Start date of limitation period for civil damages following ECtHR finding of unreasonable criminal trial duration

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată la 2 martie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice la plata:

- în favoarea reclamantei A. a sumei de 2.000.000 euro, reprezentând daune morale de 1.000.000 euro, respectiv 200.000 euro pentru privare de libertate nelegală timp de 4 luni în anul 2000 neurmată de o sentinţă de condamnare şi 800.000 euro suferinţa fizică şi psihică, care a condus la un atac vascular cerebral, urmată de hemipareza pe partea stângă la braţ şi picior. Au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 1.000.000 euro pentru cheltuielile medicale şi imposibilitatea de a mai putea să conducă afacerea comerţ cu produse petroliere C. S.R.L., a cărui asociat şi administrator era;

- în favoarea reclamantului B. a sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale urmare a faptului că a suferit presiune psihică alături de soţia sa timp de 19 ani, fapt ce a dus la îmbolnăvirea sa de inimă şi la faptul ca el o îngrijeşte pe soţia sa care nici măcar nu a fost condamnată pentru o faptă penală, dar a purtat anatema de inculpată timp de 14 ani.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 624 din 1 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Cluj – secţia civilă, s-au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. – decedat în timpul procesului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 6.000 euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul B. – decedat în timpul procesului, cererea fiind continuată de către D. în calitate de fiică, împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 83/A din 1 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 624 din 1 octombrie 2021 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât şi, în consecinţă, a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi E. - decedat, având ca moştenitor pe D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

S-au menţinut restul dispoziţiilor care nu contraveneau soluţiei.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. şi D..

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 83/A din 1 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, reclamantele D. şi A. au declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentele-reclamante au arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 2517-2528 C. civ., stabilind eronat momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, reţinând greşit că sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantei A. nu a întrerupt cursul prescripţiei extinctive.

Instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă la 18 iunie 2014, odată cu pronunţarea deciziei penale de condamnare nr. 319/A/2014 a Curţii de Apel Oradea în dosarul nr. x/2013 şi s-a împlinit la 18 iunie 2017. Deoarece cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 2 martie 2020, termenul de prescripţie de 3 de ani era deja împlinit, motiv pentru care a fost admisă excepţia prescripţiei invocate de intimat.

Apreciază că, în speţă, termenul de prescripţie a început să curgă din momentul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea prin care a constatat şi stabilit în mod definitiv încălcarea drepturilor prevăzute la art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta deoarece până în momentul la care Statul Român nu a fost condamnat de către Curte, respectiv până în momentul pronunţării hotărârii, nu a cunoscut caracterul nerezonabil al duratei procesului penal, respectiv al existenţei încălcării drepturilor fundamentale ale reclamantei şi a responsabilităţii Statului Român cu privire la această încălcarea.

Acţiunea privind repararea prejudiciului cauzat de durata nerezonabilă a unui proces penal se împarte în două etape: constatarea încălcării drepturilor fundamentale/constatarea existenţei faptei ilicite, respectiv stabilirea şi acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin aceasta încălcare.

În speţă, aceste două etape au fost date spre judecată unor instanţe diferite, însă nu se poate considera că a doua etapă putea fi realizată fără ca prima etapă să fie finalizată, invocând considerentele reţinute în decizia nr. 646 din 23 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.

În consecinţă, având în vedere că pentru prima etapă - constatarea duratei nerezonabile a procesului penal - este necesară intervenţia instanţei de judecată pentru a se realiza o analiza juridică complexă, în scopul de a verifica criteriile stabilite de jurisprudenţa constantă a Curţii cu privire la durata procedurilor penale, nu se poate susţine că persoana prejudiciată a putut constata sau cunoaşte această încălcare anterior, fără intervenţia instanţei de judecată.

Faptul că în speţă etapa constatării duratei nerezonabile a procesului penal a fost realizată printr-o procedură judiciară distinctă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi nu de către instanţa investită să stabilească şi să acorde prejudiciile cauzate de această faptă ilicită, nu presupune că această etapă nu mai este necesară pentru a se putea cunoaşte existenţa acestei încălcări, de către toţi subiecţii interesaţi, inclusiv de către persoana prejudiciată.

Apreciază că, până în momentul în care nu se reţine caracterul nerezonabil al duratei procedurilor penale de către o instanţă de judecată, nu se poate susţine că persoana prejudiciată cunoştea sau putea cunoaşte existenta faptei ilicite şi a prejudiciului cauzat prin aceasta şi nu se poate susţine că termenul de prescripţie prevăzut de art. 2528 C. civ. a început să curgă.

În situaţia în care se va aprecia, însă, că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul la care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 258/03.03.2014, apreciază că termenul a fost întrerupt prin introducerea acţiunii împotriva Statului Român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Arată că este greşită interpretarea instanţei de apel, în sensul că, întrucât reclamanta nu a solicitat acordarea unei reparaţii echitabile în procedura demarată în faţa Curţii, cererea formulată nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive al dreptului de solicitare a despăgubirilor aferente acestei încălcări.

Din economia art. 2537 C. civ. rezultă intenţia legiuitorului de a învesti cu putere întreruptiva fapta creditorului dreptului prescriptibil prin care se invocă dreptul ori se doreşte fructificarea acestuia. Temeiul efectelor întreruptive este ieşirea din pasivitate a creditorului care întreprinde demersuri în vederea realizării dreptului său.

Acestea se desprinde inclusiv din teza finală a textului de lege, prin care se prevede: "prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie". Aşadar, simpla invocare a dreptului este suficientă pentru ca prescripţia extinctivă să fie întreruptă.

Recurenta A. a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi a solicitat să se constate că i-au fost încălcate drepturile fundamentale, respectiv a invocat acţiunea ilicită a Statului Român, cauzatoare de prejudicii.

Se susţine că sesizarea Curţii Europeane a Drepturilor Omului are capacitatea de a întrerupe cursul termenului prescripţiei extinctive în temeiul art. 2537 pct. 2 C. civ., având în vedere că prin aceasta a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 din Convenţie, respectiv constatarea existenţei faptei ilicite a Statului Român.

Din 28 noiembrie 2014, când a sesizat Curtea, şi până în data de 10 iulie 2018 când hotărârea pronunţată de Curte a rămas definitivă, termenul de prescripţie cu privire la acţiunea de recuperarea prejudiciului cauzat a fost întrerupt, iar din 10 iulie 2018, de când hotărârea pronunţată de CEDO a rămas definitivă, a început să curgă un nou termen de prescripţie, conform art. 2541 alin. (4) C. civ.

În concluzie, se învederează că s-a formulat cererea de chemare în judecată la 2 martie 2020, înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de lege, motiv pentru care soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei invocate de intimat în acest sens este contrară prevederilor legale în materie.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că nu se poate calcula termenul de prescripţie de 3 ani de la data pronunţării deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat caracterul nerezonabil al procedurilor judiciare desfăşurate împotriva recurentei, întrucât ar echivala cu o limitare sau condiţionare a stabilirii răspunderii civile delictuale de o prealabilă sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, întrucât toate prejudiciile solicitate prin cererea de chemare în judecată derivă din durata procedurilor penale, este evident faptul că de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de încetare a procesului penal şi respectiv de achitare, constituie momentul la care recurentele-reclamante trebuiau să cunoască autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Se învederează că În mod corect a reţinut instanţa de apel că, deşi termenul de prescripţie de 3 ani se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, prin cererea adresată la CEDO reclamanta nu a formulat o solicitare de acordare a unei sume de bani cu titlu de satisfacţie echitabilă.

Aşadar, nu se poate considera că dreptul la acţiune al recurentelor-reclamante ar fi fost întrerupt până la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării unor prevederi din Convenţie, în condiţiile inexistenţei unor norme derogatorii în acest sens.

Din această perspectivă se susţine că acţiunea în antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român este independentă de derularea procedurii în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate considera că termenul de prescripţie nu a început să curgă ori că s-a întrerupt.

Întrucât au trecut mai mult de 3 ani de la data la care recurentele-reclamante au cunoscut prejudiciul indicat în cuprinsul acţiunii, dar şi persoana responsabilă, faţă de termenul imperativ de prescripţie de 3 ani reglementat de dispoziţiile C. civ., acţiunea este prescrisă.

Contrar celor susţinute de recurentele-reclamante, se arată că instanţa de apel a dat o dezlegare corectă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, motiv pentru care se solicită respingerea recursului formulat de reclamantele A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 83/A din 1 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

Recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (2 martie 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului, amânând succesiv pronunţarea la 2 februarie 2023, respectiv 9 februarie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispozitiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Prin cererea de recurs recurentele reclamante au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instranţei de apel, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, recurentele reclamante au arătat că, întrucât prezenta cauză are ca obiect răspunderea civilă delictuală, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2528 din C. civ., că termenul de prescripţie a dreptul material la acţiune a început să curgă din momentul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea prin care a stabilit în mod definitiv încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, recurentele reclamante au susţinut că până la momentul condamnării statului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu a cunoscut caracterul nerezonabil al duratei procesului penal, respectiv existenţa încălcării drepturilor sale fundamentale şi responsabilitatea statului cu privire la această încălcare. Recurentele reclamante în susţinerea cererii de recurs au invocat şi decizia nr. 646 din 23 februarie 2018 pronunţată de secţia I a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că, în litigiul pendinte, etapa constatării duratei nerezonabile a procesului penal a fost realizată printr-o procedură judiciară distinctă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi, nu de către instanţa învestită să stabilească şi să acorde prejudiciul cauzat de această faptă ilicită. În consecinţă, s-a învederat că până la momentul în care s-a reţinut caracterul nerezonabil al duratei procedurilor penale, nu se poate susţine că persoana prejudiciată cunoştea sau putea cunoaşte existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului cauzat prin aceasta şi, astfel nu se poate susţine că termenul de prescripţie a început să curgă. De asemenea, recurentele reclamante în subsidiar au susţinut întreruperea termenului de prescripţie prin introducerea acţiunii împotriva Statului Român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 2537 pct. 2 din C. civ.

Înalta Curte, în ceea ce priveste motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), invocat de recurente ca temei de drept al recursului, reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Din această perepectivă, Înalta Curte reţine că în ceea ce priveşte motivul de recurs vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material care instituie începutul termenului de prescripţie extinctivă, examinat prin prisma cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este fondat. Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect aspectele de principiu privind împrejurarea că exercitarea dreptului persoanei prejudiciate printr-o faptă ilicită de a solicita repararea prejudiciilor ce i-au fost cauzate este supusă prescripţiei extinctive, fiind incident termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 2.517 din C. civ., a stabilit în mod greşit momentul de la care începe să curgă acest termen în raport de momentul finalizării procedurilor penale în cauza reclamantei.

Înalta Curte constată că procedurile penale a căror durată nerezonabilă a fost reclamată în litigiul pendinte au fost finalizate la data de 18 iunie 2014 când a fost pronunţată decizia penală nr. 319/A/2014, prin care Curtea de Apel Oradea a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei penale nr. 258 din 03.03.2014 pronunţată de Judecătoria Oradea. Prin această sentinţă, judecătoria a dispus încetarea procesului penal faţă de reclamanta A., inculpată în cauza penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de delapidare şi fals în înscrisuri sub semnătură privată şi, respectiv, achitarea pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor.

După finalizarea procedurilor penale, recurenta reclamantă A. a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 28 noiembrie 2014, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu o cerere îndreptată împotriva României, susţinând că procedura penală care a fost iniţiată împotriva sa la 23 martie 2000 şi care s-a încheiat cu decizia pronunţată la 18 iunie 2014 a depăşit termenul rezonabil şi, astfel, a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Reclamanta a denunţat, de asemenea, absenţa, la nivel intern, a unei căi de atac efective, care să îi permită unei persoane să se plângă cu privire la depăşirea termenului rezonabil, considerând că această absenţă constituie o încălcare a art. 13 din Convenţie.

Prin decizia din 10 aprilie 2018, definitivă la data de 10 iulie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţie. La data de 2 martie 2020, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor morale şi materiale generate de situaţia reclamantă la Curtea Europeană Drepturilor Omului. În ceea ce priveşte prejudiciul, în cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prejudiciul rezultă din faptele expuse, determinate prin decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului, acţiunea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile legale care instituie răspunderea civilă delictuală.

Astfel, cum au arătat şi recurenţii reclamanţi, invocând în acest sens decizia nr. 646/23.02.2018 pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin durata excesivă a procesului penal presupune verificarea întrunirii condiţiilor privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Premisa analizei este aceea că "fapta ilicită" este reprezentată de întârzierile imputabile autorităţilor judiciare, identificate în urma aplicării criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.

În decizia menţionată, s-a arătat că instanţa de judecată trebuie să expună prioritar considerentele pentru care durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, decelând conduita procesuală a părţii de cea a autorităţilor şi ţinând cont de elementele ce indică gradul de complexitate a cauzei. De asemenea, s-a arătat că abia după stabilirea nerespectării termenului rezonabil este posibilă identificarea şi repararea prejudiciului cauzat, anume a celui care decurge exclusiv din întârzierile imputabile autorităţilor judiciare.

Prejudiciul se evaluează în echitate, potrivit aceloraşi principii pentru care Curtea Europeană acordă satisfacţie echitabilă. Înalta Curte reţine că având în vedere pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii prin care s-a constatat încălcarea drepturilor garantate de art. 6 paragraful 1 şi 13 din Convenţie, în prezenta cauză nu se mai impune cercetarea "faptei ilicite" reprezentate de întârzierile imputabile autorităţilor judiciare, nici expunerea considerentelor pentru care durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, întrucât aceste aspecte au fost stabilite de Curtea Europeană.

În ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie în care putea fi promovată acţiunea în despăgubiri, Înalta Curte constată că, în cauza aflată în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne, în sensul art. 35 paragraful 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenţie referitor la durata excesivă a procedurii penale iniţiate împotriva reclamantei. Potrivit Guvernului, reclamanta ar fi trebuit să sesizeze instanţele interne cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, pentru a solicita despăgubiri pentru durata excesivă a procedurii.

Or, în contextul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este neîntemeiată excepţia de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern considerând că, la momentul sesizării Curţii, nu a fost disponibilă nicio cale de atac efectivă, fiind încălcat art. 13 din Convenţie, nu se poate reţine în prezenta cauză, cu încălcarea celor statuate de Curtea Europeană, că reclamanta trebuia să formuleze cererea de chemare în judecată prin care să solicite atragerea răspunderii civile delictuale a statului într-un termen de 3 ani calculat de la momentul pronunţării deciziei penale nr. 319/A/2014 a Curţii de Apel Oradea, cu ignorarea statuării instanţei europene în privinţa momentului de la care acţiunea în răspundere civilă delictuală reprezintă o cale de atac efectivă.

Astfel, Curtea Europeană a considerat că, în cazul în care calea de atac internă din cauzele referitoare la durata procedurii este rezultatul unei evoluţii jurisprudenţiale, epuizarea căilor de atac interne se apreciază, cu unele excepţii, la data introducerii cererii în faţa sa. Or, în speţă, la momentul introducerii cererii, calea de atac în cauză nu dispunea încă de gradul de certitudine impus de CEDO pentru a putea fi utilizată în sensul art. 35 paragraful 1 din Convenţie, situaţie în care nu i se poate imputa reclamantei că, înainte de a sesiza Curtea, nu a epuizat o acţiune care, la momentul respectiv, nu prezenta certitudinea şi eficacitatea necesare.

În consecinţă, Curtea Europeană a analizat fondul cererii reclamantei şi a apreciat caracterul "rezonabil" al duratei unei proceduri în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de criteriile rezultate din jurisprudenţa sa, respectiv complexitatea cauzei,comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana în cauză şi a concluzionat că durata totală a procedurii, şi anume paisprezece ani, două luni şi douăzeci şi şase de zile, pentru trei grade de jurisdicţie, nu poate fi considerată rezonabilă din perspectiva cerinţelor art. 6 din Convenţie, fiind astfel încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

În raport de încălcarea drepturilor constatată prin decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului. reclamanta a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea art. 6 din Convenţie. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că art. 2528 din C. civ. conform căruia prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, nu poate fi aplicat în sensul reţinut de instanţa de apel întrucât ar conduce la o încălcare, în contextul speţei, a art. 13 din Convenţie, care garantează o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe naţionale, care îi permite unei persoane să se plângă de o nerespectare a obligaţiei, prevăzute la art. 6 paragraful 1, de soluţionare a cauzelor într-un termen rezonabil.

Astfel, în speţă, această cale de atac efectivă este reprezentată de acţiunea în despăgubiri, cu privire la care Curtea Europeană a constatat că, la momentul sesizării sale, aceasta nu prezenta certitudinea şi eficacitatea necesare. Reţinând aplicarea greşită a normei de drept material care stabileşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă pentru formularea acţiunii în despăgubiri subsecvente constatării încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs invocat în acest sens de recurenţele reclamanţe, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., situaţie în care nu se mai impune analiza motivului de recurs invocat în subsidiar, privind întreruperea termenului de prescripţie în temeiul art. 2537 pct. 2 din C. civ..

În consecinţă, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de recurenţele reclamanţe, a casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va avea în vedere dezlegările expuse prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele D. şi A. împotriva deciziei nr. 83/A din 1 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2023.