Delictual liability for abusive fiscal enforcement: erroneous dating of security measures, res judicata on moral damages, and causality in tax-related business losses

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 30 martie 2015 pe rolul Tribunalului Prahova – secţia I civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii şi A. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, B., C., D. şi E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prejudiciu material cauzat ca urmare a măsurilor luate, în mod abuziv, cu ocazia controalelor efectuate; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 50.100 euro, reprezentând daune morale ca urmare a atingerii aduse imaginii societăţii şi persoanei fizice A., cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii au depus, pe parcursul procesului, mai multe precizări ale cererii de chemare în judecată, prin ultima cerere, formulată la 18 ianuarie 2018, arătând că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii este de 183.053 RON, rezultat ca urmare a lipsei lichidităţilor necesare achiziţiei de marfă - societatea a înregistrat pierderi în 2012-2014 şi nu a putut contracta credite în vederea finanţării activităţii urmare a înscrierii în evidenţa clienţilor rău platnici, care a fost generată de întârzierile la plată a ratelor aferente contractului de credit nr. x/2010, încheiat cu F. S.A., înregistrate în anul 2012, conform concluziilor expertului G.; imposibilităţii de a onora contractele ce erau în curs de desfăşurare, ceea ce a dus la pierderea clienţilor - facturile neachitate la 31 decembrie 2014 fiind de 2.318,25 RON; întreruperii activităţii economice şi încetării raporturilor de muncă cu salariaţii; pierderii cotei de piaţă; pierderii contractelor ce erau în curs de negociere; scăderii cifrei de afaceri; imposibilităţii participării la licitaţiile organizate de instituţiile statului în vederea achiziţionării de contracte; imposibilităţii de plată a creditorilor, urmare a blocării conturilor.

S-a precizat, totodată, că prejudiciul moral solicitat este de 30.000 euro.

Prejudiciul material solicitat de reclamantul A. este, conform ultimei precizări, de 2.042,16 euro, reprezentând costurile suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu H., şi 5.376,12 RON, reprezentând costuri suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu F., iar prejudiciul moral solicitat este de 20.100 euro.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Prahova

Prin sentinţa civilă nr. 611 din 16 februarie 2018, Tribunalul Prahova – secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B., C., D. şi E., invocată de aceştia prin întâmpinare şi a respins acţiunea faţă de ei ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, acţiunea precizată şi a obligat Ministerul Finanţelor Publice – A.N.R.P.-D.G.R.F.P. să achite Întreprinderii Individuale A. Lucrări de Construcţii suma de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material. A respins, în rest, acţiunea precizată, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice – A.N.R.P.-D.G.R.F.P., subrogată în drepturile D.G.F.P. Prahova, să plătească reclamantei Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii suma de 7.766,06 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de expert. A luat act că Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, pe cale separată, a obligat reclamanţii să plătească pârâţilor B., C., D. şi E. cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova şi reclamanţii Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii şi A..

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 537 din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova şi de reclamanţii Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii şi A..

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.

4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 2723 din 15 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia pronunţată în rejudecare de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia civilă nr. 1028 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă a admis apelurile declarate de apelanţii reclamanţi Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii şi A. şi de apelantul intimat Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P. să achite Întreprinderii Individuale A. Lucrări de construcţii suma de 5.376,12 RON, reprezentând prejudiciu material, şi reclamantului A. suma de 2.042,16 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, şi a respins, în rest, acţiunea precizată, ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P., subrogată în drepturile D.G.F.P. Prahova, să plătească reclamanţilor suma de 3.979 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de expert.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B., C., D. şi E., invocată de aceştia prin întâmpinare, şi la obligarea reclamanţilor să plătească pârâţilor B., C., D. şi E., cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON.

A fost obligat apelantul Ministerul Finanţelor Publice – A.N.R.P.-D.G.R.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 489 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru din apel şi 4.000 RON onorariu avocat.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1028 din 27 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă au declarat recursuri reclamanţii Întreprinderea Individuală "A." - Lucrări de Construcţii, A., precum şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.

a. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii au susţinut, în esenţă, următoarele critici:

a.1. Un prim motiv de recurs priveşte neacordarea sumei de 183.053 RON, ca reprezentând prejudiciu material, reclamantei Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii, întrucât instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, data instituirii măsurilor asigurătorii.

Apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, la 29 noiembrie 2012, a fost emisă decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, calculând, astfel, în mod eronat, prejudiciul reclamantei, întrucât data corectă la care au fost instituite aceste măsuri şi la care Curtea trebuia să se raporteze este 29 noiembrie 2011. Raportându-se la 29 noiembrie 2012, instanţa de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză G. şi, implicit, a înlăturat, în mod greşit, obligaţia intimatei pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material.

Raportându-se, în mod greşit, la data de 29 noiembrie 2012, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că "deciziile de concediere nr. 3/16 octombrie 2012, nr. 2/16 octombrie 2012 şi nr. 1/16 octombrie 2012 privind pe I., J. şi K. au fost emise înainte de instituirea măsurilor asigurătorii, astfel încât nu se constată o legătură de cauzalitate între concedierea acestora şi emiterea actelor administrative contestate şi anulate ulterior.

Totodată, aplicând, în mod greşit, data de 29 noiembrie 2012, ca moment de la care se calculează prejudiciul cauzat, instanţa de apel consideră, în mod eronat, că "până la finalul anului 2012, respectiv noiembrie 2012, activitatea reclamantului s-a desfăşurat normal".

Or, instituirea măsurilor asigurătorii în 29 noiembrie 2011 este factorul care a determinat scăderea veniturilor cu 53,76 % în 2012, faţă de 2011, iar activitatea reclamantei nu mai avea cum să se desfăşoare în mod normal.

Apreciază că, în mod corect, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material, faţă de concluziile raportului de expertiză G., întrucât, din extrasele de cont şi registrele de încasări şi plăţi, expertiza contabilă a constatat o scădere constantă şi accentuată a veniturilor încasate prin bancă, iar venitul brut mediu anual înregistrat în perioada 2012-2014 a fost mai mic cu 183.050 RON, faţă de anii anteriori.

a.2. Un al doilea motiv de recurs este reprezentat de neacordarea prejudiciului moral, respectiv 30.000 euro prejudiciu moral, solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii, şi 20.100 euro prejudiciu moral, solicitat de reclamantul A., întrucât instanţa a făcut o greşită apreciere a actelor aflate la dosarul cauzei.

Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a respins solicitarea de acordare a daunelor morale, motivând că reclamanţii nu au invocat situaţii concrete şi nu au produs dovezi efective sub acest aspect, întrucât, aşa cum au arătat, acţiunile pârâtului au avut consecinţe nu numai de ordin material, dar şi de ordin moral, prin atingerea adusă imaginii societăţii şi persoanei fizice, prin informaţiile date de pârâtă publicităţii.

Prejudiciul moral constă în pierderea încrederii clientelei de a mai achiziţiona produse de la reclamantă, pierderea contractelor cu clienţi importanţi, pierderea credibilităţii pe piaţa de desfacere şi comercializare, lipsa de încredere a băncilor de a mai contracta cu persoane şi societăţi aflate în evidenta clienţilor rău platnici, urmare a blocării abuzive a conturilor şi imposibilităţii achitării ratelor curente. Această situaţie de fapt a produs, pe lângă pierderea clientelei, cu consecinţa scăderii drastice a încasărilor, şi afectarea profundă a onorabilităţii de care reclamanţii se bucură pe piaţă, atât la nivel local, cât şi naţional.

a.3. Un al treilea motiv de recurs îl reprezintă neacordarea de către instanţa de apel a cheltuielilor efectuate de reclamanţi pe parcursul ciclurilor procesuale, fond şi apel, atât taxele judiciare de timbru, cât şi onorariile de avocat, în totalitate.

Consideră că, în mod greşit, Curtea a înlăturat solicitarea de acordare a onorariului de avocat, pe cale separată, la instanţa de fond, astfel cum a stabilit Tribunalul Prahova, prin sentinţa civila nr. 611 din 16 februarie 2018. De altfel, instanţa de apel nu a motivat, în niciun fel, acest aspect.

Mai susţin că, în mod nejustificat, instanţa de apel a diminuat onorariul avocatului reclamanţilor, solicitat în apel, apreciind că suma de 10.000 RON nu este proporţională cu munca efectiv prestată de avocat, complexitatea cauzei şi culpa procesuala a părţilor, atât timp cât au fost admise ambele apeluri.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului reclamanţilor şi obligarea pârâtului la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material către societatea reclamantă, la plata daunelor morale de 30.000 euro, prejudiciu moral solicitat de societatea reclamantă, şi 20.100 euro, prejudiciu moral solicitat de reclamant, precum şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert şi onorarii de avocat nediminuate, astfel cum rezultă din chitanţele anexate la dosar.

b. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

b.1. Prin contestaţie la executare, reclamanta Întreprinderea Individuală A. a contestat titlul executoriu nr. x şi somaţia nr. x, solicitând şi suspendarea executării silite.

Însă, potrivit sentinţei nr. 2063/13 februarie 2015 a Judecătoriei Ploieşti, rezultă că, la termenul de judecată din 25 octombrie 2013, reclamanta a renunţat la cererea de suspendare a executării silite, instanţa rămânând învestită doar cu soluţionarea contestaţiei la executare, la acelaşi termen fiind suspendată cauza până la soluţionarea dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Prahova.

În consecinţă, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa civilă sus-menţionată, a respins cererea de suspendare a executării silite şi, ca atare, nu există culpa reclamantei.

Nu lipsit de importanţă este şi faptul că dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Prahova a fost soluţionat irevocabil la 24 iunie 2014, iar reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a contestaţiei la executare tocmai la 23 ianuarie 2015.

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit ca, în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel să verifice susţinerea pârâtului că, după emiterea actului administrativ fiscal, reclamanţii nu au solicitat suspendarea acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, iar, după instituirea măsurilor asigurătorii, nu le-au contestat în faţa instanţei de judecată. În acest context, instanţa de apel nu a examinat un element decisiv în stabilirea legăturii de cauzalitate, de vreme ce, prin cererea de chemare în judecată, se susţine că instituirea măsurilor asigurătorii ce au dus la blocarea conturilor reclamanţilor a generat prejudiciul pretins prin acţiune.

Astfel, la soluţionarea cauzei, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere considerentele din decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, privind suspendarea actelor administrative şi suspendarea executării silite.

Potrivit înscrisurilor de la dosarul cauzei, împotriva deciziei de impunere înregistrate sub nr. x/30 august 2012, a dispoziţiei de măsuri nr. 5371/30 septembrie 2012 şi a deciziei nr. 776/09 octombrie 2012 privind soluţionarea contestaţiei, emise de fosta D.G.F.P. Prahova, reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii a formulat acţiune în contencios administrativ, solicitând, exclusiv, anularea acestora, fără a formula şi cerere de suspendare, în conformitate cu prevederile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, caz în care ar fi putut obţine suspendarea, iar organele fiscale nu ar mai fi emis actele de executare, respectiv titlul executoriu nr. x şi somaţia nr. x.

Împrejurarea că acţiunea a fost admisă, în parte, dispunându-se anularea, în parte, a deciziei de impunere atacate nu echivalează cu stabilirea obligaţiilor în afara dispoziţiilor legale în materie. În condiţiile arătate, nu poate fi reţinut abuzul organelor fiscale, acesta presupunând încălcarea legalităţii, depăşirea atribuţiilor.

Or, faptul că s-a formulat contestaţie la executare împotriva actelor de executare nu poate conduce la concluzia că societatea reclamantă a luat suficiente măsuri în vederea diminuării prejudiciului, aşa cum, în mod greşit, a reţinut Curtea; mai mult, reclamanta a renunţat la cererea de suspendare a executării silite, aşa cum s-a arătat mai sus.

b.2. Recurentul mai susţine că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că, în cauză, s-a făcut dovada clară şi certă a legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit de persoana fizică A. (constând în costurile suplimentare aferente celor două contracte de credit) şi demersurile organelor fiscale, atât timp cât veniturile societăţii erau şi veniturile persoanei fizice, reclamantul nefiind angajat la o altă societate şi neavând alte surse de venituri.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, cele 4 condiţii: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei.

În motivarea admiterii apelului pârâtului, Curtea a reţinut că, în perioada decembrie 2012-18 martie 2013, activitatea economică a fost oprită ca urmare a deciziei reclamantului, nefiind instituită o măsură de închidere a punctelor de lucru de către pârât, iar, în perioada 2013-2014, veniturile reclamantei Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii au fost mai mari. Faptul că, în anul 2012, veniturile acesteia au scăzut cu 53,76 % faţă de anul 2011, aşa cum se menţionează în cuprinsul raportului de expertiză, nu poate fi rezultatul măsurilor asigurătorii dispuse în cauză, atâta timp cât 11 luni activitatea reclamantei s-a desfăşurat normal, astfel că nu se poate reţine existenţa legăturii de cauzalitate între actele administrativ fiscale anulate şi diminuarea venitului brut din anii 2012-2014.

Având în vedere cele reţinute de instanţa de apel, consideră că decizia cuprinde motive contradictorii.

De asemenea, raportat la aceste considerente, instanţa de apel, în mod greşit, a constatat că reclamantul A. nu avea alte surse de venituri, întrucât veniturile societăţii erau şi veniturile lui, astfel că nu poate fi reţinută existenţa vinovăţiei şi a faptei ilicite a organelor fiscale şi, în consecinţă, nu există nici legătura de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi fapta ilicită.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.

7. Apărările formulate de părţi

Recurenţii reclamanţi au depus, în termenul legal, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 mai 2022, completul de filtru a admis în, principiu, recursurile declarate de reclamanţii Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii şi A., şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva deciziei civile nr. 1028 din 27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursurilor la 3 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti sunt fondate, iar recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

a. Recursul declarat de reclamanţii Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii şi A.

În prealabil, se impune a se menţiona că, deşi criticile recurenţilor reclamanţi sunt formulate printr-o cerere comună de recurs, calea de atac exercitată se va analiza distinct, pentru fiecare dintre recurenţi, raportat la pretenţiile proprii invocate prin cererea de chemare în judecată şi la soluţiile diferite pe care le va primi fiecare dintre recurenţi asupra recursului declarat.

Recursul exercitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii este fondat, în următoarele limite:

a.1. Prima dintre critici, vizând greşita reţinere de către instanţa de apel a datei instituirii măsurilor asigurătorii ca fiind 29 noiembrie 2012, în loc de 29 noiembrie 2011, cu consecinţe asupra întinderii despăgubirilor cuvenite părţii pentru prejudiciul material suferit, este întemeiată.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, constând în poprire asupra conturilor bancare ale reprezentantului reclamantei, A., deschise la H. S.A. şi L. S.A., Sucursalele din Ploieşti, precum şi sechestru asigurător asupra autoturismului M., aflat în patrimoniul Întreprinderii Individuale, poartă data de 29 noiembrie 2011, iar nu 29 noiembrie 2012, întocmai ca şi adresa de înştiinţare poprire şi procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile .

Reţinând o dată eronată cu privire la aceste documente, în mod greşit Curtea a considerat că deciziile de concediere a trei dintre membrii personalului Întreprinderii (nr. 1, 2, 3/16 octombrie 2012) sunt anterioare instituirii măsurilor asigurătorii, cu privire la care reclamanta a pretins că reprezintă faptul generator al reducerii activităţii, stabilind, totodată, în mod nelegal, că nu există legătură de cauzalitate între concedierea acestor persoane şi emiterea actelor administrative respective.

În egală măsură, pornind de la aceeaşi constatare greşită, a raţionat, în mod nelegal, că activitatea reclamantei s-a desfăşurat în mod normal până la finalul anului 2012 şi că, în esenţă, nu se poate reţine existenţa unei legături de cauzalitate între emiterea actelor administrativ fiscale şi diminuarea venitului brut al societăţii în perioada 2012-2014.

În consecinţă, constatând, în mod greşit, că lipseşte unul dintre elementele răspunderii civile delictuale (legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu), cu repercusiuni juridice negative inclusiv în ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei Întreprinderea Individuală şi aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1531 C. civ., Înalta Curte va admite, pentru acest motiv, recursul declarat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii, fiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel va stabili întinderea despăgubirilor datorate reclamantei în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asigurătorii, respectiv 29 noiembrie 2011, şi cu celelalte probe administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză contabilă G., o astfel de evaluare fiind incompatibilă cu structura recursului faţă de modul în care este configurat art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care vizează doar motive de nelegalitate a deciziei recurate, nu şi de netemeinicie, şi, deci, neputând fi realizată de Înalta Curte.

a.2. În ceea ce priveşte criticile referitoare la neacordarea daunelor morale în cuantum de 30.000 de euro către reclamanta Întreprinderea Individuală, această soluţie nu poate fi repusă în discuţie în procesul de faţă, în condiţiile în care, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată din perspectiva pretenţiilor cu un asemenea obiect, dispusă prin sentinţa civilă nr. 611/16 februarie 2018 a Tribunalului Prahova – secţia I civilă a intrat sub autoritatea lucrului judecat. Prin această hotărâre judecătorească s-a dispus admiterea, în parte, a acţiunii formulate de cei doi reclamanţi, doar referitor la daunele materiale solicitate de reclamanta Întreprinderea Individuală, în rest cererea de chemare în judecată fiind respinsă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată. Această sentinţă a fost apelată de cei doi reclamanţi şi de pârât, soluţia dispusă, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 537/28 februarie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I civilă, fiind de respingere, ca nefondate, a căilor de atac exercitate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs doar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Prahova, nu şi reclamanţii din prezenta cauză. Prin urmare, dispoziţia de casare a deciziei instanţei de apel s-a realizat în cadrul recursului declarat de pârât, ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de această parte. Ca atare, chiar dacă, în decizia de casare din primul ciclu procesual, nu apare menţiunea expresă a casării parţiale, este evident că, procedând la casare în cadrul singurului recurs declarat, în cauză, de către pârât, limitele casării sunt determinate de admiterea căii de atac exercitate de această parte, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., restul dispoziţiilor instanţei de judecată în raport cu care nu s-a formulat recurs intrând sub autoritatea de lucru judecat.

În consecinţă, în mod corect a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a cererii reclamantei de acordare a daunelor morale, dar pentru argumentele prezentate în precedent, care împiedică Înalta Curte să mai examineze criticile legate de fondul pretenţiilor cu acest obiect, astfel cum a fost soluţionat prin decizia dată în rejudecare de către instanţa de apel.

a.3. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate prin decizia instanţei de apel, susţinerile reclamantei sunt, în parte, neîntemeiate, în parte nu pot fi examinate în recurs.

În primul rând, referitor la cheltuielile de judecată aferente fazei procesuale desfăşurate în faţa primei instanţe, critica reclamantei nu corespunde cu solicitarea formulată, de acordare integrală a sumelor de bani avansate cu acest titlu în fond, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat, onorariu de expert, în contextul în care partea susţine că, în mod greşit, Curtea a înlăturat solicitarea părţii, privind acordarea onorariului de avocat pe cale separată, ceea ce, implicit, ar conduce la o sumă de bani mai mică, prin excluderea onorariului respectiv.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute de recurentă, Curtea a dat curs celor afirmate de reclamantă în faţa primei instanţe, în ceea ce priveşte onorariul de avocat, de solicitare pe cale separată, întrucât nu a acordat, prin decizie, suma de bani respectivă, ci doar taxa judiciară de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise şi onorariul de expert, în cuantum de 3.979 RON, ţinând seama, deci, de voinţa părţii sub aspectul pretenţiilor privind onorariul de avocat.

Referitor la suma de bani acordată cu titlu de taxă de timbru parţială şi onorariu de expert, atât în fond, pentru ambele, cât şi în apel, pentru prima, recurenta nu a adus critici concrete deciziei, prin care să susţină un cuantum mai mare al sumei de bani datorate de pârât decât cel acordat de Curte, astfel încât solicitarea părţii privind plata integrală a cheltuielilor de judecată nu va fi luată în considerare.

În ceea ce priveşte onorariul de avocat acordat pentru faza apelului, redus de la 10.000 de RON la 4.000 de RON, în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raţionamentul Curţii nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, în contextul în care criticile supun dezbaterii un aspect de netemeinicie a deciziei atacate, iar nu de nelegalitate, fiind, deci, contrară configurării căii extraordinare de atac. În acest sens, prin decizia nr. 3/2020 pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Prin urmare, reprezintă atributul exclusiv al instanţei de apel să evalueze onorariul de avocat cuvenit părţii care a câştigat procesul în raport cu criteriile conferite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sens în care instanţa de apel a şi procedat.

În concluzie, în baza art. 496-497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, în coordonatele expuse în precedent, sub aspectul verificărilor ce trebuie efectuate din perspectiva primului motiv de recurs apreciat ca fiind întemeiat.

Recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru aceleaşi argumente ca şi cele expuse în examinarea motivului a.2. din cererea de recurs, vizând daunele morale solicitate de reclamanta Întreprinderea Individuală A., soluţia primei instanţe privind respingerea cererii de daune morale formulate de reclamantul A. nu mai poate intra în dezbatere în prezenta cale de atac, intrând sub autoritatea de lucru judecat, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, ca şi în cazul Întreprinderii, reclamantul a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 611 din 16 februarie 2018 a Tribunalului Prahova – secţia I civilă, respins, ca nefondat, prin prima decizie de apel nr. 537/28 februarie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I civilă, care nu a fost atacată cu recurs decât de pârât. Prin urmare, Înalta Curte nu poate verifica criticile recurentului din perspectiva respingerii cererii de daune morale în cuantum de 20.100 euro, formulată de această parte.

Pentru cele ce se vor arăta în continuare, în examinarea recursului declarat de pârât, reclamantului A. nu i se cuvin nici despăgubiri materiale, aşa cum, în mod greşit, a considerat Curtea de Apel în al doilea ciclu procesual, care a dispus, prin decizia nr. 1028/27 aprilie 2021, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.042,16 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, către reclamant, datorate cu acest titlu.

Ca atare, soluţia dată cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. fiind de respingere în integralitate şi neputând fi repusă în discuţie în prezentul recurs, acestei părţi nu i se cuvin sumele de bani avansate cu titlu de cheltuieli de judecată în niciuna dintre fazele procesuale anterioare, în raport cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul fiind parte căzută în pretenţii din perspectiva tuturor capetelor de cerere.

În consecinţă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

b. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti

b.1. În esenţă, subsumat acestui punct din cererea de recurs, pârâtul critică greşita concluzie a instanţei de apel în ceea ce priveşte inexistenţa culpei reclamantei raportat la măsurile luate de aceasta în scopul diminuării prejudiciului produs, prin prisma renunţării la cererea de suspendare a executării titlului executoriu nr. x şi somaţiei nr. x; încălcarea deciziei de casare nr. 2723/15 decembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru neanalizarea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu din perspectiva susţinerilor Ministerului Finanţelor Publice, în sensul că partea adversă nu a formulat cerere de suspendare a actelor administrativ fiscale, în temeiul art. 14-15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi nici nu a contestat măsurile asigurătorii instituite; inexistenţa faptei ilicite a pârâtului din perspectiva abuzului de drept. Criticile se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi, respectiv, pct. 8 C. proc. civ. şi, în parte, sunt fondate.

Pornind de la statuările din decizia de casare menţionată mai sus, vizând necesitatea examinării comportamentului procesual al reclamantei din perspectiva măsurilor pe care le-ar fi putut lua pentru atenuarea efectelor produse de actele administrativ fiscale şi de instituire a măsurilor asigurătorii, instanţa de apel a considerat că partea a procedat în acest sens, prin contestaţia la executare formulată în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Ploieşti, însoţită de cererea de suspendare a executării titlului executoriu nr. x şi somaţiei nr. x, cerere care, deşi nu a fost admisă, soluţia nu îi este imputabilă reclamantei.

În primul rând, este corectă alegaţia recurentului referitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel a lipsei culpei reclamantei în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cererii de suspendare a celor două acte de executare, titlul executoriu şi somaţia menţionate mai sus. Curtea nu a observat că, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 2063/13 februarie 2015 a Judecătoriei Ploieşti, pronunţate în dosarul nr. x/2012, rezultă că, la 25 octombrie 2013, contestatoarea Întreprinderea Individuală A. a renunţat la cererea privind suspendarea executării silite, act procesual care prezintă alte conotaţii juridice în raport cu menţinerea cererii de suspendare de către parte şi, într-o astfel de ipoteză, soluţionarea ei de către instanţă, indiferent de soluţia ce ar fi putut fi pronunţată. Doar în acest ultim caz, raţionamentul Curţii ar fi fost corect, nu şi în situaţia în care manifestarea de voinţă a reclamantei a fost în sensul renunţării la cererea de suspendare a executării, ceea ce a determinat nesoluţionarea acestei cereri şi, deci, infirmarea aprecierii referitoare la luarea măsurilor de către parte în vederea diminuării prejudiciului produs prin emiterea actelor nelegale.

Pe de altă parte, sunt fondate şi susţinerile recurentului pârât referitoare la încălcarea deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual din prezentul dosar.

Înalta Curte a considerat că se impune verificarea unui element decisiv în stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, constând în apărările formulate de pârât, în sensul că reclamanta nu a formulat cerere de suspendare a actelor administrativ fiscale nelegale, în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 şi nu a contestat măsurile asigurătorii instituite. Or, Curtea, într-adevăr, nu a făcut referire la niciuna dintre aceste apărări, în condiţiile în care s-a raportat doar la contestaţia la executare şi cererea de suspendare a executării titlului executoriu nr. x/8 octombrie 2012 şi somaţiei nr. x, în consecinţă, la acte de executare emise ulterior instituirii măsurilor asigurătorii şi emiterii actelor administrativ fiscale nelegale. În alţi termeni, prima instanţă de recurs a statuat necesitatea verificării comportamentului procesual al reclamantei din perspectiva altor demersuri decât cele examinate în rejudecare de instanţa de apel, suspendarea actelor administrativ fiscale nelegale, în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, fiind un act procedural diferit de cererea de suspendare a actelor de executare, cerere la care, oricum, reclamanta a şi renunţat. În ceea ce priveşte contestarea măsurilor asigurătorii, Curtea nu prezintă niciun considerent în legătură cu acest aspect, ignorând, astfel, decizia de casare.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia atacată, urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să analizeze legătura de cauzalitate, ca element al răspunderii civile delictuale, din perspectiva celor două apărări ale recurentului, cu respectarea dispoziţiilor obligatorii ale primei instanţe de recurs, în condiţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.. De asemenea, va avea în vedere, în aprecierea demersurilor reclamantei în atenuarea prejudiciului creat, că aceasta a renunţat la cererea de suspendare a titlului executoriu şi somaţiei, ceea ce produce alte efecte decât o eventuală soluţie de respingere a cererii respective. Totodată, va ţine seama, din aceeaşi perspectivă, şi de susţinerea pârâtului din prezentul recurs, în sensul că reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a contestaţiei la executare, suspendate, la 23 ianuarie 2015, deşi dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Prahova, în raport cu care cauza fusese suspendată, a fost soluţionat, în mod irevocabil, la 24 iunie 2014.

În ceea ce priveşte critica recurentului, în sensul că, în speţă, nu se poate reţine existenţa faptei ilicite decât în contextul unui eventual abuz de drept, ipoteză care nu este îndeplinită, aceasta nu poate fi primită.

Sub acest aspect, în mod corect, Curtea de Apel a reţinut existenţa faptei ilicite a pârâtului determinat de anularea, în parte, a actelor administrative atacate (decizia nr. 776/09 octombrie 2012 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă, decizia de impunere nr. x/30 august 2012, dispoziţia de măsuri nr. 5371/30 august 2012, raportul de inspecţie fiscală încheiat la 30 august 2012), prin decizia irevocabilă nr. 3955/24 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Emiterea acestor documente cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie fiscală, în contextul în care instanţa de contencios administrativ a reţinut că bunurile ce au făcut obiectul facturilor fiscale contestate au fost revândute de către reclamantă, operaţiune care este, deci, reală, iar acesteia nu i se poate imputa că partenerii de afaceri nu şi-au reglementat situaţia sediului social, reprezintă tocmai fapta pârâtului în afara limitelor legii, ca element al răspunderii civile delictuale.

Contrar susţinerilor recurentului pârât, abuzul de drept, astfel cum este definit în art. 15 C. civ., este doar o formă a faptei ilicite, dar nu şi singura. În ceea ce priveşte anularea, în parte, a actelor administrative, prin decizia sus-menţionată, şi menţinerea obligaţiei reclamantei de plată a impozitului pe venit în cuantum de 25.585 RON, cu dobânzile şi penalităţile aferente, într-adevăr, în raport cu această obligaţie, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite a pârâtului, care subzistă însă referitor la obligaţiile fiscale de care reclamanta a fost exonerată. Urmează ca, în rejudecare, instanţa de apel să analizeze în ce măsură acest aspect influenţează sau nu întinderea prejudiciului pretins de reclamantă.

b.2. Afirmaţia referitoare la greşita obligare a pârâtului la plata sumei de 2.042,16 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, către reclamantul A. va fi primită, dar nu pentru argumentele din cererea de recurs a Ministerului Finanţelor Publice, ci pentru motivele deja expuse în analiza motivului a.2. din recursul declarat de Întreprinderea Individuală A. şi a recursului declarat de A., vizând autoritatea lucrului judecat a hotărârii primei instanţe, sub aspectul respingerii daunelor materiale pretinse de reclamant.

În mod nelegal, Curtea de Apel a reanalizat aceste pretenţii, în contextul în care reclamantul A. nu a exercitat recurs în primul ciclu procesual, împotriva deciziei instanţei de apel, prin care a fost respins apelul declarat de aceeaşi parte împotriva hotărârii primei instanţe, de respingere, în integralitate, a cererii de chemare în judecată formulate de A..

Prin urmare, daunele materiale solicitate de reclamant nu i se cuvin acestuia, Curtea dispunând, în mod greşit, în sens contrar.

Cât priveşte critica referitoare la întinderea prejudiciului cauzat reclamantei Întreprinderea Individuală A., prejudiciu care nu poate fi luat în considerare faţă de desfăşurarea normală a activităţii societăţii timp de 11 luni în anul 2012, aceasta nu poate fi primită, de vreme ce, cum s-a expus în precedent, în examinarea motivului a.1. din recursul declarat de această parte, instanţa de apel a stabilit o dată eronată a instituirii măsurilor asigurătorii.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite şi recursul declarat de recurentul pârât, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

În ceea ce priveşte cererea recurenţilor reclamanţi vizând cheltuielile de judecată efectuate în prezentul recurs, aceasta va fi examinată în rejudecare, raportat la soluţia ce se va pronunţa pe fondul cauzei şi la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcţii şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva deciziei civile nr. 1028 din 27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2022.