Tort claim over unlawful VAT deductions inadmissible; exclusive fiscal recovery procedure prevails

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022 asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 04 ianuarie 2018, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) ca reprezentant legal al Statului Român, în contradictoriu cu pârâţii A. şi S.C. B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâţilor la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 700.645,2 RON, prejudiciu la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până în ziua efectuării plăţii inclusiv.

De asemenea, a solicitat menţinerea măsurii asiguratorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale pârâţilor, până la concurenţa valorii estimate a prejudiciului cauzat bugetului de stat şi nerecuperat în cuantum de 700.645,2 RON, la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până în ziua efectuării plăţii inclusiv.

2. Sentinţa pronunţată pe fond

Prin sentinţa civilă nr. 102 din 18 februarie 2021, Tribunalul Cluj, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca reprezentant al Statului Român, împotriva pârâţilor A. si S.C. B. S.R.L..

Împotriva sentinţei sus-menţionate au declarat apel reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, respectiv, apel incident pârâtul A..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 381/A/2021 din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, respectiv, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâtul A., împotriva sentinţei civile nr. 102 din 18.02.2021 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018, pe care a menţinut-o.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 381/A/24.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.).

5. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că prin ordonanţa de clasare, parchetul nu a rezolvat acţiunea civilă, menţinând totodată măsurile asigurătorii dispuse în cauză, până la promovarea unei cereri pe cale separată în fata instanţei civile în vederea recuperării prejudiciului.

A opinat că instanţa de apel interpretează considerentele deciziei nr. 17/2015 doar dintr-o anumită perspectivă, concluzionând în mod eronat că singura cale de recuperare a prejudiciului este calea procedural fiscală. Or, în realitate, opinează recurenta, decizia 17/2015 clarifică situaţia accesoriilor ce urmează a fi calculate prejudiciului produs prin infracţiune, şi nicidecum nu stabileşte modalitatea în care statul poate recupera un prejudiciu.

De altfel, la momentul introducerii acţiunii şi după clasarea faptei penale, dispoziţiile codului de procedură fiscală, ca modalitate de recuperare a prejudiciului, nu pot fi aplicate întrucât acestea reglementează o procedură eminamente administrativă, singura cale procedurală fiind calea unei acţiuni în răspundere delictuală, în care modul de calcul al prejudiciului şi al obligaţiilor fiscale accesorii se face respectând normele codului de procedură fiscală.

În aceste condiţii, acţiunea, opinează recurentul, este perfect admisibilă, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acesteia echivalând cu inoperabilitatea prevederilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen., care menţine măsurile asigurătorii până la introducerea unei acţiuni pe cale civilă.

Admisibilitatea acţiunii este dată de dreptul reclamantului de a sesiza instanţa, sens în care, potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen.: "persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civila în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă".

Prin urmare, aflaţi în fata unei hotărâri definitive prin care latura civilă a fost lăsată nesoluţionată în cadrul procesului penal, Statul Roman prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca persoană ce s-a constituit parte civilă în procesul penal, a promovat acţiunea, în condiţiile legii. A invocat recurentul dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora "instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite". De aici, rezultă că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăţiei făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să îl cunoască.

Arată că obiectul acţiunii formulate de ANAF îl constituie răspunderea civilă delictuală şi, potrivit dispoziţiilor art. 1003 C. civ., dacă prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane, acestea sunt obligate la reparaţie în mod solidar. Astfel, în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este obligaţie legală generală, ce revine tuturor subiecţilor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite. Prin urmare, răspunderea delictuală are un caracter solidar, astfel încât şi mijloacele de constrângere pot acţiona asupra tuturor codebitorilor acţionari.

Scopul acţiunii este acela de obţinere a unui titlu, în baza căruia Statul Român urmează să procedeze la executare, până la concurenţa prejudiciului, indiferent că acesta este constatat prin decizie de impunere sau hotărâre judecătoreasca, aspect care nu echivalează cu impunerea dublă a sumelor datorate bugetului de stat şi, indiferent de modul de stabilire sau recunoaştere a prejudiciului, persoanele responsabile vor fi executate, în solidar, până la concurenţa sumei reprezentând prejudiciul.

Împrejurarea că, în dosarul nr. x/2015, Parchetul a dispus clasarea cauzei şi a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, respectiv repararea prejudiciului pe care l-au constatat, dar apreciind că a fost produs prin săvârşirea unei fapte cu caracter nepenal, motiv pentru care s-a şi dispus menţinerea sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor suspectului A., în vederea recuperării prejudiciului pe cale civilă, nu înseamnă decât că opţiunea părţii civile, în speţă ANAF, de a-şi valorifica pretenţiile civile în procesul penal, nu mai putea fi realizată în acel cadru procesual.

Prin ordonanţa din data de 04.12.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus clasarea cauzei, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., apreciindu-se că fapta nu este una penală, ci una fiscală, motiv pentru care s-a dispus aplicarea art. 315 alin. (2), pct. a: "ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei".

Concluzionează recurenta că rezultă faptul că dreptul de a învesti instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor sale civile s-a născut pentru ANAF abia în momentul în care aceasta a luat cunoştinţă, ca urmare comunicării ordonanţei de clasare din data de 04.12.2018, că latura civilă a procesului penal, respectiv prejudiciul constatat în cauză nu mai poate fi soluţionată. Opţiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă şi partea nu o poate părăsi (electa una via non datur recursus ad alteram), cu rezerva situaţiei în care aceasta este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, de exemplu, ca în speţă, când instanţa penală a lăsat nerezolvată acţiunea civilă.

În speţă, abia în momentul dispunerii soluţiei de clasare a cauzei privind pe A. şi S.C. B. S.R.L. şi astfel, a rămânerii laturii civile nerezolvate, respectiv neacoperirea prejudiciului constatat în cauză, ANAF a putut acţiona separat de procedura penală pentru care optase şi sesiza astfel, instanţa civilă.

Arată că S.C. B. S.R.L. are 2 administratori, un administrator de fapt în persoana pârâtului A., si un administrator de drept, în persoana lui C., aşa cum reiese din certificatul constatator. Arată că nu se poate exclude total vina intimatului-pârât A. în ceea ce priveşte săvârşirea faptelor prin care s-a produs prejudiciul constatat în cauză, acesta trebuind să răspundă cel puţin în solidar cu C.. Intimatul-pârât a reprezentat interesele societăţii în relaţiile economice şi comerciale derulate şi cu ocazia achiziţionării imobilului în cauză, fapt ce denotă că acesta îndeplineşte rolul de administrator în fapt al S.C. B. S.R.L..

Susţine recurentul că răspunderea administratorilor este angajată ori de câte ori suntem în prezenta unei fapte care încalcă o normă legală sau contractuală, adică în orice situaţie în care contractul de mandat sau o dispoziţie legală este încălcată printr-o faptă culpabilă, fiind de discutat dacă se prezumă sau nu culpa administratorului, ţinând cont de caracterul dual al răspunderii administratorului. Doctrina dreptului comercial a indicat aplicabilitatea art. 1080 C. civ., ceea ce implică faptul că diligenţa pe care trebuie să o depună o persoană în îndeplinirea mandatului său este aceea a unui bun administrator. Culpa administratorului, având în vedere caracterul remunerat al mandatului comercial (după ale cărui reguli activează administratorul unei societăţi, conform art. 72 din Legea nr. 31/1990), se apreciază după tipul abstract-culpa levis in abstracto.

Opinează recurentul că este evident că ne aflăm în faţa unei culpe prezumate, de aici rezultând obligativitatea administratorului de a răsturna prezumţia de culpă, sarcina probei aparţinându-i.

Arată că obligaţiile accesorii decurg direct din lege cu titlu de sancţiuni pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor fiscale principale, iar acestea se datorează de la scadenţă până la achitarea obligaţiilor fiscale, în baza principiului de drept, conform căruia accesoriul urmează principalul. Conform principiului reparării integrale a prejudiciului, trebuie acoperit atât prejudiciul efectiv, cât şi beneficiul nerealizat, existând obligaţia plăţii şi a accesoriilor aferente sumei datorate, de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până la data achitării integrale. Obligaţiile fiscale accesorii sunt determinabile, având in vedere că acestea vor fi calculate în conformitate cu legislaţia fiscală aplicabilă, de la momentul producerii prejudiciului până la data achitării integrale a debitului şi nu trebuie dovedite. În funcţie de executarea debitului principal de către organele fiscale subordonate Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, vor fi calculate şi obligaţiile fiscale accesorii. Prin urmare, pentru a putea fi calculate, trebuie achitată suma reprezentând obligaţia principală, ulterior calculându-se obligaţiile fiscale accesorii, pentru perioada scursă între momentul când s-a născut obligaţia plăţii (momentul producerii prejudiciului) şi momentul în care s-a achitat această obligaţie fiscală principală.

Conchide recurentul că, în cauză, sunt întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 1.357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv: existenţa unui prejudiciu cert, acesta să nu fi fost recuperat încă, să fie direct şi actual, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes.

Enumeră recurentul cele patru condiţii care se cer a fi întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Arată că, în ceea ce priveşte existenţa unui prejudiciu, acesta e dovedit de probele administrate în cauza penală, fiind cert atât sub aspectul existenţei sale, cât şi al posibilităţii de evaluare. Cuantumul prejudiciului reiese din înscrisurile administrate în cauză, obiect al dosarului nr. x/2015 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău. Potrivit înscrisurilor întocmite în cauza respectivă, prejudiciul cauzat bugetului de stat de societatea intimată şi de A., în calitate de mandatar al acestei societăţi, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul (teren+casă) situat în mun. Cluj-Napoca, str. x, contract încheiat între S.C. D. S.R.L. şi societatea intimată, este în cuantum de 700.645,2 RON, reprezentând TVA dedusă în mod nelegal.

Cu privire la obligaţiile accesorii, arată că prejudiciul este determinabil şi modificabil în funcţie de dilatarea intervalului de timp care se scurge de la data scadenţei până la data efectivă a plăţii. În acest sens, arată că determinarea cuantumului exact al acestor obligaţii se face în raport de prevederile Codului de procedură fiscală.

Astfel, prejudiciul există, este cert şi nu a fost reparat până în prezent.

Cu privire la existenţa unei fapte ilicite, învederează că aceasta există şi constă în neplata TVA evidenţiat şi colectat de către societatea intimată.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, aceasta este îndeplinită, din ansamblul probator administrat rezultând în mod direct şi neechivoc faptul că prejudiciul cauzat a fost ca urmare a acţiunilor pârâţilor, prin încălcarea dispoziţiilor legale privind plata TVA, către bugetul general consolidat al statului.

Cu privire la existenţa vinovăţiei, arată că faptele au fost comise cu vinovăţie, astfel cum au reţinut şi organele de urmărire penală.

Mai solicită menţinerea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale pârâţilor, în vederea recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, până la concurenţa valorii estimate a prejudiciului cauzat bugetului de stat şi nerecuperat în cuantum de 700.645,2 RON, la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până în ziua efectuării plăţii inclusiv.

Recurentul şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Procedura de filtru

Intimatul A. a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.

Prin raportul privind admisibilitatea recursului, magistratul-asistent raportor a opinat în sensul că recursul este formulat în termen, împotriva unei hotărâri supuse acestei căi de atac, completul urmând a aprecia asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 381/A din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, fixând termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta E. S.A. are caracter nefondat, pentru argumentele ce succed.

Prin motivul de recurs, încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 1357-1359 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, soluţia de menţinere a hotărârii de respingere a acţiunii ca inadmisibilă fiind greşită. Susţine recurentul că prejudiciul pretins cauzat bugetului de stat care i se impută intimatului a fost calculat în dosarul penal nr. x/2015 care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău şi, prin ordonanţa de clasare, acţiunea civilă ar fi fost lăsată nesoluţionată, fiind menţinute, însă, măsurile asigurătorii dispuse în cauză.

Mai critică recurentul faptul că instanţa de apel a apreciat că singura cale de recuperare a prejudiciului este cea fiscală, când, în realitate, Decizia nr. 17/2015 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii clarifică doar situaţia accesoriilor ce urmează a fi calculate prejudiciului produs prin infracţiune şi nu stabileşte modalitatea în care statul poate recupera un prejudiciu. Afirmă că admiterea excepţiei inadmisibilităţii echivalează cu inoperabilitatea prevederilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen., care menţine măsurile asigurătorii până la introducerea unei acţiuni pe cale civilă, admisibilitatea acţiunii provenind din dreptul reclamantului de a sesiza instanţa, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, a mai expus argumente pe fondul cauzei, şi anume că nu se poate exclude culpa vina intimatului-pârât A. în ceea ce priveşte săvârşirea faptelor prin care s-a produs prejudiciul pretins constatat în cauză, precum şi întrunirea, în opinia sa, a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia.

Luând în examinare criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la soluţia de validare în apel a respingerii, ca inadmisibilă, a acţiunii, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte criticile recurentului referitoare la faptul că Decizia nr. 17/2015 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii clarifică doar situaţia accesoriilor ce urmează a fi calculate prejudiciului produs prin infracţiune şi nu stabileşte modalitatea în care statul poate recupera un prejudiciu, Înalta Curte reţine caracterul nereal al acestora.

Astfel, prin decizia sus-menţionată, a fost admis recursul în interesul legii şi s-au statuat următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen. stabileşte:

În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

Aşadar, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, prin această decizie în interesul legii s-a stabilit atât obligativitatea aplicării dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ca norme speciale de drept în această materie, cât şi plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi a obligaţiilor fiscale accesorii datorate, în condiţiile aceluiaşi cod.

A mai reţinut instanţa de unificare a practicii judiciare că raportul de drept procedural fiscal cuprinde, astfel cum prevede art. 16 din Codul de procedură fiscală, drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal, dar se poate considera că în conţinutul raportului de drept procedural fiscal intră totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu activitatea de administrare a impozitelor şi taxelor.

În considerentele deciziei, referindu-se la raportului dintre legea generală şi legea specială, instanţa supremă a invocat prevederile art. 1 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, conform cărora, "prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal". Potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ "prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat".

Codul fiscal prevede în art. 1 alin. (3) în sensul că: "în materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict dintre acestea aplicându-se dispoziţiile Codul fiscal". Art. 2 alin. (1) din Codul de procedură fiscală institulat "Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative" prevede: " (1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se îndeplineşte potrivit Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum şi ale altor reglementări date în aplicarea acestora".

Instanţa supremă a conchis că, în conformitate cu dispoziţiile legale sus menţionate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.

În materie fiscală, organul fiscal are atribuţii speciale şi extraordinare fundamentate pe puterea conferită de lege de a emite însuşi titlul executoriu, după emiterea deciziei de impunere şi împlinirea ulterioară a termenului de plată pentru aceasta, nefiind necesară, ca în materia civilă de drept comun, intervenţia instanţei de judecată pentru statuarea, prin hotărâre judecătorească, asupra întinderii creanţei şi instituirea obligaţiei de plată în sarcina debitorului. Intervenţia instanţei este provocată într-o fază ulterioară a procedurii, pe calea acţiunii în contencios fiscal.

De altfel, caracterul special şi derogatoriu al procedurii fiscale, ceea ce atrage aplicarea sa cu prioritate în faţa oricărei alte proceduri de drept comun sau a unei alte proceduri speciale (precum este procedura insolvenţei) în virtutea principiului specialia generalibus derogant a fost deja enunţat şi a primit efectele cuvenite în jurisprudenţa de unificare anterioară a instanţei supreme.

În acest sens, prin decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept instanţa supremă stabilind, în interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) şi (2) şi 13 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că administratorul/lichidatorul judiciar nu are atribuţia de a verifica pe fond creanţele bugetare constatate prin titluri executorii, contestate în termenul legal în faţa instanţei specializate, a arătat că verificarea legalităţii unei creanţe fiscale cuprinse într-un titlu executoriu nu poate fi efectuată decât în condiţiile reglementate de legislaţia specială, respectiv Codul de procedură fiscală, iar nu în cadrul procedurii insolvenţei, supuse unei alte reglementări speciale. În acelaşi context, instanţa supremă a arătat şi că, revine exclusiv instanţei specializate de control administrativ şi fiscal controlul de legalitate/de temeinicie a titlurilor executorii din care izvorăsc creanţe bugetare, pentru care se solicită înscrierea în tabelul de creanţe, în ipoteza în care aceste titluri au fost contestate în faţa instanţei judecătoreşti în termenele speciale prevăzute de legea specială.

De asemenea, prin Decizia nr. 6 din 14 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a reţinut, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, că executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii sociali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Codului de procedură fiscală.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a enunţat regula potrivit căreia procedura specială instituită de legiuitor prin dispoziţiile legale derogă de la procedura instituită prin Legea nr. 85/2006, derogare determinată de obiectul executării silite, respectiv încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse la bugetul de stat.

Pe cale de consecinţă, şi în prezenta cauză, caracterul special şi derogatoriu al procedurii de executare fiscală determină aplicarea acesteia cu prioritate faţă de procedura de drept comun care, în cauzele analizate constă, în acţiunea directă formulată împotriva societăţii comerciale si a administratorului acesteia pentru obligarea acestuia la plata unor creanţe fiscale şi accesoriilor acestora.

În referire la criticile privitoare la posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale a administratorului A., raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, privitor la plata unor creanţe fiscale şi a accesoriilor aferente acestora, pretins datorate reclamantei, Înalta Curte relevă faptul că răspunderea altor persoane în solidar cu debitoarea societatea comercială respectivă materie fiscală este prevăzută de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestui articol, răspunderea acestor persoane se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte, titlul de creanţă fiscală trebuind să fie emis pe numele fiecărei persoane cu menţionarea şi a celorlalte persoane care răspund solidar pentru creanţa respectivă, decizia fiind act administrativ fiscal, care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de art. 26 alin. (2) şi următoarele Codul de procedură fiscală şi care poate fi contestată în condiţiile prescrise de normele speciale în materie.

Astfel, ca subiect al raportului juridic fiscal, debitorul obligaţiei de reţinere şi vărsare a impozitelor şi contribuţiilor cu retinere la sursă este societatea comercială angajatoare, căreia ANAF trebuie să-i emită decizie de impunere, iar administratorul va răspunde în solidar cu societatea doar în condiţiile art. 25 din Codul de procedură fiscală şi doar dacă în privinţa sa, organul fiscal a emis o decizie de antrenare a răspunderii solidare.

Răspunderea administratorilor nu intervine în orice situaţie, ci doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv numai în caz de insolvenţă a societăţii comerciale şi numai atunci când se face dovada că administratorul respectiv a contribuit la starea de insolvabilitate prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele dintre cele enumerate limitativ la art. 25 alin. (2) lit. b)-e) din Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită de administrator.

Or, în cauză, constatându-se că există dispoziţii de drept speciale în materie fiscală care pot fi urmate pentru recuperarea unui altfel de pretins prejudiciu, în mod corect instanţa de apel a statuat că orice acţiune pentru recuperarea unui astfel de prejudiciu rezultat dintr-o creanţă sau obligaţie fiscală poate fi reparat doar în conformitate cu dispoziţiile speciale în materie, respectiv în conformitate cu Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală, excepţia inadmisibilităţii acţiunii fiind admisă în mod corect la fondul cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 381/A din 24 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj – secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 381/A din 24 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.

Dosar nr. x

OPINIE SEPARATĂ

a doamnei judecător F., în sensul admiterii recursului declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 381/A din 24 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, casării deciziei civile şi trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, constat că premiza litigiului prezent este aceea că prin ordonanţa din 27.01.2020 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus între altele, clasarea cauzei fata de suspecţii: G., administrator al S.C. D. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. Comănesti, cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a taxelor având ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri de la bugetul de stat, prevăzute şi pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 8 alin. (1) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 38 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; H., administrator împuternicit al S.C. D. S.R.L. şi A., mandatar al S.C. B. S.R.L., cercetaţi pentru complicitate la săvârşirea aceloraşi infracţiuni, clasarea fiind dispusă pentru acelaşi temei; S.C. B. S.R.L. Cluj Napoca, cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzute şi pedepsite de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. I lit. c) din Legea 241/2005, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală; clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de spălare de bani, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a mai dispus ridicarea sechestrelor penale aplicate asupra bunurilor aparţinând suspecţilor G., H. si S.C. D. S.R.L. Comanesti, precum şi menţinerea sechestrului asigurator aplicat asupra bunurilor suspectului A. instituit prin ordonanţa procurorului din data de 23.09.2015, măsură despre care s-a precizat că va înceta de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la comunicarea soluţiei.

Plângerea formulată împotriva acestei soluţii a fost respinsă prin ordonanţa nr. 19/II/2/2020 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, ordonanţă împotriva căreia recurenta reclamantă prezentă ANAF a formulat plângere, înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Bacău şi soluţionată în sensul respingerii prin încheierea penală definitivă nr. 210/P/9 octombrie 2920 pronunţată de Tribunalul Bacău.

Grefat pe premisa factuală enunţată, constat că în cauză devin incidente dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.: "(5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi (nota bene - fapta nu este prevăzută de legea penală), (…) instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă" şi corelativ, art. 27 alin. (2) C. proc. pen.: "Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă".

Aşadar, întrucât în cauză, în raport de faptele ilicite imputate intimaţilor pârâţi prezenţi, s-a dispus în cadrul procesului penal lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile, atunci recurenta reclamantă avea posibilitatea (chiar obligaţia juridică raportat la calitatea sa de instituţie publică cu atribuţii de prezervare a bugetului general consolidat al statului) să introducă acţiune la instanţa civilă de drept comun pentru recuperarea prejudiciului invocat a fi fost cauzat.

Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. nu distinge sub aspectul făptuitorilor din procesul penal împotriva cărora o astfel de acţiune civilă este permis a fi promovată, ceea ce înseamnă - în virtutea argumentului metodei de interpretare raţională a normelor juridice ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă) - că ea poate fi exercitată atât împotriva făptuitorilor persoane fizice, cât şi împotriva celor persoane juridice.

Posibilitatea exercitării în astfel de cazuri a unei acţiuni în faţa instanţei civile de drept comun este confirmată mutatis mutandis inclusiv prin Decizia nr. 7/2018 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 15 iunie 2018.

Astfel, stabilind că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile", instanţa supremă a arătat în mod obligatoriu şi cu caracter de principiu în decizia în interesul legii menţionată următoarele: "51. Substanţa dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenţei unei instanţe specializate, în lipsa unei norme atributive de competenţă; de altfel, însăşi instanţa penală, în măsura în care soluţionează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziţii de drept fiscal, chiar dacă îi lipseşte o specializare într-un asemenea domeniu.

52. (…) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că instanţei de contencios administrativ şi fiscal nu îi revine o competenţă de drept comun în soluţionarea oricărui litigiu având ca obiect o creanţă de natură fiscală.

53. Mai mult decât atât, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu conţine nicio normă de competenţă, cu excepţia celor cuprinse în art. 213 alin. (13) şi art. 281 alin. (2), care însă nu sunt aplicabile litigiilor în discuţie.

54. Astfel, art. 213 alin. (13) stabileşte competenţa instanţei specializate numai în situaţia atacării deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, iar art. 281 alin. (2) instituie competenţa aceleiaşi instanţe când se atacă deciziile emise de organul fiscal în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale de către persoanele vătămate prin acestea.

55. Pe de altă parte, nici din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 nu se poate trage concluzia competenţei instanţei de contencios administrativ şi fiscal în soluţionarea litigiilor la care se referă prezenta sesizare.

56. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) dinLegea nr. 554/2004, "(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

(2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept".

57. Sesizarea instanţei de contencios administrativ are, aşadar, ca premisă vătămarea reclamantului, care se produce fie prin actul administrativ al autorităţii publice, fie prin nesoluţionarea de către aceasta, în termenul legal, a unei cereri.

58. În acest sens, sub titlul Obiectul acţiunii judiciare, art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevede la alin. (1) că: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

59. Prin urmare, de esenţa contenciosului administrativ este fie existenţa unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluţionarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorităţii publice prin care subiectul care poate sesiza instanţa de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.

60. Aşadar, de principiu, într-un litigiu de contencios administrativ, autoritatea publică are calitatea de pârâtă.

61. Chiar dacă, definind noţiunea de contencios administrativ, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 prevede că aceasta este "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim", aceasta nu înseamnă că orice litigiu în care o autoritate publică are calitatea de reclamantă este dat în competenţa instanţei de contencios administrativ.

62. Se are în vedere, pe de o parte, că, potrivit acestui din urmă text legal, litigiul trebuie să se fi născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Pe de altă parte, dacă nu are calitatea de persoană vătămată în termenii definiţi de Legea nr. 554/2004, autoritatea publică poate sesiza instanţa de contencios administrativ numai în cazul în care există dispoziţii legale exprese în acest sens.

63. Asemenea prevederi se regăsesc în art. 1 alin. (3) - (6) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "(3) Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii administrative de a-şi realiza atribuţiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. (…)

(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. (…)

(5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente.

(6) Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. (…)"

64. Analiza acestor dispoziţii relevă că Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu îi este recunoscută legitimarea procesuală de a sesiza instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu acţiuni de genul celor la care se referă memoriul de recurs în interesul legii.

65. În concluzie, în situaţia acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (…) autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înţelesul Legii nr. 554/2004 şi nu există nici dispoziţii legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ.

66. În considerarea argumentelor expuse, competenţa instanţei de contencios administrativ este exclusă, ceea ce determină concluzia că aceasta revine instanţei civile de drept comun, ea fiind partajată între judecătorii (…) şi tribunale (…).

67. Este util a se sublinia încă o dată, în acest context, că dispoziţiile evocate mai sus nu disting în funcţie de temeiul juridic al pretenţiilor, ceea ce înseamnă că şi o acţiune în valorificarea unei creanţe fiscale este dată în competenţa instanţei de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competenţă în favoarea instanţei specializate de contencios administrativ şi fiscal".

Constatând că în litigiul prezent, recurenta reclamantă le impută intimatei societatea comercială pârâtă şi intimatului persoană fizică în calitate de administrator (de fapt) al persoanei juridice, producerea unui prejudiciu; că autoritatea publică reclamantă nu este o persoană vătămată în înţelesul Legii nr. 554/2004 (în sensul explicitat supra în cadrul deciziei în interesul legii) şi că nu există vreo normă atributivă de competenţă cu privire la astfel de acţiuni (având un obiect similar problemei de drept dezlegate prin decizia în interesul legii citate) în favoarea instanţei de contencios administrativ, rezultă atunci, pentru identitate de raţiune, că acţiunea prezentă este una care revine instanţei civile de drept comun şi nu celei de contencios administrativ care să judece potrivit normelor de drept administrativ şi fiscal, astfel cum eronat a apreciat instanţa de apel.

Continuând, se observă că astfel cum s-a ilustrat în considerentele citate ale deciziei instanţei supreme enunţate, dar şi astfel cum s-a specificat în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 17/2015 privind examinarea recursului în interesul legii privind modul de soluţionare în materie a laturii civile în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 875 din 23 noiembrie 2015, "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen. stabileşte: În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală".

Potrivit considerentelor acestei ultim enunţate decizii în interesul legii, rezultă că infracţiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispoziţiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de definire, stabilire şi administrare a creanţelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanţa penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi.

Astfel cum însăşi instanţa supremă a statuat în cadrul jurisprudenţei sale pe marginea acestei decizii în interesul legii (a se vedea de exemplu, decizia civilă de speţă nr. 2625/9 decembrie 2020 a secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), rezultă că instanţa penală, în soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, şi pentru identitate de raţiune, şi instanţa civilă, în soluţionarea acţiunii civile lăsate nesoluţionate de instanţa penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părţii/părţilor inculpate pentru săvârşirea unor fapte ilicite incriminate ca infracţiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligaţii prevăzute de normele Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligaţii intră în conţinutul unui raport juridic de drept fiscal.

Aşadar, instanţa civilă de drept comun este îndrituită să soluţioneze o astfel de acţiune, prin aplicarea normelor speciale enunţate şi nicidecum să o respingă ca inadmisibilă tocmai prin raportare la argumentul existenţei, incidenţei lor.

Drept urmare a ansamblului acestor elemente expuse, rezultă că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., reţinută de curtea de apel în considerarea faptului că partea civilă ar trebui să urmeze procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obţinerii reparaţiei prejudiciului, nu se fundamentează în raport cu argumentele deciziei în interesul legii invocate de instanţa de apel, ci dimpotrivă, ea este chiar infirmată de acestea.

A interpreta în direcţia enunţată de instanţa de apel decizia în interesul legii indicată echivalează totodată cu a lipsi de eficacitate, a goli de conţinut norma juridică specială şi derogatorie reprezentată de art. 27 alin. (2) C. proc. pen. care, astfel cum s-a ilustrat anterior, permite în mod expres formularea unei acţiuni la instanţa civilă de drept comun (instanţă decelată supra inclusiv prin prisma Deciziei în interesul legii nr. 7/2018): "Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă".

Astfel, atât timp cât art. 27 alin. (2) C. proc. pen. permite în mod expres părţii civile din cauza penală promovarea unei acţiuni la instanţa civilă, respingerea unei astfel de acţiuni ca inadmisibile pentru argumentul că trebuie urmată o altă procedură specială (cea de contencios administrativ) reprezintă o soluţie de natură să lipsească de aplicabilitate norma procesual penală specială şi derogatorie, ceea ce ar fi contrar argumentului metodei de interpretare raţionale, logice a normelor juridice actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării).

În egală măsură şi în acelaşi context soluţia de admitere a excepţiei de inadmisibilitate ar fi de natură a lipsi de suport şi dispoziţia judiciară penală de menţinere a sechestrului asigurator aplicat asupra bunurilor intimatului pârât administrator instituit prin ordonanţa procurorului din data de 23.09.2015, măsură procesuală a cărei subzistenţă a fost condiţionată de introducerea acţiunii în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la comunicarea soluţiei din procedura penală.

Argumentul dedus de instanţa de apel din Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este nerelevant cauzei pendinte în condiţiile în care pe de o parte, problema de drept acolo supusă dezlegării instanţei supreme a vizat alte proceduri speciale decât cea penală, respectiv procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Pe de altă parte decizia respectivă de dezlegare a unei chestiuni de drept s-a grefat pe ipoteza existenţei unei creanţe fiscale constatate deja printr-un titlu executoriu, deci pe (pre)existenţa unui titlu executoriu: "În ipoteza în care creanţa bugetară rezultând dintr-un titlu executoriu a fost contestată în termenele speciale în faţa instanţei de contencios administrativ, aşadar debitoarea a ales calea contestaţiei administrative prevăzute de art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, cum este cazul în speţă, administratorul judiciar/lichidatorul nu este competent să analizeze pe fond creanţa bugetară, întrucât actele administrative ce o stabilesc - decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală - au fost contestate în termen în faţa instanţei judecătoreşti competente. În caz contrar ar fi încălcată competenţa unei instanţe judecătoreşti specializate de către administratorul/lichidatorul judiciar, ceea ce ar afecta garanţia constituţională prevăzută art. 126 alin. (6) din Constituţia României. (...)

O creanţă bugetară rezultând dintr-un titlu executoriu contestat în condiţiile legii speciale va fi supusă procedurii de verificare prevăzute de art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, dar această verificare este limitată, deoarece existenţa dreptului de creanţă va fi stabilită în procedura contenciosului fiscal.

Verificarea legalităţii unei creanţe fiscale cuprinse într-un titlu executoriu nu poate fi efectuată decât în condiţiile reglementate de legislaţia specială, respectiv Codul de procedură fiscală, iar nu în cadrul procedurii insolvenţei, supuse unei alte reglementări legale speciale.

Prin urmare, controlul de legalitate/de temeinicie a titlurilor executorii din care izvorăsc creanţe bugetare, pentru care se solicită înscrierea în tabelul de creanţă, în ipoteza în care aceste titluri au fost contestate în faţa instanţei judecătoreşti în termenele speciale prevăzute de legea specială, revine exclusiv instanţei specializate de control administrativ şi fiscal, o atare verificare pe fond neputând fi făcută de practicianul în insolvenţă. În schimb, administratorul/lichidatorul judiciar este obligat, conform atribuţiilor sale legale, să verifice sub aspect formal creanţa bugetară ce se solicită a se înscrie în tabelul de creanţe".

Or, această ipoteză, a (pre)existenţei unui titlu executoriu din care să rezulte o creanţă fiscală nu este întrunită în cauză, ea necaracterizând nici procedura penală fundament al prezentei acţiuni civile de drept comun, acţiune al cărei scop este tocmai acela al verificării existenţei dreptului de creanţă fiscală, al constituirii unui astfel de titlu al creanţei fiscale.

Acelaşi atribut de nerelevanţă caracterizează şi argumentul dedus din Decizia nr. 6 din 14 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizie prin care s-a reţinut, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, că executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, a membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţilor comerciale supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii sociali şi ceilalţi creditori ai debitorului falit, potrivit Codului de procedură fiscală.

Această decizie în interesul legii tranşează conflictul determinat de existenţa unui concurs de executări silite asupra creanţelor fiscale: "Dispoziţiile art. 139 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează concursul de executări silite, organele de executare fiscale fiind competente să continue procedura de executare, indiferent de momentul în care a început executarea silită de drept comun.

Procedura specială instituită de legiuitor prin art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este o derogare de la procedura instituită prin art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, privind procedura fiscală, derogare determinată de obiectul executării silite, respectiv încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse la bugetul de stat".

Or, speţa pendinte nu vizează executarea unei creanţe fiscale, ci chiar constatarea, recunoaşterea existenţei sale. Aşadar, din nou, se observă că şi această decizie a instanţei supreme invocată de instanţa de apel are o premisă (pre)existenţa unui titlu constatator al creanţei fiscale) total diferită de cea a litigiului prezent care are ca scop tocmai recunoaşterea dreptului de creanţă. În al doilea rând, concursul tranşat de instanţa supremă în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 6 din 14 mai 2012 vizează – ca şi în cazul celei anterior dezbătute - o altă procedură specială (configurată la rândul său, de norme juridice proprii, diferite) decât cea penală, la rândul ei specială şi distinctă.

Pentru ansamblul acestor considerente, am apreciat că în mod eronat instanţa de apel a admis excepţia inadmisibilităţii, cu consecinţa admiterii recursului, casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.