Mandatory applicability of high court precedent to RCA insurance and exclusivity of direct victim's moral damages for bodily injury

Şedinţa publică din data de 07 decembrie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, în data de 28 aprilie 2016, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâta G. S.A. şi cu intervenientul forţat (persoana responsabilă de producerea accidentului) H., au solicitat:

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 500.000 euro cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu corporal) suferit ca urmare a accidentului de circulaţie produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj - Napoca;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului A. a unei rente lunare în cuantum de 3.431.50 RON, începând cu data producerii accidentului (26.04.2013) şi până la încetarea stării de nevoie; (cuantumul total al rentei calculate de la momentul accidentului şi până la data formulării cererii de chemare în judecată de 73.150 RON (3.431,50 RON X 22 - 75.493 RON),

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei B. a sumei de 250.000 euro cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecţiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a soţului său, A., în cadrul accidentului de circulaţie produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea lui C. a sumei de 100.000 euro cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecţiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a tatălui său, A., în cadrul accidentului de circulaţie produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea lui D. a sumei de 50.000 euro cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecţiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a tatălui său, A., în cadrul accidentului de circulaţie produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea lui E. a sumei de 50.000 euro cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecţiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a tatălui său, A., în cadrul accidentului de circulaţie produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea lui F. a sumei de 50.000 euro cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (prejudiciu de afecţiune) suferit ca urmare a gravei vătămări a tatălui său, A., în cadrul accidentului de circulaţie produs în data de 26 aprilie 2013, în Cluj-Napoca, pe Calea x;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamanţilor a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, începând cu data înregistrării acesteia la instanţa de judecată şi până la plata efectivă, în temeiul prevederilor art. 37 din Normele RCA aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1581 din data de 06 iulie 2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, acţiunea formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., şi F., în contradictoriu cu pârâta S.C G. S.A.., privind şi pe intervenientul H., şi în consecinţă a fost obligată pârâta S.C. G. S.A.., să plătească reclamantului A. daune morale în sumă de 100.000 euro în echivalent RON la BNR la data plăţii, reclamantei B. daune morale în sumă de 50.000 euro, echivalent RON BNR la data plăţii, iar reclamanţilor C., D., E. şi F., câte 15.000 euro, cu titlu de daune morale, în echivalent RON BNR la data plăţii. A obligat pârâta G. S.A., să plătească reclamanţilor suma de 3.152 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse celelalte pretenţii ale părţii reclamante.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1069 A din 20 decembrie 2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor- reclamanţi A., B., C., D., E., F., a respins apelul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1581 din 06 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2015, a admis, în parte, apelul incident formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta G. S.A. să plătească reclamanţilor A., B., C., D., E., F. penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi calculate asupra sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 1581/06.07.2016 a Tribunalului Specializat Cluj, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, 28 aprilie 2015, şi până la plata efectivă şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. G. S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 14 iulie 2017 şi repartizat Completului filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat constatarea admisibilităţii în principiu a recursului, raportat la valoarea pretenţiilor din cererea de chemare în judecată, admiterea recursului şi pe cale de consecinţă casarea deciziei civile recurate şi trimiterea spre rejudecare în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs l-a reprezentat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel privind acordarea daunelor morale intimaţilor B., C., D., E. şi F., rude ale părţii direct vătămate în evenimentul rutier intimatul reclamant A..

A arătat recurenta că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile rezultând din cele statuate prin Decizia nr. 12/2016 pronunţată de către înalta Curte de Casaţie si Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2016, prin care se arată în mod expres faptul că "dispoziţiile art. 1391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială", decizie pronunţată anterior celor două hotărâri date în cauză şi publicată în Monitorul Oficial al României nr. 498 din 04.07.2016 (în perioada de amânare a pronunţării pe fondul apelului), astfel că dezlegarea dată chestiunii de drept era obligatorie pentru instanţa de judecată la momentul pronunţării.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel pentru acordarea daunelor morale intimaţilor B., C., D., E. şi F., nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de legislaţia specifică privitoare la răspunderea asigurătorului RCA.

În soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor B., C., D., E. şi F. invocată pârâtă, instanţa de apel a reţinut că este nefondată, reţinând că Decizia nr. 12/2016 trebuie interpretată în sensul că doar victima este titularul exclusiv al dreptului de despăgubire atunci când problema despăgubirilor se discută într-o cauză penală,

Or, interpretarea dată prin Decizia nr. 12/2016 a dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) C. civ. este obligatorie deopotrivă în cauzele penale potrivit art. 477 alin. (3) din C. proc. civ. şi în cauzele civile potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., normele C. civ. având aceeaşi aplicabilitate fără deosebire între o cerere de despăgubiri soluţionată în cadrul procesual penal prin latura civilă a cauzei sau în cadrul procesual civil, printr-o cerere de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât prezenta cauză dedusă judecăţii este o acţiune ce decurge dintr-o cauză penală.

De altfel, şi în soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 23/2015 în interpretarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, instanţa supremă s-a pronunţat în sensul neacordării de daune izvorâte din "prejudiciul de ricoşeu", pentru soţ sau persoane aflate în întreţinerea celui responsabil de producerea accidentului, ci doar despăgubiri privind vătămarea lor corporală, ca victime directe ale evenimentului rutier.

Mai mult, este greşită reţinerea de către instanţa de apel a art. 1.391 alin. (2) din C. civ., întrucât acest text de lege se referă la despăgubirile ce pot fi solicitate pentru decesul victimei si nicidecum pentru vătămarea corporală a acesteia, iar în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.391 alin. (1) şi (2) din C. civ. pentru ca intimaţii să beneficieze de daune morale, deoarece nu se solicită despăgubiri pentru vătămarea corporală proprie şi nu sunt victime indirecte ca urmare a unui deces în familie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din C. civ., într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că în mod corect instanţa de fond a apreciat faptul că atât victima directă, cât şi descendenţii şi soţia reclamantului au suferit un prejudiciu moral, prejudiciu juvenil, de afectivitate, prejudiciu familial şi de agrement, iar pe cale de consecinţă reclamanţilor le-a fost lezat însăşi dreptul la integritate psihică garantat de Constituţia României. De asemenea, a reţinut că pârâta nu a criticat sentinţa de fond sub aspectul existenţei prejudiciului de la persoanele de rând 2-6 şi raportat la caracterul devolutiv al apelului, prin prisma motivelor invocate, acest aspect a dobândit autoritate de lucru judecat.

Or, recurenta a arătat că, deşi nu a contestat existenţa unui prejudiciu în favoarea reclamanţilor, şi-a menţinut poziţia în sensul că reclamanţii de rând 2-6 nu aveau calitate procesuală activă pentru a pretinde acoperirea acestui prejudiciu.

Argumentul instanţei de apel în sensul apelul ar fi fost admisibil sub aspectul lipsei capacităţii procesuale active, doar dacă acţiunea ar fi fost întemeiată doar pe dispoziţiile art. 1391 C. civ. sau în cazul în care legea specială nu ar fi fost incidenţă, este total eronat, deoarece normele speciale de angajare a răspunderii asigurătorului RCA arată condiţiile de antrenare a acestei răspunderi şi limitele acesteia, fiind completate de dispoziţiile C. civ.

Al doilea motiv de recurs a vizat încălcarea normelor de drept material de către instanţa de apel prin acordarea unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi calculate asupra sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 1581/06.07.2016 a Tribunalului Specializat Cluj începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, 28 aprilie 2015 şi până la plata efectivă intimaţilor A., B., C., D., E., F..

Aceasta întrucât, în prezenta cauză, despăgubirile materiale nu au fost probate, iar despăgubirile morale s-au stabilit pe cale judecătorească, fiind incidentă situaţia de excepţie, în care penalităţile sunt datorate abia după data rămânerii definitive a hotărârii care tranşează litigiul părţilor.

Conform art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Astfel, recurenta a arătat că există două momente în raport cu care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea, primul vizând ipoteza reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea referindu-se la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă, cum este cazul în prezenta cauză.

Suma stabilită de instanţa de fond ce urmează a fi plătită în euro este o daună compensatorie, în timp ce penalitatea de 0,2% este o daună moratorie, în acest sens fiind şi practica instanţei supreme.

În cauză, despăgubirea reclamanţilor a fost stabilită în în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător, context în care penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 nu pot fi acordate decât de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este obligat să o plătească.

O primă cerere de despăgubiri a fost făcută doar de reclamantul A., fără depunerea documentelor necesare în susţinerea acesteia, iar cererea de avizare de daună şi depunere de despăgubiri a fost depusă de către toţi reclamanţii abia la data de 28.04.2015, cu depunerea mai multor documente care să ateste evenimentul rutier, mai puţin însă ordonanţa de clasare din 25.07.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj, emisă ca urmare a retragerii plângerii penale de către partea vătămată, odată cu depunerea cererii de chemare în judecată pe cale civilă.

În consecinţă, recurenta a opinat că obligaţia de plată începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Un alt motiv de recurs a vizat aplicarea normelor de drept material de către instanţa de apel privitor la analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale sub aspectul întinderii culpei în producerea accidentului rutier, care nu a făcut nicio referire în verificare a condiţiilor legale cumulative de antrenare a răspunderii civile delictuale a celui vinovat de producerea evenimentului rutier, esenţiale sub aspectul tipului de culpă reţinută, în condiţiile în care în cadrul procesului penal, s-a optat de către partea vătămată la retragerea plângerii penale.

Stabilirea culpei în cauză, trebuia făcută prin raportare la încălcarea sau nu a dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 195/2014 privind circulaţia pe drumurile publice, pentru fiecare din părţile implicate în accident, ceea ce nu s-a făcut.

Stabilirea tipului de culpă era imperios necesară în condiţiile în care potrivit Deciziei nr. 12/2016 a ICCJ dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai de partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Conluzionând, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi pe cale de consecinţă casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărările formulate

În data de 23 octombrie 2017, după întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare.

În 13 noiembrie 2017, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 octombrie 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1069 A din 20 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II -a civilă, a acordat termen la 06 decembrie 2017, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a dispus comunicarea recurentei pârâte S.C. G. S.A. şi intimatului intervenient H. a cererii formulată de intimaţii A., B., C., D., E., F., cu privire la "excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) din C. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", şi a acordat termen la 06 decembrie 2017, în şedinţă publică, pentru când se vor cita părţile, în vederea discutării acesteia.

Prin încheierea din 06 decembrie 2017, pronunţată în dosarul asociat, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi s-a dispus sesizarea instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) din C. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Prin încheierea din 06 decembrie 2017, pronunţată în dosarul de fond a fost suspendată judecarea recursului până la soluţionarea excepţiei de necontituţionalitate.

Prin cererea formulată în 05 mai 2022, recurenta-pârâtă a solicitat repunerea pe rol a cauzei ca urmare a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 229 din 28 aprilie 2022.

În 22 noiembrie 2022, recurenta-pârâtă a depus note scrise, iar în 7 decembrie 2022, intimaţii-reclamanţi au depus concluzii scrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că este fondat recursul pârâtei şi îl va admite în limitele şi pentru considerentele arătate în continuare.

II.1. Prin criticile circumscrise celui dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta afirmă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) din C. civ., întrucât soţia şi copii persoanei vătămate-reclamanţi în rezenta cauză-nu au dreptul la despăgubiri morale, câtă vreme nu au solicitat aceste despăgubiri pentru o vătămare corporală proprie şi nu sunt victime indirecte ale unui deces în familie. În acest sens a fost pronunţată şi Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţa de judecată, în momentul pronunţării deciziei recurate, decizie pe care instanţa de apel a nesocotit-o.

Criticile pârâtei sunt întemeiate.

Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în data de 28 aprilie 2015, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, au solicitat obligarea pârâtei (asigurător RCA) la plata unor despăgubiri băneşti "cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial" atât victima directă a accidentului rutier din data de 26 aprilie 2013, precum şi soţia şi cei patru fii ai acestora, invocând un prejudiciu moral "prin ricoşeu"- prejudiciu de afectaţiune- rezultat din conştientizarea suferinţelor trăite de victima directă a respectivului accident. În drept, s-a făcut referire la Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1975, precum şi la prevederile art. 1390-1392 din C. civ.

Judecând în fond, prima instanţă a apreciat că sunt întemeiate pretenţiile reclamanţilor, cele solicitate cu titlu de daune-morale, acordându-le în temeiul art. 1385, art. 1391 şi art. 253 alin. (4) C. civ.- texte normative evocate explicit. Cât priveşte cuantumul acestor despăgubiri, s-a apreciat în privinţa rezonabilităţii acestora din perspectiva jurisprudenţei CEDO şi a jurisprudenţei naţionale, fără nicio referire, concretă, la anumite decizii avute în vedere.

Asigurătorul, chemat în judecată în calitate de pârât, a declarat apel, solicitând respingerea acţiunii în pretenţii susţinute de soţia şi de fii reclamantului A.- victima directă a accidentului rutier – argumentând prin aceea că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1391 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. pentru ca aceşti reclamanţi să poată beneficia de daune-morale, câtă vreme nu au suferit o vătămare proprie şi nu sunt victime indirecte ca urmare a unui deces survenit în familie. Totodată, apelanta a invocat jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în sensul celor susţinute, respectiv Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Instanţa de apel a respins apelul pârâtei, confirmând astfel hotărârea primei instanţe, sub aspectul despăgubirilor acordate cu titlul de daune-morale, atât victimei directe, precum şi soţiei şi celor patru fii. În cuprinsul unei motivări extrem de succinte, instanţa de apel explică în ce constă prejudiciul nepatrimonial (moral) suferit prin accidentarea gravă a unui membru al familiei, iar în drept face aplicarea art. 1391 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ.. Cu referire la Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi, instanţa de apel se limitează la a constata că aceasta "trebuie interpretată în sensul că doar victima este titularul exclusiv al dreptului de despăgubire atunci când problema despăgubirilor se discută într-o cauză penală, nefiind incidente prevederile deciziei când daunele sunt solicitate pe cale civilă".

Înalta Curte relevă că, în esenţă, problema de drept pe care recurentul o supune analizei, prin acest motiv de casare, este legată de caracterul obligatoriu al efectelor unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în concret Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ipoteza în care nu doar victima directă a unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, ci şi membrii familiei acesteia solicită despăgubiri cu titlul de daune-morale, pe cale civilă.

Astfel, prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 1391 alin. (1) şi art. 1371 alin. (1) C. civ., s-a statuat în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima directă a unui prejudiciu corporal poate beneficia şi de repararea prejudiciului moral ce rezultă din restrângerea posibilităţilor de viaţa familială şi socială.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat sistematic alin. (1) şi (2) ale art. 1.391 din C. civ. şi a concluzionat că victima directă a prejudiciului, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă, este titulara exclusivă a dreptului la despăgubire. Numai în situaţia în care intervine decesul victimei directe, dreptul la despăgubiri aparţine, în condiţiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor menţionate în cuprinsul art. 1.391 alin. (2) din C. civ.. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prevederile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. trebuie coroborate şi cu dispoziţiile art. 1.386 alin. (1) din C. civ. şi cu cele ale art. 1.387 alin. (1) din C. civ., care reglementează atât formele reparaţiei prejudiciului (scopul fiind repunerea victimei în situaţia anterioară comiterii faptei ilicite ori a evenimentului de natură a atrage răspunderea persoanei vinovate), cât şi întinderea despăgubirii.

Pe cale de consecinţă, rezultă din această interpretare, că victimele prin ricoşeu (indirecte) nu pot beneficia, în temeiul aceloraşi texte normative, de repararea prejudiciului moral rezultat din restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială în cadrul interacţiunii cu victima directă a faptului ilicit (prejudiciul de afectaţiune); astfel de daune morale pentru victimele indirecte pot fi acordate în temeiul art. 1391 alin. (2) din C. civ., respectiv numai în ipoteza în care a intervenit decesul victimei directe.

Cât priveşte aplicabilitatea acestei decizii, în raport cu art. 521 alin., 3 din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în M.Of. al României, Partea I, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei.

Prin urmare, o astfel de jurisprudenţă a Înaltei Curţi se impune instanţelor judecătoreşti cu forţă obligatorie.

Este adevărat că evocata decizie a fost pronunţată în urma unei sesizări formulate într-un dosar penal, de un complet al Înaltei Curţi constituit în materie penală pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, însă nu pot fi omise prevederile C. proc. pen. din 1 iulie 2010 (Legea nr. 135/2010 publicată în M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010) care, prin art. 14 alin. (1), precizează că acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale,pentru ca în cuprinsul alin. (5) să se dispună imperativ: " Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile."

Având în vedere că latura civilă a procesului penal se soluţionează conform normelor substanţiale cuprinse în C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, raţionamentul care a fundamentat Decizia nr. 12/2016 este valabil şi în cazurile în care acţiunea civilă nesoluţionată în procesul penal se introduce la o instanţă civilă; ori de câte ori acţiunea civilă se judecă separat, nefiind alăturată celei penale, principiile reparării pagubei cauzate printr-o faptă ilicită sunt aceleaşi, deduse fiind din interpretarea şi din aplicarea aceloraşi norme, cuprinse în C. civ.

Reţinând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, împrejurarea că, în mod evident, chestiunea de drept supusă dezlegării este similară celei invocate prin declaraţia de apel a pârâtei, iar la data pronunţării deciziei în apel, hotărârea Înaltei Curţi era publicată în Monitorul Oficial al Românei, ignorarea efectelor acestei decizii obligatorii şi acordarea unor daune morale inclusiv victimelor indirecte, pentru afectarea vieţii lor de familie, este de natură să confere hotărârii recurate atributul nelegalităţii.

Contrar celor reţinute prin hotărârea instanţei de apel, legea de procedură nu conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a cenzura dispoziţiile cuprinse într-o hotărâre prealabilă ori de a oferi chestiunii de drept cu soluţionarea căreia au fost învestite o interpretare diferită sau chiar contrară celei date de Înalta Curte anterior, aceleiaşi chestiuni, prin jurisprudenţa sa obligatorie, cuprinsă în deciziile pronunţate într-un recurs în interesul legii ori în hotărârile prealabile.

Totodată, Înalta Curte relevă că, prin încheierea din 6 decembrie 2017, pronunţată în prezentul dosar, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de intimaţii-reclamanţi E., A., F., B., C., D., cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) din C. civ., în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 04.07.2016; s-a apreciat că ea este întemeiată, fiind aduse atingeri drepturilor fundamentale recunoscute şi reglementate de prevederile art. 26 din Constituţie.

Prin decizia nr. 229/2022 (publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 762 din 21 iulie 2022) Curtea Constituţională respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A., E., F., B., C. şi D. în Dosarul nr. x/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În cuprinsul acestei decizii se statuează în sensul că legiuitorul a reglementat obligativitatea reparării prejudiciului nepatrimonial rezultat în urma vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii numai pentru victima directă a faptei ilicite, deoarece numai în cazul acesteia există un raport direct de cauzalitate între săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciu. Dacă legiuitorul ar fi avut o altă opţiune ar fi nominalizat atât în art. 252 şi art. 253 alin. (4) din C. civ. (unde se face referire expresă doar la persoana prejudiciată), cât şi în textul de lege criticat alte categorii de persoane care au dreptul la despăgubiri. Atunci când a dorit să acorde despăgubiri pentru alte categorii - spre exemplu în caz de deces al victimei directe - legiuitorul a reglementat în mod expres cu privire la persoanele îndreptăţite, respectiv ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricare altă persoană care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, potrivit art. 1.391 alin. (2) din C. civ..(paragraful 25). Pentru aceste motive, Curtea reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a realizat o interpretare sistematică a prevederilor legale criticate în limitele competenţei sale stabilite prin art. 126 alin. (3) din Constituţie, interpretare ce corespunde voinţei legiuitorului, fără a restrânge sfera incidenţei normei criticate în raport cu voinţa legiuitorului, aceea de a reglementa acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial numai cu privire la victima directă a faptei de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii(paragraful 26).

Totodată, Curtea Constituţională subliniază că recunoaşterea unei răspunderi a autorului faptei ilicite în favoarea persoanelor apropiate victimei ar putea constitui o altă formă de răspundere juridică civilă - distinctă, specială, specifică - care nu intră însă în sfera de reglementare a art. 1.391 alin. (1) din C. civ.. O asemenea răspundere trebuie normată în mod expres ca o opţiune de politică legislativă a statului. Aceasta nu este un element intrinsec al răspunderii reglementate de art. 1.391 alin. (1) din C. civ. şi nici nu decurge din acesta, ci este o formă de răspundere distinctă, cu o natură şi o fizionomie juridică proprie, separată de răspunderea reglementată în prezent. Astfel, includerea acestui tip de răspundere în sfera celei reglementate de art. 1.391 alin. (1) din C. civ., potrivit celor susţinute de autorii excepţiei, nu poate fi acceptată, întrucât ar altera instituţia răspunderii civile delictuale care, în mod clasic, presupune existenţa unei legături directe de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu(paragraful 33). Opţiunea legiuitorului este aceea ca, în cazul vătămării corporale, daunele morale să fie acordate numai persoanelor care au suferit respectiva vătămare(paragraful 34).

Înalta Curte reaminteşte dispoziţiile art. 147 din Consituţie, precum şi cele ale art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere pentru viitor.

Având în vedere controlul de constituţionalitate la care a fost supus art. 1391 alin. (1) C. civ., în interpretarea dată acestuia prin Decizia nr. 12/16 mai 2016 a Înaltei Curţi, acordarea daunelor morale victimelor indirecte, în prezentul proces, apare a fi o soluţie care contrazice norma substanţială evocată, nesocoteşte jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi şi a Curţii Constituţionale şi pune în evidenţă nelegalitatea, în aceste limite, a deciziei instanţei de apel.

II.2. Criticile formulate de recurentă din perspectiva celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează acele dispoziţii din hotărârea instanţei de apel prin care, consecutiv admiterii apelului incident al reclamanţilor, a fost obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi, calculate la despăgubirile băneşti acordate prin hotărârea de primă instanţă, începând cu data cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă.

În esenţă, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea art. 37 din Normele RCA din 29 noiembrie 2011, aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, considerând că societatea de asigurare nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale, stipulate prin art. 36 alin. (2) din ordin, întrucât nu a plătit victimelor despăgubirea pretinsă şi nici nu a notificat respingerea pretenţiilor în termenul procedural de 3 luni. În realitate, afirmă recurenta, există două momente în raport de care se apreciază obligaţia de plată a asiguratorului, şi anume: cel dintâi, stabilit prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, este de 10 zile de la data depunerii ultimului document, în ipoteza stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă; cel de-al doilea, de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, pentru ipoteza în care despăgubirea este stabilită în procedura judiciară – ipoteză care se verifică în cauză şi care exclude orice culpă a pârâtei. Este evocată Decizia nr. 2997 din 9.10.2014 a Înaltei Curţi, o decizie de speţă, prin care a fost stabilit că legea nu prevede obligaţia asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul solicitării lor.

Criticile recurentei-pârâte, referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material privind acordarea penalităţilor, sunt nefondate.

Analiza coroborată a dispoziţiilor art. 35, art. 36,art. 43, art. 45 pct. 3 şi 46 din Normele evocate, pune cu pregnanţă în evidenţă obligaţia asigurătorilor RCA de a proceda la instrumentarea dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părţi privitoare la răspunderea asiguratului şi cuantificarea prejudiciului, aceştia fiind abilitaţi de lege să efectueze verificări şi cercetări, inclusiv să desfăşoare investigaţii proprii asupra condiţiilor producerii accidentului.

În raport cu art. 36 din Normele RCA, în sarcina asigurătorului sunt instituite mai multe obligaţii, printre care: a)obligaţia de a răspunde cererii părţii solicitante, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b)obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Scopul unei astfel de reglementări este în legătură cu asigurarea unei celerităţi a instrumentării şi finalizării dosarelor de daună, prin soluţionarea, pe cât posibil, pe cale amiabilă a acestora, fără, însă, a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligaţie de rezultat, în acest sens, de vreme ce, potrivit art. 44 din Norme, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună (constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, înştiinţare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă) rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Reglementarea admite, deopotrivă, existenţa situaţiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că, în astfel de situaţii, despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, refuzul asigurătorului de a acorda despăgubiri reprezintă o posibilitate legală, acesta având, totuşi, obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. Se poate reţine o culpă a asigurătorului, în situaţia în care acesta nu îşi îndeplineşte această obligaţie.

Obligaţia de a răspunde persoanei prejudiciate, fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat poate fi considerată o obligaţie de rezultat, îndeplinirea unei atare obligaţii având ca situaţie premisă existenţa dovezilor în privinţa răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului şi în privinţa cuantificării prejudiciului.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că termenul de 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, prevăzut de art. 36 alin. (1) din Norme, este un termen pus la dispoziţia asiguratorului RCA, înăuntrul căruia acesta este ţinut de obligaţia de a răspunde persoanei notificatoare, iar nu în mod necesar de obligaţia de a-i rezolva pozitiv cererea de despăgubiri. Înăuntrul acestui termen, asiguratorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părţii solicitante, prin formularea unei oferte de despăgubire justificată, în scris, transmisă cu confirmare de primire (dacă se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat), fie să notifice părţii prejudiciate, în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Consecinţa încălcării de către asigurător a obligaţiei de a răspunde (în oricare din aceste modalităţi) în termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat nu poate fi obligarea asigurătorului la plata sumelor pretinse prin cererea de avizare, însă e poate conduce la aplicarea penalităţilor prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011(publicat în M.Of. nr. 858 din 6 decembrie 2011)-în vigoare la data producerii accidentului- dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător.

Dispoziţiile art. 37 din Norme instituie o măsură cu rol punitiv, pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile stipulate în mod expres în sarcina sa, în termenele prevăzute de art. 36 din Norme (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună – cele de la alin. (1) şi termene de plată – cele de la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situaţie de culpă a acestuia. Acest text normativ sancţionează atitudinea asigurătorului în ceea ce priveşte modalitatea în care înţelege să îşi execute obligaţiile instituite în sarcina sa şi legea nu distinge, după cum este vorba despre obligaţiile referitoare la gestionarea dosarului de daună ori cele referitoare la efectuarea plăţii despăgubirilor stabilite, fie pe cale convenţională, fie printr-o hotărâre judecătorească. Este adevărat că, în cazul în care părţile nu convin pe cale amiabilă asupra despăgubirilor, apare necesară declanşarea unei proceduri jurisdicţionale, în cadrul căreia să se stabilească o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului, însă aceasta nu exonerează asigurătorul de răspundere, în ipoteza în care, este dovedit că nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa, în termenele prescrise de lege.

A considera altfel, înseamnă a permite asigurătorului să eludeze legea, prin faptul că, stând în pasivitate, fără a-şi îndeplini obligaţiile referitoare la gestionarea dosarului de daună, menite să asigure victimelor posibilitatea obţinerii unor despăgubiri rezonabile pe cale convenţională şi în termen scurt, asigurătorul obligă victima să introducă o acţiune civilă în justiţie, pentru a obţine astfel o hotărâre judecătorească definitivă, care să stabilească cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin. Or, atâta timp cât legea nu distinge în ceea ce priveşte natura obligaţiilor încălcate de către asigurător, recunoscând dreptul victimei la daune, pentru nerespectarea oricăruia dintre termenele reglementate prin art. 37, rezultă că, şi în ipoteza în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţia de a răspunde persoanei prejudiciate, fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat, în termenul reglementat prin lege, obligând indirect la declanşarea procedurii jurisdicţionale, dreptul victimei la penalităţi nu este neutralizat prin obţinerea hotărârii judecătoreşti.

Termenul de 10 zile, prevăzut de art. 36 alin. (5) teza I din Normele RCA, calculat de la data la care s-a depus şi ultimul document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele, vizează exclusiv obligaţia de plata a despăgubirii, nu şi celelalte obligaţii de a face stabilite de lege în sarcina asigurătorului şi pentru a căror nerespectarea acesta poate fi obligat la despăgubiri, pentru prejudiciul creat prin întârzierea plăţii

În concluzie, prin art. 37 din Norme, legiuitorul sancţionează atitudinea asigurătorului în ceea ce priveşte modalitatea în care înţelege să îşi execute obligaţiile instituite în sarcina sa prin textul normativ anterior(art. 36), fără a distinge după cum o astfel de omisiune vizează obligaţiile referitoare la gestionarea dosarului de daună sau obligaţiile de plată a despăgubirilor, stabilite convenţional ori printr-o hotărâre judecătorească, astfel că o astfel de distinţie nu îi este permisă nici celui chemat să aplice legea, în virtutea principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.

Penalităţile de întârziere, având un pronunţat caracter sancţionator, evidenţiat în cuprinsul prezentelor considerente, ele pot fi aplicate ori de câte ori se constată că există o culpă în întârzierea îndeplinirii oricărei obligaţii legale, dintre cele instituite expres în sarcina asigurătorului, în condiţiile de formă prevăzute de lege.

Este adevărat că art. 36 alin. (5) din Normele RCA distinge între două momente, evocate de recurentă, însă acestea au în vedere exclusiv obligaţia de plată a despăgubirilor, iar nu şi celelalte obligaţii, referitoare la gestionarea dosarului de daună. Astfel, primul moment vizează ipoteza acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA trebuie să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I); cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).

În prezentul proces, a fost stabilit cu certitudine faptul că cererea de despăgubire a fost adresată asiguratorului de victima directă în data de 19.12.2014, iar acesta a făcut o ofertă de despăgubire în data de 4.12.2015, în valoare de 11.000 RON cu titlu de daune-morale, victimei directe, reclamantului A..

Aşadar, în raport cu data avizării daunei şi depunerii cererii de despăgubire, termenul de 3 luni, reglementat prin art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, s-a împlinit, în data de 19.02.2015. Oferta de despăgubire, evident, disproporţionată în raport cu ceea ce s-a solicitat, a fost comunicată victimei după un an de zile de la data avizării producerii evenimentului asigurat.

Recurenta afirmă că cererea de avizare de daună şi depunere de despăgubiri a fost depusă în data de 28.04.2015, ceea ce contrazice cele stabilite definitiv, în fapt, prin hotărârea instanţelor de fond. Însă, chiar aşa fiind, Înalta Curte observă că şi în raport cu data afirmată de recurentă, prin declaraţia de recurs, oferta acesteia, comunicată victimei directe în data de 4 decembrie 2015, se plasează în afara termenului legal de 3 luni.

Recurenta susţine că reclamanţii nu au depus ordonanţa de clasare din 25.07.2014, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj, ca urmare a retragerii plângerii penale de către partea vătămată, însă nu argumentează în ce sens această omisiune a victimelor a fost de natură să împiedice comunicarea unui răspuns şi reprezintă un impediment real în aplicarea sancţiunii legale referitoare la plata penalităţilor. Mai mult, asigurătorul nu a probat faptul că a solicitat în scris părţii vătămate depunerea unui astfel de document şi că acesta era necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei.

Este cert, aşadar, că asigurătorul nu şi-a îndeplinit in termenul legal obligaţia de a răspunde cererii părţii solicitante formulând o ofertă de despăgubire justificată. Or, culpa asigurătorului se impunea a fi sancţionată, în temeiul art. 37 din Norme.

Stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii jurisdicţionale nu poate conduce la inexistenţei unei culpe a asigurătorului în executarea celorlalte obligaţii stabilite în sarcina sa, în procedura administrării dosarului de daune, nerespectare care a obligat partea vătămată să se adreseze instanţei de judecată. Astfel fiind, soluţia aplicării penalităţilor, de la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, îşi are raţiunea atât în dispoziţiile Normelor RCA anterior evocate, cât şi în prevederile art. 1530, art. 1535 C. civ.. Totodată, relevante sunt şi prevederile art. 1532 alin. (2) lit. e) C. civ., societatea de asigurare aflându-se de drept în întârziere, întrucât obligaţia s-a născut din săvârşirea culpabilă a unei fapte ilicite extracontractuale.

Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 puteau fi calculate la această sumă şi acordate de la data cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost solicitat prin cererea de chemare în judecată, în virtutea principiului disponibilităţii.

În acest context, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 36 - 37 din Normele RCA în privinţa obligării recurentei-pârâte la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor acordate în fond, începând cu data cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă, integrală a acestora.

Referitor la practica instanţei supreme, evocată de recurentă, Înalta Curte reţine că analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, soluţiile pronunţate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influenţeze decizia din prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, noţiunea de juriprudenţă nu se poate rezuma la decizii izolate de speţă, ci este necesar ca recurenta să probeze că, în practica judiciară vizând situaţii comparabile, au fost evidenţiate în mod constant interpretări unitare ale textelor normative incidente în situaţii similare celor stabilite în prezentul proces.

II.3. Circumscris motivului final de recurs, recurenta susţine că, hotărârea recurată nu conţine nicio referire la condiţiile legale cumulative de antrenare a răspunderii civile delictuale, esenţiale sub aspectul tipului de culpă reţinută, autorul faptei fiind ţinut să răspundă numai de partea de prejudiciu pe care a primit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea, cu vinovăţie, la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu

l-a evitat.

Acest motiv de recurs este inadmisibil, pentru un dublu motiv, şi anume:

a) Prin declaraţia de apel formulată, pârâta nu a contestat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi nici nu a supus analizei instanţei de control judiciar cuantumul despăgubirilor acordate victimei directe, din perspectiva unei pretinse culpe comune. Înalta Curte constată că pârâta apelantă a considerat că suma de 100 mii euro, acordată prin hotărârea de primă instanţă reclamantului A., este excesiv de mare "având în având în vedere că intimatul-reclamant nu a înregistrat un prejudiciu estetic (in Raportul de nouă expertiză medico-legală nu se menţioneazăa existenţa mutilărilor, desfigurărilor, ori a cicatricilor), iar speranţa de viaţa nu i-a fost diminuată, nici capacitatea de autoservire, iar afazia şi disfazia menţionate nu pot fi în măsură a produce modificări în acest plan." De asemenea, consideră că nu se poate acorda o sumă excesivă, în considerarea faptului că au fost respinse sumele pretinse cu titlu de daune materiale, ca nedovedite şi, pe de altă parte, apare nejustificată acordarea unor despăgubiri excesive, în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, în raport cu cele comise cu intenţie.

Aşa fiind, apelul a devoluat numai în aceste limite, în privinţa obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtei şi în favoarea victimei directe, printr-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 497 alin. (1) C. proc. civ. Cum recursul supune controlului de legalitatea hotărârea instanţei de apel, pronunţată în limitele devoluţiunii stabilite de parte prin propria cale de atac, rezultă că pârâta nu poate invoca direct în recurs motive de nelegalitate cu privire la aspecte asupra cărora instanţa de apel nu a fost legal învestită a se pronunţa. Partea pârâtă în acest proces, prin apelul propriu, nu a supus analizei chestiunea culpei comune a victimei directe, iar reclamantul A. nu avea interes să critice hotărârea primei instanţe, sub acest aspect, aşa încât, rămâne stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar culpa aparţine în exclusivitate conducătorului auto, conform celor statuate prin sentinţa primei instanţe.

b) Chestiunea culpei comune a victimei, invocată de recurent prin declaraţia de recurs, cu referire la dinamica procedurii accidentului şi la o pretinsă insuficientă cercetare a faptelor, sub acest aspect, este, în mod indiscutabil, o chestiune de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. Or, casarea unei hotărâri poate fi cerută numai pentru motive de nelegalitate, cele expres şi limitativ menţionate în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Neîncadrarea motivelor invocate în cazurile de casare atrage sancţiunea nulităţii acestora, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru toate cele ce preced, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei şi va casa în parte hotărârea instanţei de apel dispunând trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. G. S.A..

În raport cu art. 500 alin. (2) C. proc. civ., se va constată că sunt desfiinţate de drept plăţile efectuate de pârâta S.C. G. S.A. în favoarea reclamanţilor B., F., C., E. şi D., în executarea deciziei casate.

După casare, instanţa de apel, ca instanţă de fond, va ţine seama de considerentele anterior enunţate, referitoare la efectele obligatorii ale Deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi cele ale Deciziei nr. 229/2022 a Curţii Constituţionale, atunci când va aprecia cu privire la legalitatea obligării pârâtei la plata unor despăgubiri băneşti cu titlu de daune morale în favoarea reclamanţilor care au calitatea de victime indirecte ale accidentului rutier din data de 23 aprilie 2013.

În privinţa reclamantului A., victima directă, Înalta Curte relevă că, prin declaraţia de recurs, nu a fost formulate critici de nelegalitate sub aspectul obligaţiei de plată a unor despăgubiri băneşti, cu titlu de reparaţie pentru prejudiciul nepatrimonial produs, aşa încât, în aceste limite, hotărârea instanţei de apel a dobândit autoritatea de lucru judecat, iar judecata apelului nu va viza despăgubirile stabilite în favoarea acestei părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1069/2016 din 20 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. G. S.A..

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Constată că sunt desfiinţate de drept plăţile efectuate de pârâta S.C. G. S.A. în favoarea reclamanţilor B., F., C., E. şi D., în executarea deciziei casate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 decembrie 2022.