Termination of sports contract: budget reduction not a fortuitous event barring liability

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă la data de 29 noiembrie 2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal Bucureşti, a solicitat rezilierea contractului de activitate sportivă nr. x/11.06.2019, obligarea pârâtului la plata de daune-interese în cuantum de 148.500 RON ca urmare a rezilierii contractului din culpa acestuia, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 100.000 RON pentru prejudiciul de natură morală cauzat prin încheierea şi încetarea nelegală a contractului din partea pârâtului, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 192 şi urm. C. proc. civ., precum şi pe celelalte dispoziţii legale invocate în cererea de chemare în judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 201 din 15 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal Bucureşti, având ca obiect reziliere contract activitate sportivă, a dispus rezilierea contractului sportiv nr. x/11.06.2019 încheiat între părţi (rezilierea operând cu data de 01.09.2019); a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 49.500 RON, cu titlu de daune interese, a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru, precum şi onorariu de avocat, proporţionale admiteri cererii de chemare în judecată).

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia 367A din 08 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Clubul Sportiv Municipal Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 201 din 15 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat.

A fost obligată apelanta să plătească intimatului suma de 5888,95 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, nefiind îndeplinite condiţiile privind rezilierea contractului de activitate sportivă faţă de inexistenţa unei neexecutări culpabile din partea pârâtului, încetarea contractului producându-se ca rezultat al imposibilităţii fortuite de executare.

A arătat că, în mod nelegal, instanţa de prim control judiciar a menţinut soluţia prin care s-a reziliat contractul de activitate sportivă nr. x/11.06.2019 încheiat între părţi (rezilierea operând cu data de 01.09.2019), fiind obligat către intimatul-reclamant la plata sumei de 49.500 RON, cu titlu de daune interese.

Pretenţiile intimatului-reclamant au plecat de la premise eronate, acceptate în mod greşit şi de către instanţa de apel, în condiţiile în care, în realitate, faţă de imposibilitatea fortuită de executare a contractului generată de reducerea bugetului clubului sportiv pentru anul 2019 cu mai bine de 11,5 milioane RON, contractul de activitate sportivă încheiat între părţi a încetat de plin drept.

Instanţa de apel a reţinut eronat că pârâtul, pentru a beneficia de clauzele contractuale stipulate la art. 7.1, era ţinut de obligaţia de a notifica intimatul-reclamant în termen de 5 zile de la apariţia cazului de forţă majoră/caz fortuit aşa cum rezultă şi din pct. VI din contract.

În fapt, ca rezultat al intervenirii unei cauze străine constând în reducerea semnificativă a bugetului recurentului, încetarea contractului de activitate sportivă s-a produs de drept, în acord cu prevederile art. 1.557 C. civ.

Astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 349/26.06.2019 privind rectificarea bugetului propriu al Municipiului Bucureşti pe anul 2019, adoptată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, bugetul Clubului Sportiv Municipal Bucureşti a fost diminuat de la suma alocată iniţial de 70.699.000 RON, la suma de 59.221.000 RON; prin urmare, a devenit necesară o reducere drastică a costurilor la nivelul clubului pentru a putea să se încadreze în limitele noului buget.

Din această perspectivă, pârâtul, fiind de bună-credinţă, a comunicat intimatului Notificarea nr. x/2019, iar pentru a fi obligat la suportarea daunelor-interese solicitate de intimat ar fi necesară în principal o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale.

Or, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1557 alin. (1) C. civ., potrivit cu care avea de analizat dacă obligaţiile contractuale ce reveneau pârâtului afectate de reducerea bugetului clubului erau importante şi dacă imposibilitatea de executare este temporară ori definitivă.

Analizând aceste două condiţii reiese că obligaţiile contractuale ale CSM Bucureşti afectate de reducerea bugetului clubului erau esenţiale pentru derularea mai departe a obligaţiilor contractuale, iar măsura desfiinţării echipei de volei antrenată de reclamant a avut drept consecinţă juridică crearea situaţiei în care niciuna dintre obligaţiile contractuale avute în vedere de contractul de activitate sportivă nu mai putea fi executată.

A mai arătat că măsura desfiinţării contractului se aplică retroactiv, ope legis, din momentul în care a intervenit evenimentul fortuit.

Or, în aceste circumstanţe, din moment ce a intervenit desfiinţarea de drept a contractului, ca urmare a imposibilităţii de executare a tuturor obligaţiilor contractuale, nu doar a celei ce privea plata remuneraţiei antrenorului secund al echipei de volei, recurentul a învederat că trebuie analizat dacă este incident în speţă art. 1634 alin. (6) C. civ., pe conţinutul căruia şi-a întemeiat soluţia prima instanţă, în condiţiile în care din economia acestui text legal rezultă că incidenţa sa este influenţată de subzistenţa contractului.

Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1634 alin. (6) din C. civ. intervine numai în situaţia în care se realizează în cadrul unui contract valid, existent, iar, în speţă, odată cu desfiinţarea echipei de volei a clubului, contractul a încetat ope legis, în temeiul dispoziţiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., sens în care intimatul-reclamant nu putea să beneficieze de o remuneraţie, ulterior datei de 1 septembrie 2019, pentru servicii pe care nu le mai presta, întrucât nu mai exista niciun raport juridic contractual între părţi.

Prin urmare, chiar dacă dispoziţiile art. 1634 alin. (6) din C. civ. stabilesc că debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare atunci când obligaţia vizează bunuri de gen, prima condiţie a aplicabilităţii acestora este existenţa unui raport juridic obligaţional. Or, încetarea de drept a efectelor contractului odată cu desfiinţarea secţiei de volei a echivalat cu stingerea raportului juridic obligaţional între părţi.

Efectele contractului de activitate sportivă nr. x/11.06.2019 încheiat între părţi au fost cele ale unui contract sinalagmatic, iar obligaţia de notificare a forţei majore ori a cazului fortuit prevăzută de art. VI din contract opera numai în măsura în care contractul îşi producea efectele. Or, încetarea efectelor contractului în temeiul dispoziţiilor art. 1557 alin. (1) C. civ. a condus la stingerea obligaţiei de notificare prevăzute de art. VI din contractul de activitate sportivă.

Având în vedere că între părţi nu mai există raporturi contractuale, nu mai poate exista nicio justificare pentru suportarea de către recurent a tuturor sumelor ce s-ar fi cuvenit antrenorului în cazul în care ar fi continuat executarea contractului.

A mai arătat că intimatul-reclamant a precizat în faţa primei instanţe că avea cunoştinţă de diminuarea bugetului clubului sportiv intervenită ca urmare a Hotărârii nr. 349/26.06.2019, prin urmare, recurentul nu putea fi obligat la suportarea daunelor-interese pentru o obligaţie imposibil de executat, imposibilitatea înlăturând orice obligaţie de suportare a contraprestaţiei, în acord cu principiul ad impossibilium nulla obligatio.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel şi susţinute de intimatul reclamant, imposibilitatea de executare a contractului de activitate sportivă a survenit ca urmare a unui eveniment imprevizibil şi insurmontabil. Modificările bugetare negative ce au afectat inevitabil activitatea Clubului Sportiv Municipal Bucureşti l-au pus în imposibilitatea obiectivă şi neculpabilă de a mai continua raporturile juridice cu intimatul-reclamant (precum şi cu toţi ceilalţi colaboratori din cadrul echipei de volei).

O altă critică a vizat neîndeplinirea condiţiilor art. 1516 alin. (2) C. civ., respectiv lipsa dovedirii unui prejudiciu sub aspectul obligării pârâtului la daune interese.

Desfiinţarea efectelor contractului a intervenit, potrivit dispoziţiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., în momentul în care niciuna dintre obligaţiile contractuale nu mai putea fi executată, iar nicio sumă nu ar mai fi datorată intimatului-reclamant după data de 01.09.2019, afară doar de eventualele despăgubiri pretinse ca urmare a pagubelor produse de actul rezilierii.

Instanţa de apel trebuia să verifice dacă sunt întrunite condiţiile rezilierii contractului. Astfel, chiar dacă ar fi ignorat prevederile art. 1557 alin. (1) C. civ., instanţa de apel nu putea să facă aplicarea unei instituţii juridice şi să dispună obligarea subscrisei la plata de daune interese fără a verifica dacă sunt întrunite condiţiile art. 1516 alin. (2) C. civ., pe care de altfel, le-a evocat în considerentele hotărârii pronunţate.

În realitate, contrar celor reţinute de instanţa de apel, niciuna dintre condiţiile determinate de art. 1516 alin. (2) C. civ. nu au fost îndeplinite, recurentul nu şi-a manifestat intenţia de a nu-şi executa obligaţiile contractuale ulterior datei de 01.09.2019 prin adresa din data de 29.08.2019, ci doar l-a înştiinţat pe reclamant despre situaţia juridică creată de desfiinţarea echipei de volei şi de încetarea efectelor contractului cu începere de la data respectivă. Neexecutarea obligaţiilor contractuale ulterior datei de 01.09.2019 a fost justificată de dispariţia oricărui temei al acestora, de încetarea efectelor contractului.

Aşadar, nu există temei legal sau contractual pentru obligarea recurentului la plata de daune interese întrucât nu au fost întrunite condiţiile art. 1516 alin. (2) C. civ.

În plus, potrivit dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) C. civ., instanţa de apel trebuia să verifice dacă intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu ulterior datei de 01.09.2019 ca urmare a stingerii efectelor contractului, iar nu să procedeze automat la obligarea pârâtului la plata echivalentului salariului lunar pe o perioadă de trei luni. Instanţa de apel trebuia să verifice astfel dacă reclamantul-intimat a prestat vreun serviciu în beneficiul clubului ulterior datei de 01.09.2019, dacă şi-a angajat în vreo modalitate forţa de muncă în favoarea CSM Bucureşti pentru a fi îndreptăţit să fie remunerat în orice modalitate.

Din perspectiva prevederilor art. VII pct. 7.1 lit. e) din contractul de activitate sportivă, contractul încetează prin denunţare unilaterală numai dacă este realizată notificarea prealabilă cu cel puţin 90 de zile calendaristice "înainte de data la care se doreşte încetarea contractului". În absenţa acestei notificări prealabile, contractul subzistă până la împlinirea termenului de 90 de zile de la data recepţionării notificării de către cealaltă parte.

Soluţia instanţei de apel care a menţinut încetarea efectelor contractului prin reziliere începând cu data de 01.09.2019, ignoră aşadar în realitate prevederile art. VII pct. 7.1 lit. e) din contract.

Încetarea efectelor contractului a intervenit în temeiul dispoziţiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., ca urmare a imposibilităţii totale şi definitive de executare a tuturor obligaţiilor contractuale, din cauza desfiinţării echipei de volei feminin.

În opinia recurenului, nu poate exista niciun argument juridic sau logic care să fundamenteze preeminenţa rezilierii în faţa imposibilităţii de executare guvernată de dispoziţiile art. 1557 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, recurentul a opinat că nu poate fi obligat la plata de daune interese, întrucât nu a denunţat unilateral contractul în temeiul art. VII pct. 7.1 lit. e) din contract, ci contractul a încetat dintr-o cauză obiectivă, desfiinţarea echipei de volei a clubului, decizie care nu a fost atacată de reclamant şi care nu a constituit temeiul pretenţiilor sale.

O altă critică invocată de recurent a privit neanalizarea efectelor condiţiei suspensive incluse în contractul de activitate sportivă de către instanţa de apel, fiind încălcate principiile fundamentale ale procesului civil în special în ceea ce priveşte dreptul la apărare, egalitatea şi contradictorialitatea, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul de dispoziţie al părţilor.

Instanţa de apel a reţinut eronat că lipsa unei analize a efectelor condiţiei suspensive inserată în contractul părţilor la art. 3.2 se datorează faptului că această clauză contractuală se referă expres la anul competiţional 2020/2021.

Or, prevederile art. 3.2 din contract nu fac referire la an competiţional, ci la an calendaristic. Anul competiţional 2019/2020 a fost în perioada septembrie 2019- iunie 2020, iar anul competiţional 2020/2021 a fost în perioada septembrie 2020- iunie 2021. De asemenea, prin semnarea contractului, intimatul-reclamant a agreat asupra încheierii contractului sub condiţie suspensivă, asumându-şi acest risc contractual.

În aceste condiţii, contrar celor reţinute de instanţa de apel, perioada supusă condiţiei suspensive este atât cea din anul competiţional 2019/2020, cât şi cea din anul competiţional 2020/2021.

Însă, dată fiind încheierea sub condiţie a contractului de activitate sportivă, nerealizarea condiţiei afectează însăşi validitatea şi întinderea efectelor contractului.

În temeiul art. 1400 C. civ., recurentul şi-a executat cu bună-credinţă şi în mod corespunzător obligaţiile până la momentul intervenirii neprevăzute a reducerilor bugetare, survenind astfel ineficacitatea obligaţiei raportat la condiţia suspensivă cuprinsă în contractul de activitate sportivă, practic fiind în imposibilitate de a mai susţine financiar mai multe echipe din cadrul clubului sportiv, inclusiv echipa de volei în cadrul căreia activa intimatul-reclamant.

Astfel, prin neîndeplinirea condiţiei (deficiente conditione) privind încadrarea în bugetul aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, obligaţia privind plata remuneraţiei nu mai există, astfel încât prestaţiile nu sunt datorate.

Concluzionând, recurentul a învederat că decizia recurată este nelegală întrucât nu analizează/valorifică efectele condiţiile suspensive, care în speţă nu nu s-a împlinit.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărâri atacate, ca fiind legală şi temeinică.

A arătat că nu se poate susţine că încetarea contractului s-a produs de drept, la momentul diminuării bugetului clubului sportiv, iar prima instanţă a reţinut corect că instituţia încetării de drept a contractului pentru imposibilitate fortuită de executare nu a intervenit la data de 26.06.2010, întrucât imposibilitatea fortuită de executare nu poate opera decât în condiţiile legii, potrivit art. 1634 alin. (6) C. civ.

Prin urmare, dacă pârâtul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de a executa obligaţia de plată a salariului intimatului, nici dispoziţiile art. 1557 C. civ. privitoare la imposibilitatea totală şi definitivă de executare a contractului nu pot fi invocate de acesta.

Diminuarea bugetului alocat întregului club nu poate consta prin ea însăşi o imposibilitate totală şi definitivă de executare a contractului intimatului. Schimbându-şi apărarea în faţa instanţei de recurs (contradictorie cu poziţia expresă a pârâtului de la prima instanţă şi din apel), recurentul a susţinut că pretinsa desfiinţare a echipei de volei din 14.08.2019 a condus la încetarea ope legis a contractului, or, atât diminuarea bugetului, cât şi desfiinţarea echipei de volei, invocate de recurent, nu pot fi calificate în speţă ca fiind evenimente de forţă majoră/caz fortuit.

A mai arătat că important de reţinut în privinţa imposibilităţii fortuite de executare a contractului este şi că recurentul cunoştea înainte de încheierea contractului că bugetul clubului sportiv va fi diminuat, relevant în acest sens fiind răspunsul acestuia la întrebarea nr. 1 din interogatoriu.

Cu privire la prejudiciu, a arătat că constă în sumele pe care intimatul urma să le primească în baza contractului şi de care a fost lipsit, dată fiind încetarea nelegală a contractului din partea recurentului.

De asemenea, prejudiciul constă în pierderea şansei de a încheia un contract de activitate sportivă cu o altă echipă românească de volei (sau chiar din străinătate) urmare a culpei recurentului, având în vedere că încheierea contractului a intervenit la finalul sezonului 2018-2019, iar încetarea nelegală a a intervenit cu foarte puţin timp înainte de startul noului sezon competiţional, când toate echipele au contractate deja serviciile de activitate sportivă cu antrenori.

Prin urmare, prejudiciul material efectiv suferit ca urmare a rezilierii contractului din culpa recurentului se ridică la 9 (nouă) luni de neplată potrivit prevederilor contractuale, respectiv din septembrie 2019 (încetarea intervenind la finalul lunii august 2019) şi până în mai 2020 inclusiv, când se încheie noul sezon competiţional.

În aprecierea prejudiciului ca urmare a rezilierii, prima instanţă şi instanţa de apel au dat însă eficienţă clauzei de la pct. VII, alin. (7).1. lit. e) din contract, în sensul posibilităţii denunţării unilaterale a contractului, fără justificare, cu notificarea celeilalte părţi cu 90 de zile calendaristice de la data la care se doreşte încetarea contractului, sens în care acordă daune-interese de 49.500 RON, ca echivalent al salariului lunar al intimatului de 16.500 RON, pentru o perioadă de 3 luni.

Cu privire la neanalizarea condiţiei suspensive, a arătat că instanţa de apel a reanalizat condiţia suspensivă inserată în contract şi a observat că aceasta se referă expres la anul competiţional 2020/2021, or neexecutarea contractului motivat de lipsa bugetului a avut loc în 2019, deci în anul competiţional 2019/2020, aşa încât nu este necesară o analiză a efectelor unei asemenea condiţii suspensive care nu este incidentă pentru anul 2010.

În consecinţă, intimatul a opinat că, în mod corect, instanţa de apel a menţinut, ca temeinică şi legală, hotărârea primei instanţe prin care a dispus rezilierea contractului de activitate sportivă nr. x/11.06.2019 şi plata de daune-interese în valoare de 49.500 RON, motiv pentru care a solicitat menţinerea deciziei recurate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte găseşte a fi nefondat recursul pârâtului şi îl va respinge, în considerarea celor ce succed:

II.1. Recurentul afirmă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentând dintr-o triplă perspectivă, şi anume: a) ignorarea dispoziţiilor art. 1557 alin. (1) C. civ., conform cărora contractul de activitate sportivă încheiat între părţile procesuale a încetat de plin drept, din momentul intervenirii evenimentului fortuit, în afara oricărei culpe a pârâtului; b) o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1634 alin. (6) C. civ., condiţia legală fiind aceea a subzistenţei contractului. Or, în speţă, contractul a încetat de drept, odată cu desfiinţarea secţiei de volei; c) aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1516 alin. (2) C. civ., pârâtul fiind obligat la daune-interese deşi condiţiile rezilierii nu erau îndeplinite.

În esenţă, recurentul susţine că, în circumstanţele dovedite ale cauzei, nu putea să opereze rezilierea contractului, cu toate efectele patrimoniale viitoare ale acestui remediu civil, întrucât a intervenit o încetare de drept a contractului, în temeiul art. 1557 alin. (1) C. civ., ca urmare a imposibilităţii totale şi definitive de executare a tuturor obligaţiilor contractuale ce au fost asumate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte relevă împrejurările de fapt esenţiale în prezentul litigiu, astfel cum acestea au fost stabilite definitiv, prin hotărârile celor două instanţe de fond.

Astfel, în data de 11.06.2019, între reclamant, în calitate de participant la activitatea sportivă şi pârât, în calitate de structura sportivă, a fost încheiat contractul de activitate sportivă înregistrat sub nr. x/11.06.2019, în temeiul căruia reclamantul urma să presteze activitate în calitate de antrenor secund al echipei de volei feminin seniori a CSMB, în perioada de timp cuprinsă între 11.06.2019 şi 31.05.2021, în schimbul unei remuneraţii de 16.500 RON lunar.

Prin clauza inserată în cuprinsul art. 7.1 din contract se prevede posibilitatea de încetare a contractului cauzată de apariţia unui ca fortuit, în condiţiile pct. VI din contract, conform cărora, partea care invocă forţa majoră/cazul fortuit este obligată să notifice cealaltă parte în termen de 5 zile de la apariţia cazului de forţă majoră/caz fortuit, în caz contrar nebeneficiind de efectele exoneratorii ale acestui eveniment

Urmare a încheierii contractului, reclamantul a prestat activitatea sportivă specifică postului ocupat, în perioada 11.06.2019 - 29.08.2019, respectiv a analizat şi a studiat evoluţia componentelor echipei de volei senioari în sezonul precedent; a realizat analize video şi statistice asupra jucătoarelor; a elaborat planul de pregătire pentru sezonul competiţional 2019-2020, aspecte necontestate de pârât.

În data de 29.08.2019, pârâtul a comunicat reclamantului încetarea contractului, începând cu data de 01.09.2019, având în vedere imposibilitatea fortuită de executare, faţă de diminuarea bugetului alocat CSMB pentru anul în curs, precum şi faptul că s-a decis ca echipa de volei feminin seniori să nu mai participă, în anul 2019, în competiţii oficiale.

Totodată, instanţa de apel a stabilit faptul că diminuarea bugetului s-a dispus prin HCGMB nr. 349/26.06.2019, publicată în aceeaşi dată în Monitorul Oficial, însă, anterior, acest buget a cunoscut modificări succesive, după cum urmează: prin Hotărârea Consiliului general al municipiului Bucureşti nr. 194/23.04.2019, bugetul total al pârâtului a fost aprobat la nivelul sumei de 70.000000 RON; prin HCGMB nr. 307/30.05.2019 bugetul total al pârâtei creşte la 70.699.000 RON, iar prin HCGMB nr. 249/26.06.2019, bugetul total al pârâtei scade la 59.221.000 RON; prin HCGMB nr. 433/31.07.2019, bugetul total al pârâtei creşte din nou, la 59.226.000 RON.

Astfel fiind, Înalta Curte relevă existenţa unei clauze rezolutorii exprese în contractul părţilor (un pact comisoriu), în virtutea căreia părţile au stabilit, în prealabil, încetarea efectelor contractului în caz de neexecutare pentru forţă majoră ori caz fortuit, cu respectarea condiţiei formale a notificării specializate, reglementată la pct. VI din acelaşi contract, respectiv în 5 zile de la apariţia evenimentului exonerator de răspundere contractuală.

Indiscutabil, pentru ca rezoluţiunea convenţională (reglementată de principiu prin art. 1550 alin. (2) şi art. 1553 C. civ.) să opereze, apare necesar ca neexecutarea, definită în pactul comisoriu al părţilor, să se fi produs şi, mai mult decât atât, să aibă un caracter însemnat. Condiţiile de invocare a rezoluţiunii se aplică şi în ipoteza rezilierii (cf. art. 1549 alin. (3) C. proc. civ.), specifică contractelor în care executarea este succesivă şi ale căror efecte se produc numai pentru viitor (ex nunc).

Procedând la interpretarea clauzelor înscrise în contractul părţilor şi analizând înscrisurile probatorii, instanţele de fond au stabilit cu certitudine că diminuarea bugetului pârâtului, asimilată de acesta cazului fortuit, a intervenit în data de 26 iunie 2019 şi la această dată pârâtul a cunoscut producerea acestui eveniment, hotărârea Consiliului general al municipiului Bucureşti, fiind publicată în Monitorul Oficial al României în ziua emiterii ei. Or, notificarea a fost comunicată reclamantului după două luni de la acest eveniment, în data de 29 august 2019, cu depăşirea termenului de 5 zile, convenit de părţi prin contractul încheiat. Nerespectarea condiţiei formale a notificării specializate, stipulată în contract, face cu neputinţă activarea pactului comisoriu, pentru exonerarea de răspundere contractuală, în situaţia cazului fortuit, aşa cum în mod corect a concluzionat şi instanţa de apel.

Concluzia este valabilă şi în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv invocat de pârât ca având caracteristicile cazului fortuit- neparticiparea echipei de volei feminin seniori în competiţii oficiale în anul 2019- cu atât mai mult cu cât, această neparticipare fost decisă chiar de către pârât, printr-o hotărâre adaptată ulterior diminuării fondurilor bugetare, în data de 14 august 2019, notificată reclamantului în data de 29 august 2019.

Aşa fiind, chiar şi în ipoteza în care pârâtul ar fi reuşit să convingă instanţele că cele două evenimente evocate, respectiv: diminuarea bugetului total alocat Clubului sportiv al municipiului Bucureşti şi retragerea echipei de volei feminin seniori din competiţii în anul 2019, prezintă caracteristicile cazului fortuit, în înţelesul pe care art. 1351 alin. (3) C. civ. îl dă acestui concept juridic, el nu putea să producă efectul specific, acela exonerator de răspundere civilă în favoarea pârâtului debitor, întrucât condiţia formală stipulată în contract, aceea a notificării specializate în 5 zile de la apariţia cazului fortuit, nu a fost respectată de parte.

Complementar, prima instanţă, iar apoi instanţa de apel, a invocat şi un alt argument legal, raportându-se la art. 1634 alin. (6) C. civ., conform căruia, pentru obligaţiile care au ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare. Caracterul acestei norme fiind imperativ, orice clauză contrară inserată în contract este nulă şi neavenită. Cu alte cuvinte, clauza exoneratoare de răspundere civilă în cazul fortuit, stipulată în contractul părţilor, nu putea să vizeze obligaţiile având ca obiect bunuri de gen, aşa cum este obligaţia de a plăti reclamantului o sumă lunară de bani, pentru serviciile prestate în calitate de antrenor secund al echipei de volei feminin.

Pentru aceste motive, în mod judicios instanţa de apel a statuat, prin considerentele proprii, că nu sunt îndeplinite, în speţă, condiţiile activării pactului comisoriu inserat în contractul părţilor, cu consecinţa constatării unei rezilieri de drept convenţionale, pentru caz fortuit, exonerator de răspundere civilă.

Ipoteza probată, în prezenta cauză, este una a neexecutării unei obligaţii principale asumate de pârât prin contractul încheiat cu reclaantul, ipoteză în care reclamantul a solicitat ca remediu rezilierea contractului, în raport cu art. 1516 alin. (2) C. civ., iar pârâtul a invocat, în apărare, desfiinţarea de plin drept (automată) şi fără vreo notificare a contractului, prin incidenţa art. 1557 alin. (1) C. civ.

Potrivit textului normativ evocat de pârât, atunci când imposibilitatea de executare a contractului este "totală şi definitivă" şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat "de plin drept" şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit.

Aşadar, imposibilitatea fortuită de executare a unei obligaţii contractuale importante, survenită ulterior încheierii contractului, atrage încetarea acestuia "de plin drept", adică automat, de îndată, în absenţa oricărei formalităţi, sub condiţia ca ea să fie una absolută (totală şi definitivă).

Desigur, atât rezoluţiunea/rezilierea, cât şi desfiinţarea de plin drept a contractului se analizează pe tărâmul neexecutării obligaţiilor contractuale, însă,î n cel din urmă caz, răspunderea contractuală a debitorului este înlăturată, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea fi obligat la daune-interese; culpa acestuia lipseşte cu desăvârşire şi exclude posibilitatea obligării lui la daune-interese.

Legiuitorul a reglementat, însă, şi situaţia în care imposibilitatea de executare este una relativă, temporară şi/sau parţială, ipoteză în care se revine la remediul rezoluţiunii/rezilierii. Astfel, în raport cu art. 1537 alin. (2) C. civ., creditorul obligaţiei imposibil de executat are un drept de opţiune între a solicita suspendarea propriilor obligaţii, pe toată durata evenimentului fortuit sau a invoca rezoluţiunea/rezilierea contractului (parţială ori totală) dacă evenimentul generează o neexecutare suficient de importantă pentru el.

În prezentul proces, a fost stabilit că neexecutarea vizează imposibilitatea de executare a obligaţiei de plată a unei remuneraţii lunare semnificative, de 16.500 RON, pentru activitatea desfăşurată de reclamant în calitatea acestuia de antrenor secund al echipei de volei feminin seniori. Or, o astfel de obligaţie este una esenţială pentru creditorul reclamant, în considerarea acesteia asumându-şi propriile obligaţii, legate de prestarea unor activităţi sportive în favoarea pârâtului.

În ceea ce priveşte primul eveniment indicat de pârât ca având un caracter fortuit, diminuarea semnificativă a bugetului ce i-a fost alocat pentru anul în curs (2019,s.n.), indiscutabil, acesta a generat o schimbare esenţială a condiţiilor economice avute în vedere la data încheierii contractului şi nu a putut fi împiedicat, fiind datorat unei cauze externe, respectiv faptei unui terţ – Consiliul general al municipiului Bucureşti- care a decis în acest sens.

Cu toate acestea, pentru caracterizarea evenimentului ca fiind unul fortuit, în raport cu art. 1351 alin. (3) C. civ., apare a fi absolut necesar ca un astfel de eveniment să nu poată fi prevăzut de persoana chemată să răspundă. Or, din perspectiva acestei condiţii legale, sunt relevante aspectele reţinute în fapt de către instanţele de fond, în sensul că diminuarea bugetară a avut loc la foarte scurt timp de la încheierea contractului (15 zile) şi ea a fost prevăzută de pârât, el fiind consultat în acest sens, anterior emiterii hotărârii de diminuare; cu toate acestea, pârâtul a încheiat contractul cu reclamantul. Mai mult decât atât, de la data la care bugetul său a fost diminuat şi până la data la care a înţeles să îl notifice pe reclamant cu privire la încetarea contractului, în deplină cunoştinţă de cauză, timp de două luni, i-a permis acestuia să îşi desfăşoare activitatea de antrenor secund.

Prin urmare, evenimentul nu întruneşte toate condiţiile legale pentru a se impune cu efectele specifice unui caz fortuit, înţeles de legiuitor ca având un caracter extraordinar, care nu putea fi prevăzut şi nici împiedicat ori evitat decât de omul cel mai capabil, cu o prudenţă sau o diligenţă maximă.

Totodată, Înalta Curte constată, din starea de fapt ce a fost stabilită, că diminuarea economică survenită a vizat întregul buget al pârâtului, iar nu în mod exclusiv cel alocat echipei de volei feminin seniori. Mai mult decât atât, reducerea resurselor bugetare a vizat anul în curs, 2019, nu şi următorii ani pentru care fusese încheiat contractul cu reclamantul (2 sezoane competiţionale, între 2019-2021), oscilaţiile bugetare fiind probate şi ele pun în evidentă nu doar diminuări, ci şi costuri bugetare. Aşa fiind, rezultă, cu puterea evidenţei, că imposibilitatea executării contractului, fie ea şi una fortuită, aşa cum afirmă pârâtul recurent, nu este, însă, "totală şi definitivă", în sensul art. 1557 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, condiţia legală esenţială a desfiinţării de plin drept a contractului nu se verifică şi în mod corect instanţa de apel a concluzionat în sensul că nu sunt incidente cauzei dispoziţiile acestui text normativ.

Cu referire la cel de-al doilea eveniment susţinut de pârât, cu precădere în recurs, ca fiind unul fortuit, acela al retragerii din competiţiile oficiale ale anului 2019 a echipei de volei antrenată de reclamant, acesta nu are origine externă, ci intrinsecă câmpului de activitate al pârâtului, care a decis în acest sens printr-o hotărâre proprie, adoptată în data de 14 august 2019, la circa o lună şi jumătate de la momentul în care a operat diminuarea bugetului total al clubului sportiv. Această împrejurare a fost determinată de propriul management al resurselor bugetare, a fost prevăzută de pârât şi nu are un caracter extraordinar, prin urmare nu îndeplineşte condiţiile legale ale unui eveniment fortuit, exonerator de răspundere. Mai mult, decizia a vizat competiţiile oficiale din anul 2019, conform celor stabilite prin hotărârile instanţelor de fond, astfel că imposibilitatea de executare nu este, nici în această situaţie, una absolută, ci relativă, temporară şi exclude incidenţa alin. (1) al art. 1557 C. civ.

Pornind de la premisa unei încetări de plin drept a contractului, în condiţiile art. 1557 alin. (1) C. civ., recurentul a susţinut şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1634 alin, 6 C. civ., de către instanţa de apel, referitoare la imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiilor care au ca obiect bunuri de gen.

Exprimate fiind anterior considerentele pentru care acest text de lege nu se aplică la circumstanţele concrete ale prezentei cauze, nici criticile aduse hotărârii atacate sub acest aspect nu pot fi acceptate.

Cât priveşte incidenţa art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., în considerarea căruia pârâtul a fost obligat, prin hotărârea primei instanţe, confirmată în apel, la plata unor daune-interese, consecutiv constatării rezoluţiunii contractului, începând cu data de 1 septembrie 2019, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile circumscrise acestei chestiuni de drept.

În situaţia neexecutării unei obligaţii contractuale, o neexecutare "însemnată", care îl lipseşte pe creditor la ceea ce era îndreptăţit să se aştepte prin încheierea contractului (cauza determinantă a angajării celeilalte părţi), aceasta are un drept de opţiune între mai multe remedii posibile, printre care şi rezoluţiunea/rezilierea (c.f.art. 1549 alin. (3) C. civ.). Totodată, legea civilă conferă creditorului dreptul suplimentar de a opta între două tipuri de rezoluţiune a contractului: rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară; dreptul conferit este unul pur potestativ, conform art. 1550 alin. (1) C. civ.

În prezentul proces, instanţa de apel a considerat în mod corect că se verifică condiţia de fond unică a rezoluţiunii, aceea a existenţei unei neexecutări "însemnate", determinante pentru reclamant, constând în neplata salariului lunar, în cuantum de 16.500 RON, pentru activitatea sportivă specifică funcţiei de antrenor secund. S-a constatat, totodată, că a fost îndeplinită şi condiţia formală a existenţei unei puneri în întârziere de drept – condiţie prealabilă pentru ca remediile neexecutării contractului să poată opera-. În consecinţă, în acord cu dreptul de opţiune exercitat de creditor, a fost pronunţat rezilierea judiciară a contractului, începând cu data de 1 septembrie 2019.

Pronunţarea rezilierii i-a conferit creditorului obligaţiei neexecutate, respectiv reclamantului din prezentul proces, şi dreptul la daune-interese, în limitele prejudiciului care i-a fost cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, conform art. 1530 C. civ.. Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit de către instanţe prin raportare la clauzele contractului, cele prin care se stipulează posibilitatea diminuării unilaterale a contractului, sub condiţia notificării cu 90 de zile calendaristice de la data la care se doreşte încetarea contractului. Astfel fiind, despăgubirile au fost calculate în favoarea creditorului reclamant pentru cele 90 de zile, de la data de 1 septembrie 2019, notificată de pârât, acest interval de timp fiind convenit de părţi pentru executare, prealabil oricărei încetări voite a contractului.

Prin urmare, normele substanţiale incidente situaţiei de fapt au fost concret identificate şi în mod judicios au fost aplicate, prin decizia atacat; nu se verifică motivul de care prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.2. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă inexistenţa motivelor referitoare la efectele condiţiei suspensive inserate în contract. Pe de altă parte, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că această clauză contractuală vizează anul competiţional 2020-2021, în realitate prevederile contractuale vizând anul calendaristic. Perioada supusă condiţiei suspensive include doi ani competiţionali (2019/2020; 2020/2021), iar reclamantul şi-a asumat acest risc contractual.

Înalta Curte constată că toate aceste critici sunt nefondate.

Instanţa de apel a răspuns criticii referitoare la efectele condiţiei suspensive, arătând că aceasta a fost inserată în art. 3.2 din contractul părţilor şi "se referă expres la anul competiţional 2020/2021". Atâta timp cât neexecutarea contractului, justificată prin diminuarea semnificativă a bugetului, a avut loc în anul 2019, prin urmare în anul competiţional 2019/2020, nu era necesară analiza acestei condiţii, efectele ei nefiind incidente în anul 2019.

Raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este unul explicit şi convingător, se răspunde motivului de apel formulat de pârât, iar critica de nelegalitate afirmată în raport cu pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. nu poate fi primită.

În realitate, recurentul contestă interpretarea pe care instanţele de fond, implicit instanţa de apel, au dat-o clauzei înserate în art. 3.2 din contractul părţilor or, interpretarea probelor, analiza şi sinteza acestora, în scopul stabilirii situaţiei de fapt reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond, pentru înscrisurile probatorii administrate în faţa acestora.

Aspectul evocat este, în realitate, unul de netemeinice, iar nu de nelegalitate şi el este inadmisibil în recurs, în raport cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate cele ce preced, aplicând dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

În temeiul art. 494 raportat la art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatului cheltuielile de judecată dovedite în recurs, în cuantum de 5888,95 reprezentând onorariul avocatului ales. Urmărind circumstanţele cauzei, munca prestată de avocat în faţa instanţei de recurs, gradul de complexitate al cauzei, conferit de problemele juridice supuse dezbaterii, Înalta Curte apreciază că onorariul avocatului nu este unul "vădit disproporţionat" şi nu se impune reducerea acestuia, în sensul celor solicitate de recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 367A din 08 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 4.103,86 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.