Property co-owner's €50,000 proceeds share upheld; appeal on factual grounds inadmissible.

Şedinţa publică din data de 20 decembrie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

La data de 31 august 2020 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. x/2020, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., prin care solicita obligarea pârâtului să îi achite suma de 50.000 euro, în echivalent RON, ce reprezintă 1/2 din contravaloarea imobilului din Germania, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost menţionate dispoziţiile art. 1350 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată pe fond

Prin sentinţa civilă nr. 258/2021 din 25 mai 2021, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 50.000 euro, reprezentând cotă-parte preţ al imobilului înstrăinat de către pârât. A obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, reduse. A obligat pârâtul să plătească către stat suma de 5.905 RON, reprezentând ajutor judiciar acordat reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul B., cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă la data de 08 septembrie 2021.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1798/2022 din 30 martie 2022, Curtea de Apel Piteşti — secţia I civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinţei civile nr. 258 din 25 mai 2021 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2020, intimată fiind reclamanta A.. A obligat apelantul la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, după reducerea lor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs pârâtul B. la data de 22 mai 2022.

5. Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a formulat în esenţă, următoarele critici:

A criticat decizia civilă recurată întrucât nu a evaluat efectele juridice ale unor înscrisuri olografe emise de către creditoare, care probează modul de configurare a voinţei părţilor în cadrul convenţiei, şi, pe de altă parte, greşita apreciere asupra conţinutului convenţiei părţilor rezultând din înscrisurile respective, a necoroborării conţinutului acestora.

A arătat că instanţa de apel a comis mai multe erori de apreciere, ignorând art. 1266 alin. (1) şi (2) C. civ. în raport de voinţa concordantă a părţilor, respectiv de modul de stabilire a elementelor convenţiei.

O primă neconcordanţă arată că este stabilirea câtimii obligaţiei de plată a recurentului, valoarea sumei pretinse nefiind verificată, în ciuda probelor. În acest sens, a arătat că instanţa de apel a ignorat total primul înscris, chitanţa din 06 aprilie 2016, document olograf emis de reclamantă. Arată că acest înscris succede înscrisului nr. 587/25.03.2016, în care se prevedea că intimata va beneficia de o sumă diminuată cu 15.000 euro la vânzarea casei din Germania.

O a doua neconcordanţă o consideră lipsa oricăror aprecieri ale instanţei de apel cu privire la efectul plăţii sumei de 17.000 euro care totalizează datoriile fiscal ale intimatei, recurentul reproşând instanţei de apel că nu a ţinut cont de două înscrisuri olografe ale intimatei (una pe verso-ul înştiinţărilor de plată ANAF şi a doua în cuprinsul chitanţei olografe din data de 17 iunie 2017). Apreciază că, faţă de neanalizarea acestor probe, se impune casarea cu trimitere în raport de neevaluarea completă a convenţiei părţilor, a voinţei părţilor contractante în raport de prevederile art. 1270 şi 1266 C. civ.

A treia critică priveşte greşita aplicare a regimului juridic al probelor, art. 309 C. proc. civ. cu privire la regimul probei cu martori, recurentul fiind pus în situaţia de a fi lipsit de posibilitatea de a proba un aspect relevator în cauză, şi anume remiterea unor sume de bani, acordul de a se achita anticipat o valoare în contul datoriei viitoare.

Mai arată recurentul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1500 C. civ. prin neluarea în calcul a înscrisului olograf emis de intimată la 17 iunie 2017, prin care intimata îşi asumă toate încasările primite pentru casa din Germania.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Intimata A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât criticile invocate nu pot fi încadrate în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi în subsidiar, respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.

Prin rezoluţia din 07 septembrie 2022 a fost fixat termen de judecată la data de 13 decembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul B. are caracter nefondat, pentru argumentele ce succed.

Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinându-se în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1266 alin. (1) şi (2) C. civ. în raport de voinţa concordantă a părţilor, respectiv de modul de stabilire a elementelor convenţiei, din perspectiva cuantumului creanţei datorate, în sensul că nu s-a dat eficienţă, în mod nelegal, tuturor probelor administrate în cauză, respectiv înscrisurilor care purtau o pretinsă recunoaştere a tuturor încasărilor primite pentru imobilul din Germania.

Înalta Curte reţine faptul că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 – 8 din respectivul text procesual. Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe.

Se constată că aserţiunile recurentului formulate în cadrul acestor critici (vizând stabilirea eronată de către instanţa de apel a câtimii obligaţiei de plată; vizând deci, pretinsa neverificare a valorii sumei de plată, lipsa aprecierilor cu privire la suma de 17.000 euro, invocată de recurent a fi fost plătită în vederea acoperirii datoriilor fiscale ale intimatei sau cu privire la suma de 15.000 euro cu care valoarea sumei de plată s-ar fi diminuat conform chitanţei din 06.04.2016 invocate de către recurent) implică aprecierea situaţiei de fapt, instanţa de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze asupra acesteia.

Toate aspectele menţionate constituie elemente ale situaţiei de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Or, instanţa de recurs exercită un control exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără posibilitatea de reevaluare a probelor administrate cauzei.

Or, în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a stabilit în această privinţă, în mod definitiv următoarele: "În aceste condiţii, toate celelalte aspecte invocate de către apelant, respectiv existenţa unor contracte de împrumut, în care reclamanta are calitatea de debitor, încheiate ulterior plăţii alegate, sau achitarea sarcinilor fiscale ale reclamantei, nu pot sta la baza unor eventuale prezumţii judiciare pentru a face dovada plăţii".

Aceste evaluări ale instanţei devolutive a fondului infirmă inclusiv criticile recurentului referitoare la invocata omisiune a curţii de apel de a analiza aspectele evidenţiate în motivele de recurs.

În egală măsură, instanţa de recurs mai constată şi faptul că acelaşi regim juridic îl au şi criticile din recurs arondate invocatei eronate stabiliri a convenţiei părţilor, prin ignorarea aspectului că ulterior au apărut modificări ale înţelegerii iniţiale din 25.03.2016.

Or, Înalta Curte constată faptul că acest grup de critici repun în discuţie clauzele contractuale ale raporturilor juridice dintre părţi, voinţa concordantă a părţilor contractante şi evoluţia acesteia în timp, astfel încât pentru considerentele deja ilustrate, ele nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât greşita determinare a conţinutului concret al unui act juridic nu mai reprezintă un motiv de nelegalitate, ci unul de netemeinicie al cărui control scapă unei instanţe de recurs, date fiind limitele sale procedurale instituite de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte constată sub acest aspect, faptul că potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel s-a grefat în cadrul analizei raportului juridic civil survenit între părţile procesuale, pe voinţa concordantă determinată a acestora, inclusiv din perspectivă temporală, astfel cum a dedus-o din probele administrate cauzei, pe care le-a dezbătut în cadrul deciziei recurate, astfel încât nu se poate afirma în mod fondat, că instanţa de apel nu ar fi respectat în cauză, prevederile art. 1266 alin. (1), (2) din C. civ. sau pe cele ale art. 1267, art. 1268, art. 1269 C. civ. referitoare de asemenea, la interpretarea contractelor şi succesiv, pe cele ale art. 1270 C. civ. sau art. 1500 C. civ.

În egală măsură, o astfel de reevaluare a probelor administrate cauzei în vederea determinării înţelegerii concrete a părţilor - privite inclusiv din perspectiva dinamică invocată de recurent – astfel cum a solicitat recurentul prin punctul II al motivelor sale de recurs, este prohibită instanţei de recurs, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate expuse.

Aşadar, întrucât în analiza motivelor de nelegalitate, instanţa de recurs nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a reţine o altă stare de fapt prin reinterpretarea acestora, Înalta Curte consideră, grefat pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, că în cauză, din perspectiva criticilor formulate de recurentul pârât, s-a realizat de către curtea de apel o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale invocate, criticile din recurs aferente nefiind aşadar, fondate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privitor la greşita aplicare a regimului juridic al probelor, respectiv art. 309 C. proc. civ. cu privire la regimul probei cu martori, care poate fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că a fost pus în situaţia de a fi lipsit de posibilitatea de a proba un aspect revelator cauzei. În concret, susţine că putea proba remiterea anumitor sume de bani doar administrând proba cu un martor, prieten cu cele două litigante, care cunoştea situaţia de fapt, însă instanţa de apel, în respingerea probei solicitate, a invocat dispoziţiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., invocând că reclamantul nu a invocat şi dovedit că s-ar încadra în vreuna din situaţiile reglementate de art. 309 alin. (4) C. proc. civ.

Cercetând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că, la fondul cauzei, prin încheierea din 12 aprilie 2021, recurentul pârât B. a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriu şi un martor, teza probatorie fiind efectuarea plăţii de către pârât. Tribunalul Argeş a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri şi interogatoriul părţilor, respingând proba cu un martor, întrucât pe această teză probatorie, administrarea probei testimoniale este inadmisibilă .

Prin cererea de apel, apelantul pârât B. a reiterat cererea în probaţiune formulată la fondul cauzei. La termenul din 16 martie 2022, apelantul pârât a solicitat proba cu martorul indicat în cererea de apel, însă a arătat că nu poate preciza exact textul de lege în baza căruia solicită proba. Curtea de Apel Piteşti, în temeiul dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., a respins proba cu martorul menţionat, ca inadmisibilă, faţă de teza probatorie indicată.

Ca regulă generală, stabilirea prin declaraţiile martorilor a faptelor juridice stricto sensu este posibilă fără îngrădiri. Aceasta regulă se deduce din dispoziţiile art. 309 C. proc. civ., care, după ce în alin. (1) prevede că proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, în alin. (2)-(5) stabileşte în ce condiţii proba prin declaraţiile martorilor devine admisibilă pentru dovedirea actelor juridice.

În privinţa admisibilităţii probării actelor juridice prin declaraţiile martorilor, dispoziţiile cuprinse în art. 309 alin. (2) teza I prevăd o regulă restrictivă, şi anume interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare de 250 RON. Această regulă se aplică tuturor actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 RON la data încheierii lor, indiferent de natura acestora.

În jurisprudenţă s-a stabilit că imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului poate rezulta din raporturile dintre soţi, rude apropiate, afini, din raporturile de prietenie, de deferenţă a inferiorului faţă de superior şi altele asemenea.

Însă, pentru ca proba cu martori a actului juridic să devină admisibilă, este necesar ca, în prealabil, să fie dovedită imposibilitatea materială sau morală de preconstituire a înscrisului, imposibilitate care, fiind un fapt juridic, poate fi probată cu orice mijloc de probă, inclusiv declaraţii de martori.

Or, în cauză, curtea de apel a reţinut în mod definitiv că o astfel de probă nu a fost realizată în cauză, apreciere care – fiind arondată situaţiei de fapt, ca urmare a stabilirii sale de curtea de apel în raport de probatoriul administrat cauzei – nu poate fi reevaluată în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate, astfel cum s-a expus anterior.

Aşadar, grefat pe stabilirea de către instanţa de apel în mod definitiv, a faptului că nu s-a dovedit în cauză incidenţa vreuneia dintre situaţiile de excepţie indicate de art. 309 pct. 4 C. proc. civ., aspect care, astfel cum s-a expus, nu poate fi reevaluat de către instanţa de recurs, Înalta Curte constată o corectă aplicare în cauză de către curtea de apel a textului procesul menţionat.

În plus, instanţa de recurs reţine faptul că deşi această probă a fost respinsă de către instanţa de fond în temeiul aceluiaşi fine de neprimire al inadmisibilităţii, cu toate acestea recurentul pârât B. nu a criticat în apel, soluţia de respingere a tribunalului, ci s-a mărginit în apelul declarat, doar la a preciza că insistă în audierea acestui martor.

Conchizând, din perspectiva tuturor acestor argumente, rezultă că nu se poate aşadar, reproşa curţii de apel, o încălcare a prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate şi că recursul declarat este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Dând eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A., potrivit chitanţei seria x nr. x de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1798 din 30 martie 2022 a Curţii de Apel Piteşti – secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 decembrie 2022.