, aceasta împiedicând soluţionarea fondului cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Nu poate fi primită nici critica prin care se susţine negarea liberului acces la justiţie dată fiind aprecierea instanţei de apel asupra interesului justificat de încălcarea unui drepturi fundamentale, precum dreptul de proprietate privată, sau a unor texte normative, precum art. 10 din Legea nr. 10/2001 aflat în strânsă legătură cu situaţia juridică a terenului şi a proprietăţii recurentelor.

Justificarea de către recurentele-reclamante a demersului judiciar prin aceea că trebuie să li se asigure accesul liber la justiţie denotă o înţelegere greşită a drepturilor lor procesuale câtă vreme accesul la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 din Constituţia României, nu presupune că acestea au un drept absolut şi că pot să supună unei analize pe fond orice cerere apreciată că ar fi fondată.

Dimpotrivă, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mod constant că accesul la justiţie nu este un drept absolut, că el poate fi supus unor condiţii şi limitări, iar impunerea prin C. proc. civ. a unor condiţii de exerciţiu a acţiunii civile se înscrie în marja de apreciere rezervată statului.

Aceasta înseamnă că nu orice tip de acţiune poate fi soluţionată pe fond, instanţa având obligaţia de a stabili, cu prioritate, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă sau cele de fond legate de dreptul la acţiune, apoi să treacă la analiza dreptului substanţial dedus judecăţii.

În considerarea argumentelor expuse, reţinând că în speţă nu se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei nr. 576 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, va obliga pe recurente la plata sumei de 3.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul C., conform facturii seria x nr. x din 10 octombrie 2022 aflate la dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei nr. 576 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.

Obligă pe recurente la plata sumei de 3.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.