Public communication of phonograms in a beauty salon: application of CJUE criteria for determining the existence of a "public" and lucrative character

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III –a Civilă, la data de 30.05.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM (în prezent, Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM), a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la: plata sumei de 2.583 RON plus TVA, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unităţii deţinute, în perioada 01.09.2017-31.05.2019; plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1133,08 RON calculate până la data de 21.05.2019, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate; plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 2276/23.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7.749 RON reprezentând triplul remuneraţiei pentru comunicarea publică de fonograme în intervalul 01.09.2017 – 31.04.2019; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 908,6 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi în continuare până la achitarea integrală a debitului restant; cu cheltuieli de judecată în cuantum de 695 RON.

Hotărârea pronunţată în apel în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 722/8.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2583 RON, reprezentând triplul remuneraţiei pentru intervalul 01.09.2017-31.04.2019 şi a respins capătul de cerere referitor la penalităţi.

Hotărârea pronunţată în recurs în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 24/19.01.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei menţionate, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Hotărârea pronunţată în rejudecarea apelului

Prin decizia nr. 1105/9.07.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2583 RON, reprezentând triplul remuneraţiei aferente perioadei 01.09.2017-31.04.2019, pentru comunicare publică de fonograme, datorată artiştilor interpreţi sau executanţi; a respins acţiunea pentru rest; cu cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Hotărârea a fost pronunţată cu nerespectarea deciziei de casare şi cu încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării apelului s-a păstrat, practic, aceeaşi hotărâre, fără a se stabili în baza probelor solicitate existenţa aparatului TV şi dacă, în perioada la care se referă litigiul, în cadrul activităţii desfăşurate în salonul de înfrumuseţare al recurentei-pârâte exista o comunicare publică aptă de a genera obligaţia de plată a remuneraţiei la care au dreptul artiştii interpreţii şi executanţii în condiţiile Legii nr. 8/1996, cu luarea în considerare a dezlegărilor date de CJUE în cauza C-135/2010 SCF.

Astfel, instanţa de apel s-a limitat, fără încuviinţarea probatoriului, la supoziţii şi interpretări excesive, fără a răspunde obiectivelor indicate de instanţa de recurs, în condiţiile în care ar fi fost utilă administrarea probei testimoniale pentru a se stabili situaţia de fapt, iar cu privire la cercetarea la faţa locului, instanţa de apel nici nu s-a pronunţat.

În schimb, instanţa de apel a valorificat în mod greşit comunicările şi planşele foto provenind de la reclamantă, cu toate că această probă a fost obţinută fără acordul părţilor, fiind încălcate dispoziţiile art. 341 C. proc. civ., potrivit cărora admisibilitatea mijloacelor materiale de probă, inclusiv a fotografiilor, este condiţionată de obţinerea lor în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare şi cu bunele moravuri.

Mai mult decât atât, această probă nu este admisibilă şi pentru motivul că nu a fost administrată în faţa instanţei de judecată, neavând caracter direct şi nemijlocit.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, nu a luat în considerare decizia de îndrumare a Înaltei Curţi de Csaţie şi Justiţie, sub aspectul dezlegărilor date de CJUE în cauza C-135/2010 SCF, raportându-se la o altă hotărâre, considerată ca fiind relevantă în speţă, respectiv hotărârea din cauza C-306/05 SGAE, care viza situaţia hotelierilor ce amplasează în camerele de hotel sau în alte spaţii astfel de dispozitive.

Or, dacă s-ar fi efectuat analiza cauzei conform îndrumărilor, ar fi trebuit să se constate că utilizatorul este reprezentat de angajaţii salonului, iar nu de clienţi. În aceste împrejurări, respectiva comunicare se realizează practic independent de voinţa clienţilor, aceştia nefiind interesaţi de comunicarea respectivă.

- În cauză, nu există nici comunicare publică, nici punere la dispoziţia publicului, în absenţa caracterului public şi a caracterului lucrativ.

Comunicarea publică a unei fonograme există numai atunci când aceasta este comunicată efectiv într-un loc public sau deschis publicului în faţa unei audienţe ori în spaţii private în faţa unui public plătitor numeros.

În primul rând, clienţii unui salon de întrumuseţare nu constituie un public, întrucât aceştia nu au o dimensiune socială, economică sau juridică autonomă.

În al doilea rând, prestaţia specifică a salonului, furnizată pe bază de contract, se situează pe primul plan. Prin muzica şi imaginile puse la dispoziţia publicului în acest cadru sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită nu se urmăreşte un scop lucrativ.

În al treilea rând, angajaţii salonului sunt obligaţi să respecte drepturile individuale ale clienţilor săi şi nu pot oferii prestaţii simultan, acesta fiind motivul pentru care clienţii respectivi s-ar fi adunat în salon în acelaşi timp.

În al patrulea rând, clienţii nu ar fi plătit o taxă de intrare.

În al cincilea rând, calculele referitoare la numărul clienţilor unui salon de înfrumuseţare sunt inexacte.

Interpretarea instanţei de apel conduce la concluzia inacceptabilă potrivit căreia constituie comunicare publică ascultarea de către o persoană privată de muzică în spaţii private.

Nu se poate considera în mod rezonabil că în cadrul unui astfel de salon este un public ca cel prevăzut în hotărârea pronunţată în anul 2006 în cauza C-306/05 SGAE, iar prin excepţie, deşi nici nu a existat un aparat TV, raportat la obiectul activităţii, nu este posibilă o creştere a clientelei ca urmare a unor astfel de difuzări, cu consecinţa creşterii preţului prestărilor de serviciu oferite.

În atare situaţie, o asemenea difuzare nu este susceptibilă în sine de a avea o repercusiune asupra veniturilor salonului, deoarece clienţii au ca unic obiectiv înfrumuseţarea; o pretinsă difuzare de fonograme nu este un aspect inerent în practica serviciilor de înfrumuseţare. Clientela nu poate fi receptivă la asemenea difuzări, deoarece clienţii vin cu programare, nu sunt nevoiţi să aştepte, nefiind vorba de o difuzare cu caracter lucrativ.

Mai mult, pârâta nu percepe tarife pentru crearea unui mediu ambiental, ca un hotelier, iar clienţii săi vin cu programare, neexistând în incintă o sală de aşteptare pentru crearea unor condiţii ambientale, astfel că hotărârea aleasă şi invocată de instanţa de apel s-a realizat în mod discriminatoriu, cu ignorarea dispoziţiilor deciziei de casare şi a legislaţiei în vigoare.

Noţiunea "comunicare publică" prevăzută la art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 trebuie interpretată în sensul că nu acoperă situaţia difuzării gratuite de fonograme într-un salon de înfrumuseţare, precum cel din acţiunea pendinte în cadrul exercitării unei profesii liberale, în avantajul clientelei, care beneficiază de aceasta independent de voinţa sa. Prin urmare, o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul de a percepe o remuneraţie.

- Cu ocazia rejudecării, a fost încălcat dreptul apelantei-pârâte la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Judecata în apel a fost formală, bazată numai pe considerentele din cererea de chemare în judecată şi interpretări excesive cu tratarea unor probleme colaterale, fără aplicabilitate în speţă. Soluţia dată în lipsa probelor este disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit, iar instanţa de apel nu a oferit motive relevante şi suficiente pentru justificarea acesteia.

Nu au fost stabilite circumstanţele săvârşirii pretinsei comunicări publice apte de a genera plata vreunei remuneraţii, nefiind permis pârâtei să probeze existenţa unei alte situaţii de fapt decât cea învederată de reclamantă, cu toate că instanţa de apel avea obligaţia, dispusă prin hotărârea de casare, să verifice şi să analizeze prin încuviinţarea de probe solicitările pârâtei.

În acest fel, nu au fost respectate garanţiile procesuale ale părţii, prin respingerea încuviinţării şi administrării de probe, deşi instanţa trebuia să administreze tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului.

- În speţă, nu este dovedită săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâtă şi, pe cale de consecinţă, nici întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana sa, în lipsa unor probe precum procese-verbale întocmite la faţa locului ori dovada sancţionării părţii pentru săvârşirea unor eventuale contravenţii, probe din care să rezulte difuzarea publică la acest punct de lucru, prin intermediul vreunui televizor, a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual şi a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora.

- În mod greşit au fost acordate în integralitate cheltuielile de judecată, deşi acţiunea a fost admisă numai în parte, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta -pârâtă A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pe fondul cauzei invocate prin întâmpinare de către intimata-reclamantă CREDIDAM.

IV. Judecata recursului

La termenul din 20.09.2022, în temeiul art. 519 C. proc. civ., s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu următoarele întrebări în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018:

În cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar pune problema admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă de recurs, casând decizia recurată, va reţine cauza pentru rejudecarea apelului?

Dacă răspunsul este afirmativ, în rejudecarea apelului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt aplicabile prevederile art. 498 şi art. 501 din C. proc. civ..?

Dacă răspunsul este negativ, în ce situaţii s-ar putea pronunţa o a doua soluţie de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare?"

Prin aceeaşi încheiere, s-a dispus suspendarea judecăţii, conform prevederilor art. 520 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 79/5.12.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 25 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi, în consecinţă, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în corelaţie cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 şi ale art. 501 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă."

Prin rezoluţia din data de 12 decembrie 2022, în cauză, a fost fixat termen de judecată la data de 21 martie 2023, termen preschimbat la data de 28 februarie 2023.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza că recurenta-pârâtă a indicat, drept temei juridic al criticilor formulate, exclusiv cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea acestora, rezultă incidenţa şi a motivului de casare descris la pct. 5 al aceleiaşi norme.

Astfel, recurenta-pârâtă A. a reproşat instanţei de rejudecare a apelului, pe lângă aplicarea greşită a normelor de drept material, şi încălcarea unor norme de procedură, drept pentru care criticile vor fi analizate în contextul ambelor motive de casare sus-menţionate.

În ceea ce priveşte criticile formulate, se reţine că prin decizia nr. 24/19.01.2021 pronunţată în primul ciclu procesual parcurs în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei împotriva deciziei prin care s-a dispus obligarea acesteia la plata triplului remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat, în esenţă, că decizia de apel nu a fost motivată în lumina exigenţelor unui proces echitabil şi ale unui tratament procesual egal, în condiţiile în care nu au fost analizate criticile aduse de către partea apelantă hotărârii primei instanţe, nu a fost evaluat conţinutul înscrisurilor depuse de către reclamantă în justificarea pretenţiilor sale, cu toate că apelanta-pârâtă, prin criticile formulate, tindea a demonstra contrariul celor consemnate în procesele – verbale exhibate de reclamantă, iar solicitarea de administrare a unor probe suplimentare în apel nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nici tranşată de către instanţă.

Totodată, instanţa supremă a arătat că, în măsura în care se va constata existenţa aparatului TV în incinta spaţiului deţinut de către pârâtă, instanţa de rejudecare va trebui să stabilească dacă partea recurenta a realizat, în perioada la care se referă litigiul şi în cadrul activităţii concret desfăşurate în salonul de înfrumuseţare, o comunicare publică aptă a genera obligaţia de plată a remuneraţiei la care au dreptul artiştii interpreţi sau executanţi în condiţiile Legii nr. 8/1996, ţinându-se cont şi de dezlegările date de CJUE în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui Marco Del Corso (în continuare, cauza C-135/10 SCF).

Ceea ce s-a tranşat prin decizia de casare rezidă, în primul rând, în necesitatea stabilirii motivate, de către instanţa de apel, a existenţei unui aparat TV amplasat în spaţiul deţinut de către pârâtă, prin raportare la toate criticile aduse de către pârâtă hotărârii primei instanţe, prin cererea de apel, instanţa urmând să se pronunţe şi asupra solicitării de probe formulate în calea de atac, în condiţiile în care decizia casată nu era motivată în mod corespunzător, iar cererea apelantei de administrare a unor probe suplimentare în apel fusese ignorată.

În al doilea rând, pentru ipoteza în care s-ar stabili existenţa aparatului TV în incinta spaţiului deţinut de către pârâtă, instanţa supremă a statuat în privinţa necesităţii determinării unei "comunicări publice" în sensul legii, în perioada de referinţă a litigiului, ţinând-se cont şi de dezlegările date de CJUE în cauza C-135/10 SCF, prin care, deşi au în vedere un alt utilizator decât cel din prezenta cauză (anume, un cabinet stomatologic), se reiterează criterii jurisprudenţiale anterioare pentru determinarea existenţei unei comunicări publice a unei fonograme protejate şi modul de aplicare efectivă a acestora.

Potrivit legii naţionale, comunicarea publică de fonograme reprezintă o operaţiune aptă a genera obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile la care sunt îndreptăţiţi artiştii interpreţi sau executanţi, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară republicării legii din anul 2018, ce coincid în conţinut cu art. 112 alin. (1) din lege, în forma republicată (perioada de referinţă a prezentului litigiu fiind 1.09.2017 -31.05.2019).

Dispoziţiile Legii nr. 8/1996 transpun, printre altele, şi directiva ale cărei norme au fost interpretate prin hotărârea CJUE în discuţie, respectiv directiva privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale (Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992, iar reglementarea în vigoare, reprezentată de Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006, conţine norme echivalente).

În acest context, interpretarea de către instanţa naţională a noţiunii de "comunicare publică" din dreptul intern trebuie să ţină cont de raportarea la criteriile desprinse din jurisprudenţa CJUE pentru calificarea unei asemenea operaţiuni ca fiind un act generator al obligaţiei de plată a remuneraţiei echitabile, pentru a se garanta efectivitatea deplină a directivei şi pentru a se identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta.

Faţă de dispoziţiile deciziei de casare şi în virtutea principiului interpretării conforme, ce guvernează dreptul Uniunii Europene, raportarea la dezlegările date de CJUE porneşte de la premisa conform căreia aprecierea existenţei unui act de comunicare publică presupune o abordare individualizată a unui anumit utilizator şi a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată, prin prisma mai multor criterii, care trebuie aplicate atât în mod individual, cât şi în interacţiune unele cu celelalte, dat fiind că ele pot avea, în diferite situaţii concrete, o intensitate variabilă (pct. 78-80 din hotărârea SCF).

Prin urmare, se impune a se constata că prin decizia de casare nr. 24/19.01.2021 s-a stabilit ca situaţia de fapt rezultată din probele administrate să releve aplicarea criteriilor regăsite în hotărârea SCF, în circumstanţele particulare ale utilizatorului.

O asemenea analiză a cauzei impunea evaluarea situaţiei concrete a actelor efectuate de către pârâta A. în interiorul spaţiului pe care îl deţine, aspect subliniat în decizia de casare, ceea ce presupunea a se determina în fapt nu numai simpla amplasare a aparatului TV în incinta salonului de înfrumuseţare al pârâtei, ci şi toate acele elemente specifice activităţii desfăşurate în concret de către pârâtă, din care să rezulte comunicarea publică de fonograme în spaţiul deţinut de către aceasta, prin intermediul aparatului TV.

Din motivarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a enunţat criteriile pentru determinarea existenţei unei comunicări publice, desprinse din jurisprudenţa CJUE, astfel cum au fost menţionate în hotărârea pronunţată la data de 15 martie 2012 în cauza C-135/10 SCF (paragrafele 82-91, care cuprinde referiri şi la alte hotărâri relevante ale Curţii).

Astfel, trebuie să fie vorba despre: intervenţia deliberată a utilizatorului de a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată; o "comunicare" destinată unui "public", iar acesta este un public "nou"; caracterul lucrativ al comunicării, care nu este determinant, dar nici nerelevant pentru definirea unui act de comunicare publică.

Cu toate acestea, motivarea deciziei de apel se limitează la enunţarea criteriilor ori, după caz, relevă doar expunerea de considerente cu caracter general, fără a se reţine vreo circumstanţă particulară referitoare la activitatea concretă în cadrul căreia s-ar efectua în speţă o comunicare publică, generatoare a obligaţiei de plată a remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, pentru asigurarea aplicării efective a criteriilor de apreciere desprinse din jurisprudenţa CJUE.

În acest sens, în ceea ce priveşte criteriul "publicului", instanţa de apel a arătat, în mod corect, că această noţiune priveşte un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi presupune, pe de altă parte, existenţa unui număr de persoane destul de important, iar această din urmă condiţie implică un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noţiune o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane interesate, fiind relevant a se şti nu doar câte persoane au acces în paralel la aceeaşi operă, ci şi câte dintre ele au acces în mod succesiv la această operă.

În aplicarea acestui criteriu, s-a apreciat că, în speţă, clienţii unui salon de înfrumuseţare pot fi atât persoane care primesc serviciile salonului în mod repetitiv şi frecvent, cât şi persoane care se află acolo pentru prima dată, în mod întâmplător şi excepţional.

Înalta Curte constată că această apreciere nu permite eo ipso a se determina dacă în speţă este vorba despre un număr nedeterminat de potenţiali destinatari, respectiv despre un număr de persoane destul de important, în sensul jurisprudenţei CJUE.

Astfel, cerinţele în discuţie ar fi presupus a se stabili, în primul rând, activitatea pârâtei în legătură cu care s-a reţinut comunicarea publică de fonograme, ce reprezintă cauza juridică a pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul de a se indica dacă, în acelaşi spaţiu, pârâta desfăşoară mai multe activităţi (coafor, manichiură, masaj etc.) şi, în caz afirmativ, dacă obligaţia de plată a remuneraţiei se raportează în speţă la toate aceste activităţi ori doar la una dintre acestea.

Acest aspect este relevant pentru numărul de persoane care pot avea acces la fonogramele difuzate, în paralel sau succesiv, anume clienţii tuturor angajaţilor care lucrează în acelaşi spaţiu sau doar clienţii aceloraşi angajaţi care prestează serviciile pe care le are în vedere reclamanta prin pretenţiile formulate, în situaţia în care cererea de chemare în judecată ar viza doar o anumită activitate prestată în salonul respectiv.

În acelaşi timp, ar putea fi semnificative configuraţia şi suprafaţa spaţiului, în sensul stabilirii accesului efectiv al clienţilor la aparatul TV, dat fiind că, potrivit celor statuate de către CJUE, "publicul" care face obiectul comunicării trebuie să fie receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental (paragraful 91 din hotărârea SCF).

Or, niciunul dintre aceste aspecte nu rezultă din motivarea deciziei recurate, deşi obligaţia de plată a remuneraţiei a fost stabilită pe baza înscrisurilor depuse la dosar de către reclamantă – iar acestea indică un spaţiu de 50 mp, în raport de care a fost calculată remuneraţia -, dar şi a planşelor foto depuse tot de către reclamantă, care conţin nu numai imaginea aparatului TV, dar şi a exteriorului salonului, cu serviciile prestate.

Pe de altă parte, nu pot fi ignorate prevederile metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ (pct. B, care interesează în cauză, astfel cum a fost configurat prin Protocolul încheiat în data de 22 septembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 771 din 19 octombrie 2015 în baza Deciziei ORDA nr. 99/2015).

Potrivit primei note de subsol la tabelul inserat în metodologie, "Utilizatorul trebuie să achite o remuneraţie distinctă pentru fiecare spaţiu deţinut în parte. În cazul în care, într-un anumit spaţiu, aceeaşi suprafaţă este utilizată pentru mai multe activităţi, remuneraţia cuvenită organismului de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale producătorilor de fonograme şi remuneraţia cuvenită organismului de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru fonograme şi pentru prestaţii artistice din domeniul audiovizual, comunicate public în regim ambiental şi/sau lucrativ, se va achita pentru fiecare activitate desfăşurată în parte, corespunzătoare fiecărei utilizări, indiferent de numărul acestora."

Pe baza aspectelor menţionate ar fi trebuit să se stabilească, în al doilea rând, dacă sfera clienţilor care pot fi consideraţi că au acces, concomitent sau succesiv, la obiectul protejat, prin intermediul aparatului TV, constituie o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane interesate, astfel încât nu ar putea fi "public", în sensul celor statuate de către CJUE (paragrafele 84-86 din hotărârea pronunţată în cauza C-135/10 SCF).

În acest sens, trebuie precizat că este neîndoielnică realizarea unui act de comunicare publică de către operatorii unui bar, ai unui hotel sau ai unui centru balnear (care a instalat pentru pacienţii săi aparate TV în camerele unităţii ori în mai multe locuri din centrul respectiv) atunci când transmit în mod deliberat clientelei lor opere protejate, distribuind voluntar un semnal prin intermediul receptoarelor de radio sau de televiziune pe care le-au instalat în localurile lor.

Curtea de Justiţie a tranşat în acest sens (paragraful 82 din hotărârea SCF, cu trimiterile la jurisprudenţă, dar şi hotărâri ulterioare, precum cea pronunţată la data de 27 februarie 2014 în cauza C-351/12 OSA ori cea din data de 31 mai 2016 din cauza C-117/2015 Reha Training), iar chestiunea astfel clarificată nu ar putea fi reevaluată într-un litigiu naţional, într-o situaţie identică sau similară.

CJUE a statuat, însă, în sens contrar în cazul unui cabinet stomatologic (hotărârea din cauza C-135/10 SCF, indicată ca relevantă pentru speţă în decizia de casare).

Or, nu se poate prezuma, astfel cum a procedat instanţa de apel, că deţinătorul unui salon de înfrumuseţare (în termenii folosiţi în decizia recurată) realizează ab initio un act de comunicare publică, prin simpla amplasare a unui aparat TV în incintă, în absenţa indicării elementelor care permit asimilarea cu utilizatori precum cei indicaţi în jurisprudenţa CJUE şi fără să se arate motivele pentru care nu este mai potrivită asimilarea cu un cabinet stomatologic, aşa cum pretinde pârâta.

În hotărârea pronunţată în cauza C-135/10 SCF, Curtea a avut în vedere că pacienţii unui medic stomatolog formează în mod normal un grup de persoane a cărui alcătuire este stabilă în mare măsură şi că aceştia constituie, aşadar, un ansamblu determinat de potenţiali destinatari, iar pluralitatea pe care o alcătuiesc este una mică sau chiar nesemnificativă (paragrafele 95-96).

Nu poate fi exclus de plano ca aceste considerente să fie valabile şi în cazul clientelei unor angajaţi precum cei ai pârâtei, putând avea greutate faptul invocat de către pârâtă – ce ar trebui, prin urmare, verificat – că acei clienţi sunt prezenţi în salon pe bază de programare, dar şi un număr mic de angajaţi care prestează serviciile relevante, ţinându-se, eventual, cont de suprafaţa în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, simultan ori prin rotaţie.

Cât priveşte criteriul punerii la dispoziţie a fonogramelor, în decizia recurată s-a menţionat în mod corect că, pentru a ne afla în prezenţa unui act de comunicare publică, este necesar ca utilizatorul să intervină, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. În lipsa acestei intervenţii, clienţii, deşi se află în interiorul zonei de acoperire a unei asemenea emisiuni, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată.

Instanţa de apel a apreciat că acest criteriu este îndeplinit în cauză prin simpla existenţă a aparatului TV în incinta salonului pârâtei, făcând referire la considerente din jurisprudenţa anterioară hotărârii din cauza C-135/10 SCF, prin care Curtea de Justiţie a afirmat că este suficientă punerea la dispoziţia clienţilor a dispozitivelor, existenţa şi aptitudinea acestora de a comunica public fonogramele, fără a fi relevant dacă utilizatorii ascultau efectiv fonograme.

Se constată că, aplicând în speţă o prezumţie simplă din faptul existenţei unui dispozitiv ce are aptitudinea de a comunica public fonograme, instanţa de apel a asimilat din nou, de principiu, situaţia oricărui salon de înfrumuseţare cu cea a operatorilor unui hotel, utilizatori vizaţi de hotărârile CJUE din cauzele C-306/05 şi C-162/10, menţionate în decizia recurată în cauză (aspect criticat, de asemenea, prin motivele de recurs).

Or, după cum s-a arătat anterior în legătură cu noţiunea de "public", instanţa de apel nu a indicat niciun element care să permită asimilarea pârâtei cu acei utilizatori, prezumând doar caracterul deliberat al oferirii accesului la o fonogramă difuzată, din partea pârâtei, pentru clienţii săi.

Tot din jurisprudenţa CJUE reiese că simpla furnizare a instalaţiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înţelesul Directivei 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională (hotărârea din 22 iunie 2021 în cauzele C-682/18 şi C-683/18 YouTube şi Cyando, paragraf 79).

Prin urmare, doar o abordare individualizată a unui anumit utilizator şi a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată, prin valorificarea mai multor criterii, în mod individual, cât şi în interacţiune unele cu celelalte, poate conduce la concluzia existenţei unui act de comunicare publică, astfel cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa CJUE (inclusiv în paragrafele 78-80 din hotărârea SCF).

Este adevărat, pe de altă parte, că instanţa europeană a ajuns la concluzia că şi în cazul unui cabinet stomatologic se poate vorbi despre intervenţia deliberată a unui astfel de medic în difuzarea de fonograme (paragraf 94 din hotărârea SCF).

Situaţia analizată în concret a fost, însă, aceea a difuzării efective de fonograme în prezenţa pacienţilor, iar nu cea a simplei existenţe a unui aparat de radio în cabinetul stomatologic. În plus, chiar şi într-o atare situaţie, Curtea nu a reţinut o comunicare publică, din motivul neîntrunirii celorlalte criterii, privind existenţa unui "public" şi caracterul lucrativ al difuzării de fonograme.

Prin urmare, în cauza de faţă, instanţa de apel a considerat în mod greşit că nu este relevantă difuzarea efectivă a fonogramelor - şi nu a verificat, din această perspectivă, imaginile capturate de către inspectorii reclamantei şi redate în planşele foto depuse la dosar -, cu toate că nu a expus niciun argument pentru care situaţia pârâtei ar fi similară cu cea a utilizatorilor vizaţi de jurisprudenţa CJUE la care s-a făcut referire în decizia recurată.

De altfel, ar fi trebuit să se aibă în vedere că prin metodologia aplicabilă în cauză (pct. B, în forma stabilită prin Protocolul încheiat în data de 22 septembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 771 din 19 octombrie 2015 în baza Deciziei ORDA nr. 99/2015), la pct. 2.1 al treilea paragraf utilizarea în scop ambiental a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual este definită prin "menţinerea în stare de funcţionare a unuia sau mai multor aparate în incinta unităţii comerciale ori în afara acesteia".

Aşadar, chiar prin metodologie se prevede necesitatea de a se dovedi nu numai instalarea de aparate într-un anumit spaţiu, ci însăşi difuzarea de fonograme prin intermediul acestora.

Cât priveşte criteriul caracterului lucrativ, în jurisprudenţa CJUE s-a reţinut, în privinţa unui utilizator precum administratorul unui hotel că asigurarea accesului clienţilor săi la o operă radiodifuzată "trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul camerelor" (hotărârea din cauza C-306/05 SGAE, paragraf 44).

De asemenea, difuzarea de emisiuni televizate prin intermediul unor televizoare de către un centru balnear (care a instalat pentru pacienţii săi aparate TV în mai multe locuri în incintă) constituie o prestare de servicii suplimentară "prin faptul că urmăreşte să ofere o distracţie pacienţilor (...) pe parcursul tratamentelor sau al perioadei de aşteptare care le precedă, prestare care, deşi lipsită de orice conţinut medical, contribuie în mod favorabil la calitatea şi la atractivitatea centrului, procurând în acest fel un avantaj concurenţial" (hotărârea din cauza C-117/15 Reha Training, paragraf 63).

Se observă, din aceste considerente, că acest criteriu trebuie corelat cu un beneficiu pe care difuzarea de fonograme îl procură unităţii şi pe care aceasta îl urmăreşte, constând fie în obţinerea unui profit, prin creşterea preţului serviciilor, fie într-un avantaj concurenţial, datorită creşterii calităţii şi a atractivităţii unităţii.

Aşadar, fără a infirma aprecierea instanţei de apel, potrivit căreia sunt importante condiţiile ambientale în care clienţii aşteaptă prestarea serviciilor în cadrul unui salon de înfrumuseţare, instanţa de recurs constată că aceasta nu este suficientă în sine pentru determinarea caracterului lucrativ, ci ar trebui reţinută în contextul unui avantaj procurat unităţii, în raport şi de constatările desprinse din analiza în speţă a celorlalte criterii.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prin decizia de apel nu s-a făcut o aplicare corespunzătoare a criteriilor regăsite în hotărârea pronunţată în cauza C-135/10 SCF şi, din acest motiv, nici a dispoziţiilor deciziei de casare, fiind fondate motivele de casare cu acest obiect.

Pe cale de consecinţă, sunt incidente prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în raport de care se impune admiterea recursului.

Cât priveşte celelalte susţineri ale recurentei, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţin următoarele:

Din motivarea deciziei recurate în cauză, reiese că instanţa s-a pronunţat asupra valorii probatorii a proceselor-verbale întocmite de inspectorii reclamantei şi asupra admisibilităţii fotografiilor ca mijloace materiale de probă în cauză, în raport de prevederile art. 341 C. proc. civ., precum şi asupra dovezilor solicitate în apel.

Prin motivele de recurs, a fost reiterată apărarea din cursul procesului vizând inadmisibilitatea probei cu planşele foto, provenind de la reclamantă, întrucât ar fi fost obţinută fără acordul pârâtei, iar prevederile art. 341 C. proc. civ. condiţionează admisibilitatea mijloacelor materiale de probă, inclusiv a fotografiilor, de obţinerea lor în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare şi cu bunele moravuri.

Or, instanţa de apel a arătat că reglementările în vigoare permit delegaţilor organismelor de gestiune colectivă efectuarea de controale în spaţiile unde se comunică public fonograme şi întocmirea de procese-verbale, eventual însoţite de înregistrări video/audio, fără a fi necesar acordul deţinătorului spaţiului.

Recurenta-pârâtă nu a formulat vreo critică la adresa acestor considerente ale deciziei, astfel încât susţinerile pe acest aspect nu reprezintă critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate în contextul prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocarea încălcării normei de procedură fiind formală, în absenţa vreunui argument prin care să se combată raţionamentul juridic expus prin decizia recurată.

O concluzie similară se impune şi în privinţa probelor solicitate în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care instanţa a expus motivele pentru care a înlăturat cererile apelantei, fără ca prin memoriul de recurs să se facă vreo referire la considerentele regăsite în decizia recurată.

Pe de altă parte, prin decizia de casare nu s-a impus instanţei de rejudecare a apelului obligaţia administrării probelor solicitate în apel de către pârâtă, ci a fost sancţionată nepronunţarea instanţei de apel asupra acestei solicitări, ca înfrângând exigenţele presupuse de respectarea dreptului la un proces echitabil. Or, după cum s-a arătat anterior, la reluarea judecăţii în apel probele solicitate au fost analizate, iar motivele pentru care au fost înlăturate au fost expuse în decizia pronunţată.

Pe cale de consecinţă, susţinerile recurentei pe aceste aspecte nu pot fi primite şi vor fi înlăturate ca atare.

În ceea ce priveşte soluţia ce se impune a fi pronunţată în cauză ca urmare a admiterii din nou a recursului, în al doilea ciclu procesual parcurs în cauză, în aplicarea art. 497 C. proc. civ., se reţine că intimata-reclamantă a solicitat casarea deciziei şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

Cu toate acestea, Înalta Curte urmează a casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, faţă de decizia nr. 79 din 05 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, complet ce a fost sesizat chiar în cauza de faţă, conform dispoziţiei adoptate prin încheierea de şedinţă din data de 20 septembrie 2022.

Prin decizia menţionată, s-a dezlegat modul de interpretare a sintagmei "o singură dată în cursul procesului", în interpretarea dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în corelaţie cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 şi ale art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a statuat în sensul că, în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă.

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte a mai reţinut că recursul judecat de instanţa supremă are ca scop exclusiv verificarea legalităţii hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea şi interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanţelor fondului (primei instanţe şi instanţei de apel). Aplicarea integrală, fără condiţionări sau limitări, a prevederilor art. 501 C. proc. civ. ar ajunge să confere recursului, în ipoteza intervenirii unei a doua casări dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, valenţele unei căi de atac devolutive. Or, aceasta contravine principiilor arătate în expunerea de motive la proiectul Legii privind noul C. proc. civ.

Or, în cauză, aplicarea efectivă a criteriilor pentru determinarea existenţei unei comunicări publice a unei fonograme protejate, în raport de cele arătate în prezenta decizie, presupune stabilirea unei situaţii de fapt corespunzătoare, pe baza probelor administrate, ce nu poate fi realizată de către instanţa de recurs.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi curte de apel, pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 1105A din data de 9 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.