Extraordinary review inadmissible for violation of positive effect of res judicata absent triple identity of parties, object, and cause

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 mai 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii Instituţia Prefectului Muinicpiului Bucureşti, prin prefectul municipiului Bucureşti, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea legilor fondului funciar nr. 18/1991, C., D. şi Subcomisa Locală de aplicare a legii fondului funciar al sectorului 1 Bucureşti, solicitând instanţei să constate nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x/10.07.1997 emis în baza Ordinului Prefectului nr. 204/07.07.1997, prin care se atestă că terenul în suprafaţă de - cotă indiviză - de 100 mp aferent apartamentului nr. x a fost trecut în proprietatea pârâtei C..

2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în primă instanţă, în primul ciclu procesual:

Prin sentinţa civilă nr. 18878 din 03 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia lipsei de interes, invocată din oficiu; a respins cererea reclamanţilor A. şi B., precizată şi modificată, ca fiind lipsită de interes; a luat act că pârâta C. a precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată; a luat act că pârâţii Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, prin prefect şi Subcomisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Sector 1 nu au solicitat cheltuieli de judecată; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului D. de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 4168/A din 11 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V~a civilă a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 18878 din 03 noiembrie 2016, pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2016; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe; a anulat sentinţa apelată; a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

4. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în al doilea ciclu procesual:

La termenul de judecată din 14 februarie 2019, instanţa a admis excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare şi a constatat decăzuţi reclamanţii din dreptul de a-şi modifica acţiunea, în conformitate cu prevederile art. 204 C. proc. civ., având în vedere că a existat un prim termen de judecată la care părţile au fost legal citate, în primul ciclu procesual, şi până la care cel mai târziu acţiunea putea fi modificată.

Totodată, instanţa, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (4) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - prin prefectul municipiului Bucureşti, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea legilor Fondului Funciar nr. 18/1991, excepţia inadmisibiiităţii invocată de pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - prin prefectul municipiului Bucureşti şi excepţia lipsei de obiect invocată de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea legilor Fondului Funciar nr. 18/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 2877 din 07 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Subcomisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar al Sectorului 1 al municipiului Bucureşti, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Subcomisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar al Sectorului 1 al municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - prin prefect, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, prin prefect prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D., Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, prin prefect, ca neîntemeiată; a obligat reclamanţii la plata către pârâta C. a sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial; a obligat reclamanţii la plata către pârâtul D. a sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în revizuire: Prin sentinţa civilă nr. 151 din 04 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia tardivităţii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiate; a admis excepţia inadmisibilităţii; a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 2877 din 07 mai 2019, pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; a respins, ca neîntemeiată, cererea revizuenţilor având ca obiect cheltuieli de judecată; a obligat pe revizuenţi, în solidar, să achite intimatei B. suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva sentinţei civile nr. 151 din 04 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, au declarat recurs revizuenţii C. şi D..

Recursul declarat de revizuenţi a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fără a fi încadrate criticile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi curţi de apel, în vederea unei noi judecăţi a cererii de revizuire a considerentelor sentinţei civile nr. 2877 din 07 mai 2019, pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost formulată.

În expunerea motivelor de recurs, au arătat că soluţia pronunţată de către curtea de apel este netemeinică şi nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe temeiul cărora şi-au întemeiat cererea de revizuire, în condiţiile în care în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care aceasta se sprijină, sens în care nu rezultă de nicăieri admisibilitatea cererii de revizuire doar în ceea ce priveşte dispozitivul hotărârilor contradictorii.

Au precizat că prin cererea de revizuire, nu au învestit instanţa cu o pretinsă analiză a fondului cauzei a cărei revizuire au solicitat-o, aspect ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile paragrafului 2 al art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu aceste dispoziţii legale, instanţa învestită cu cererea de revizuire, nu numai că este îndreptăţită, dar chiar este obligată să analizeze încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat între cele două hotărâri potrivnice.

Or, tocmai cu această cerere recurenţii au învestit instanţa de revizuire, indicând în mod expres şi punctual toate considerentele din hotărârea a cărei revizuire au solicitat-o. Faptul că instanţa de revizuire a atribuit competenţa exclusivă analizării autorităţii de lucru judecat doar instanţei învestite cu soluţionarea celui de-al doilea proces, reprezintă o gravă confuzie în ceea ce priveşte natura juridică a cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cât timp prin prin cererea de revizuire, au învederat faptul că cea de-a doua hotărâre, a cărei revizuire au şi solicitat-o, conţine considerente contradictorii faţă de altă hotărâre definitivă, cele două hotărâri îndeplinind condiţiile cumulative cerute de textul legal evocat, context în care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, trebuia să verifice nerespectarea în considerentele celei de-a doua hotărâri a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Cu referire la motivarea hotărârii atacate, au precizat că din analiza hotărârilor pronunţate de către Curtea Constituţională, reiese tară tăgadă că puterea de lucru judecat poate fi analizată atât din perspectiva dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, cât şi din perspectiva considerentelor acesteia, astfel încât din această argumentaţie nu ar rezulta inadmisibilitatea cererii de revizuire, prin care au apreciat că există contrarietate între considerentele a două hotărâri definitive, şi anume sentinţa civilă nr. 2877 din 07 mai 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018 şi decizia civilă nr. 2499 A din 22 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, în privinţa caracterului indiviz şi amplasamentului suprafeţei de 100 m.p. teren deţinut de C. în Bucureşti, str. x, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/1997.

Astfel, cele două instanţe au reţinut prin considerentele hotărârilor judecătoreşti în litigiu, aspecte contradictorii în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 100 mp deţinut de către C. în indiviziune cu A. şi B., deţinători ai terenului în suprafaţă de 377 mp situat în Bucureşti, str. x, în sensul în care s-a apreciat de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti că terenul de 100 mp deţinut de către C., conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x, s-ar situa exclusiv sub construcţie, aspect ce vine în contradicţie cu cele reţinute prin decizia civilă nr. 2499 A din 22 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016 [pagina 6 alin. (11), pagina 7 alin. (5), (6), (9), pagina 8 alin. (2), (3), (4), (6)].

În temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., au solicitat reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat al intimaţilor, luând în considerare complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 23 mai 2023, în termen legal, Subcomisia Sectorului 1 al municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, în raport de care a solicitat ca instanţa să efectueze verificări sub aspectul depunerii de către recurenţi a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, urmând ca în funcţie de rezultatul verificării să aplice dispoziţiile art. î 97 C. proc. civ. coroborat cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

În acelaşi sens, au arătat că nu sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ în ce priveşte scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

A mai invocat excepţia tardivităţii formulării recursului, în raport de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ coroborat cu art. 184 şi art. 182 C. proc. civ., în sensul în care sentinţa atacată a fost comunicată părţilor la data de 01 martie 2023, iar cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel, Bucureşti la data de 04 aprilie 2023, context în care a intervenit sancţiunea decăderii, în conformitate cu art. 185 C. proc. civ.

A invocat şi excepţia nulităţii recursului în raport de art. 483 alin. (3) şi art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 488 C. proc. civ., având în vedere că cererea de recurs nu conţine precizări care să conţină o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate a hotărârii atacate.

Pe fondul recursului, a arătat că prin cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 430 alin. (2) şi art. 509 alin. (1) pct. 8, revizuenţii au invocat faptul că există contrarietate între considerentele sentinţei civile nr. 2877/07.05.2019 pronunţată de Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti şi decizia civilă nr. 2499A/22.06.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, în privinţa caracterului indiviz şi amplasamentului suprafeţei de 100 mp teren deţinut de C. conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1997, fiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile cerute de art. 509 pct. (8) C. proc. civ.

În acest sens, revizuenţii au menţionat că atât în dosarul nr. x/2018, cât şi în dosarul nr. x/2017 părţile sunt aceleaşi, fiind vorba despre reclamanţii A. şi B. şi C. şi D..

Cu privire la dosarul nr. x/2016, în care Tribunalul Bucureşti a pronunţat decizia civilă nr. 2499A/22.06.2018, obiectul acestuia a fost revendicare imobiliară, respectiv, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. au solicitat instanţei obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 15 mp situat în Bucureşti, str. x, ocupat fără drept, să demoleze construcţia neautorizată edificată, ridicarea de demolare şi transport a materialelor rezultate, să procedeze la demolare şi la transportul materialelor pe cheltuiala pârâţilor, în sensul dispoziţiilor art. 1528 C. civ.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2018 (fost dosar nr. x/2016), în care Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 2877/07.05.2019, acesta a avut ca obiect fond funciar, iar părţile au fost A. şi B. în calitate de reclamanţi şi Prefectura Municipiului Bucureşti, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea legilor fondului funciar nr. 18/1991, C., D. şi Subcomisia locală de aplicarea legilor fondului funciar al Sectorului 1, în calitate de pârâţi.

Aşa cum rezultă din cele două hotărâri, părţile sunt diferite, cele două cauze au avut obiecte diferite, prin urmare între aceste dosare nu există identitate de obiect, cauză şi părţi, motivele din cererea de revizuire vizând aspecte privind soluţionarea diferită a două acţiuni ce au avut obiecte şi părţi diferite.

Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de revizuire formulată de revizuienţii C. şi D., ca inadmisibilă.

În motivarea acesteia au fost avute în vedere decizii ale Curţii Constituţionale (decizia nr. 743/22.11.2018, decizia nr. 8/14.01.2020), decizii care sunt obligatorii pentru instanţa investită cu soluţionarea cauzei astfel cum prevăd dispoziţiile art. 147 din Constituţia României.

În mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că revizuenţii nu susţin încălcarea autorităţii de lucru judecat a soluţiei cuprinse în dispozitivul sentinţei civile nr. 2877/07.05.2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, ci nerespectarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin care se urmăreşte evitarea contrazicerilor dintre considerentele decizorii ale celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie.

Mai mult, contrarietatea trebuie să rezulte din confruntarea dispozitivelor celor două hotărâri, considerentele bucurându-se, la rândul lor, de autoritatea de lucru judecat numai în măsura în care sprijină dispozitivul hotărârii ori rezolvă chestiuni litigioase relevante pentru soluţia adoptată, conform art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

La data de 24 mai 2023, prin poştă, în termen legal, intimaţii A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea poziţiei procesuale, au arătat că sentinţa civilă nr. 151 din 04 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a 111-a civilă este temeinică şi legală, invocând sub acest aspect decizia Curţii Constituţionale nr. 8/2020, paragrafele 17 -19, Decizia Curţii Constituţionale nr. 495/2020, paragrafele 19 - 22, Decizia Curţii Constituţionale nr. 536/2020, paragrafele 16 - 20, Decizia Curţii Constituţionale nr. 336/2021, paragrafele 20 - 23, prin care s-a statuat în mod judicios, faptul că în condiţiile în care în revizuire instanţa nu procedează la analiza pe fond a temeiniciei hotărârii atacate, revizuirea nu poate să vizeze decât, exclusiv, soluţia pronunţată, regăsită în dispozitivul hotărârii si nu considerentele pentru care a fost adoptată soluţia.

Concluzia este aceea că, deşi revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, iar în cadrul judecării acesteia nu este permisă şi soluţionarea fondului pricinii, recurenţii-revizuenţi invocă şi se raportează exclusiv la considerente contradictorii din hotărârâile invocate, fără a se referi la soluţiile regăsite în dispozitivele celor două hotărâri.

Cu privire la tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, referindu-se la cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. ce se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat şi are în vedere situaţia în care, prin cea de-a doua hotărâre, pronunţată în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi având aceeaşi calitate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat", precum şi la dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., au precizat că în cele două dosare nu există identitate de obiect.

Astfel, obiectul cauzei finalizate cu decizia civilă nr. 2499 A/22.06.2018 a fost reprezentat de revendicare/obligaţia de a face, iar obiectul cauzei în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2877/07.05.2019 a fost reprezentat de cererea adresată instanţei să constate nulitatea absolută parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x din data de 10.07.1997 emis în baza Ordinului Prefectului nr. 204 din 07.07.1997 prin care se atestă că terenul în suprafaţă de - cota indiviză -de 100 mp aferent apartamentului nr. 2a fost trecut în proprietatea doamnei C..

De asemenea, au susţinut că în cele două cauze nu există identitate de părţi în condiţiile în care în cauza finalizată cu decizia civilă nr. 2499 A/22.06.2018 au fost reclamanţi, ulterior intimaţi A. şi B. şi pârâţi, respectiv apelanţi C. şi D., iar în cauza în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2877/07.05.2019 au fost reclamanţi A. şi B. şi pârâţi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti-prin Prefect, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea legilor fondului funciar nr. 18/1991, Subcomisia Locală de Aplicare a legii fondului funciar al Sectorului 1 Bucureşti, C. şi D..

Au mai arătat că în cele două dosare nu există identitate de cauză în condiţiile în care finalitatea celor două cereri a fost cu totul diferită, iar temeiurile de drept total diferite, adică cauza finalizată cu decizia civilă nr. 2499 A/22.06.2018a fost întemeiată pe dispoziţiile art. art. 563 şi urm. C. civ. şi art. 1528 C. civ., iar cauza în care a fost pronunţată sentinţa civilă ni*. 2877/07.05.2019 a fost întemeiată pe dispoziţiile art. HI, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 169/1997.

Pe fond, în condiţiile în care singurul scop al recurenţilor-revizuenţi este acela de a împiedica intimaţii persoane fizice să-şi exercite dreptul de proprietate asupra terenului liber de construcţii în suprafaţă de 377 mp reprezentând curtea imobilului, sunt incidente dispoziţiile art. 12 alin. (2) C. proc. civ.

Au aratăt că potrivit recurenţilor, chiriaşul care a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii 18/1991 asupra cotei indivize aferente apartamentului său din terenul aflat sub construcţie, este îndreptăţit să nege dreptul de proprietate asupra terenului liber de construcţii din curtea imobilului al moştenitorilor persoanei de la care imobilul a trecut în proprietatea statului, deşi prin decizia civilă nr. 1873 din data de 19.11.2013 s-a decis fără niciun echivoc restituirea către A. şi B. a terenului liber de construcţii în suprafaţă de 377 mp reprezentând curtea imobilului.

Aceleaşi părţi au considerat că terenul în suprafaţă - cotă indiviză - de 100 m.p. aferent ap. 2 din Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x din data de 10.07.1997 emis în baza Ordinului Prefectului nr. 204 din 07.07.1997 nu ar fi de 52,46%, situat sub construcţie, ci 52,46 mp sub construcţie, plus 100 mp în curte, interpretare ce denotă fie totală rea-credinţă, fie incapacitatea de a înţelege conţinutul titlului emis în baza Legii nr. 18/1991 şi de a interpreta corect normele de drept aplicabile.

Totodată, au menţionat că susţinerile conform cărora terenul în suprafaţă de 377 mp reprezentând curtea imobilului ar fi în indiviziune denotă totală rea-credinţă: asupra acestui teren sunt în indiviziune A. şi B., în calitate de moştenitori ai persoanei de la care a fost preluat imobilul, şi nu A. şi B. şi C. şi D..

Altfel spus, A. şi B. sunt în indiviziune asupra terenului în suprafaţă de 377 mp reprezentând curtea imobilului, iar C. şi D. sunt în indiviziune cu A. şi B. asupra terenului în suprafaţă de 100 mp aflat sub construcţia compusă din două apartamente.

La data de 25 mai 2023, în termen legal, intimata Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

A arătat că prin demersul judiciar iniţiat, recurenţii au reiterat aceleaşi motive care au stat la baza cererii de revizuire, însă hotărârea atacată este pe deplin motivată, temeinică şi legală.

Cu privire la admisibilitatea acestei cereri, s-au raportat la argumentele instanţei potrivit cărora revizuenţii nu susţin încălcarea autorităţii de lucru judecat a soluţiei cuprinse în dispozitivul sentinţei civile nr. 2877/07.05.2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (în dosarul nr. x/299/20), ci nerespectarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin care se urmăreşte evitarea contrazicerilor dintre considerentele celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie.

In contextul analizei admisibilităţii cererii de revizuire pentru nesocotirea autorităţii de lucru judecat a considerentelor primei hotărâri judecătoreşti definitive, prima instanţă în mod corect a făcut aplicarea considerentelor Curţii Constituţionale, relevante fiind deciziile nr. 743/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 386 din 16 mai 2019, pct. 18 şi 19, şi nr. 8/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 27 mai 2020, după cum, în mod corect, a apreciat că revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este anularea ultimei hotărâri în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie.

În consecinţă, în mod corect prima instanţă a reţinut că în raport de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 461 din acelaşi cod şi în interpretarea conferită de Curtea Constituţională, cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă.

La data de 08 iunie 2023, intimata Subcomisia Sectorului î al municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a depus note scrise cu privire la întâmpinările formulate de intimaţii Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, A. şi B., prin care a arătat că prevederile art. 201 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile acesteia, întrucât are calitatea de pârâtă, şi, mai mult, prin sentinţa civilă nr. 2877 din 07 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, prin prefect şi a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată; prin decizia civilă nr. 3018 din 17 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti a luat act de retragerea apelului principal formulat de reclamanţii A. şi B. şi a respins ca rămsa fără efect apelul incident formulat de apelanţii-pârâţi C. şi D..

A menţionat că prin căile de atac nu au fost formulate critici cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Subcomisiei Sectorului 1 al municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, astfel că aceasta a rămas definitivă.

La data de 09 iunie 2023, prin poştă electronică, în termen legal, recurenţii C. şi D. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata Subcomisia Sectorului 1 al municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin care au solicitat respingerea excepţiilor netimbrării căii de atac, tardivităţii formulării recursului şi nulităţii căii de atac, ca neîntemeiate, iar pe fondul recursului, respingerea apărărilor, ca neîntemeiate.

Cu privire la excepţia netimbrării recursului, au susţinut că instanţa de recurs nu le-a comunicat cuantumul şi obligativitatea achitării taxei judiciare de timbru, potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Cu privire la tardivitatea recursului, au menţionat că termenul limită de formulare a căii de atac a fost 03 aprilie 2023, dată la care au transmis recursul la Curtea de Apel Bucureşti prin serviciul de curierat E..

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, au precizat că prin cererea de recurs au învederat că instanţa de revizuire a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, au invocat faptul că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La data de 12 iunie 2023, în termen legal, aceleaşi părţi au depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţii Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, A. şi B., prin care au solicitat respingerea apărărilor întemeiate pe dispoziţiile Curţii Constituţionale, precum şi a celorlalte apărări, ca neîntemeiate.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 septembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de revizuenţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 151 din data de 4 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A fixat termen de judecată la data de 21 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenţii susţin în esenţă că revizuirea pentru motivul referitor la existenţa contrarietăţii dintre hotărâri definitive este admisibil atunci când contrarietatea priveşte deopotrivă soluţiile şi considerentele pe care se sprijină soluţiile pronunţate. Nu există, potrivit recurenţilor, nicio limitare la situaţia în care contrarietatea se referă dispozitivul hotărârilor, prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi coroborate cu cele ale art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenţii nu au încadrat în drept criticile formulate prin raportare la motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Cu toate acestea, procedând conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că criticile formulate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acest motiv de casare fiind incident în cazul tuturor neregularităţilor de ordin procedural apte să atragă sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor avute în vedere în mod expres de alte motive de casare.

În prealabil, Înalta Curte constată că procesul în legătură cu care a fost formulată cererea de revizuire dedusă judecăţii Curţii de Apel a început la data de 30.05.2016, data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

În condiţiile art. 192 alin. (2) C. proc. civ., procesul începe prin înregistrarea cererii (de chemare în judecată) la instanţă, în condiţiile legii.

De asemenea, potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, în vreme ce, în condiţiile art. 25 alin. (1) C. proc. civ., procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi. Art. 27 C. proc. civ. face aplicarea acestor reguli generale în materia căilor de atac, stipulând că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Aşadar, un efect important al cererii de chemare în judecată constă în fixarea legii aplicabile întregii faze a judecăţii, atât în primă instanţă cât şi în căile de atac, fie ele de reformare ori de retractare.

În ceea ce priveşte reglementarea noului C. proc. civ., în forma aplicabilă prezentei cauze (formă anterioară Legii nr. 310/2018), art. 509 alin. (1) C. proc. civ., prevedea că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;

Acest text de lege corespunde, în esenţa sa, fostelor prevederi ale art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. 1865, în forma anterioară intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.. Potrivit acestui din urmă text de lege, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 7. dacă exista hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate (...).

Sub imperiul vechii reglementări, s-a arătat în doctrină şi s-a reţinut constant în jurisprudenţă că cererea de revizuire întemeiată pe acest motiv este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre este dată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, ceea ce presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două procese; hotărârile sunt pronunţate în dosare diferite şi nu în acelaşi proces; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, pronunţate cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În mod expres s-a limitat astfel admisibilitatea revizuirii la ipoteza încălcării efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, care excludea soluţionarea unei noi cereri formulate între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză (art. 1201 C. civ. 1864). Ca urmare, contrarietatea urma să fie analizată prin raportare la soluţia dată în cele două cauze succesive, soluţie materializată în dispozitivele hotărârilor pronunţate. Sub imperiul vechiul C. proc. civ. nu era admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe motivul analizat, în măsura în care se invoca o contrarietate între considerente, şi aceasta chiar dacă ar fi fost în discuţie considerentele cu caracter decisiv, care explică şi justifică soluţia pronunţată.

În cauză, între cele două pricini nu există identitate de obiect şi cauză, ci doar o identitate parţială de chestiune litigioasă. Această premisă a analizei nu este de altfel contestată nici de recurenţi, care susţin că în cauză este incident efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (care presupune identitate de părţi şi de chestiune litigioasă), iar nu cel negativ (care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză).

Curtea observă că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în vigoare se referă la încălcarea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri, iar nu la hotărâri definitive potrivnice date (...) în una şi aceeasi pricina, între aceleasi persoane, având aceeasi calitate.

Totuşi, contrar aserţiunilor recurenţilor, în doctrina majoritară şi în practica judiciară cvasiunanimă s-a reţinut că, şi sub imperiul noului C. proc. civ., în forma sa iniţială, revizuirea este admisibilă doar cu privire la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, nu şi cu privire la cel pozitiv. Aşadar, după cum în mod legal a statuat şi Curtea de Apel, cea de-a doua hotărâre trebuie să fie dată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, ceea ce presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două procese.

Această interpretare rezultă cu necesitate din prevederile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., în forma anterioară Legii nr. 310/2018, potrivit cu care dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.

Referirea univocă şi exclusivă la soluţia anulării celei din urmă hotărâri, în cazul hotărârilor definitive potrivnice, relevă fără putinţă de tăgadă că legiuitorul Noului C. proc. civ. a avut, iniţial, în vedere doar încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, încălcare produsă prin judecarea din nou a unei pricini identice, fără ca în acest nou dosar să fi fost invocată şi soluţionată excepţia autorităţii de lucru judecat (în caz contrar, asupra soluţiei date excepţiei existând autoritate de lucru judecat, ceea ce exclude calea de atac de retractare, care nu dă loc unui veritabil control judiciar specific apelului ori recursului).

Numai în cazul în care se constată încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat şi incidenţa excepţiei corespunzătoare, soluţia anulării hotărârii ulterioare este singura posibilă şi adecvată. Dimpotrivă, în cazul în care se constată încălcarea unor considerente decisive ori decizorii, care au intrat în autoritatea de lucru judecat împreună cu dispozitivul hotărârii definitive iniţiale, înlăturarea acestor considerente presupune cu necesitate o nouă judecată a pricinii ulterioare şi conexe, pentru a se examina în ce măsură soluţia pronunţată în această pricină trebuie sau nu modificată ca urmare a reţinerii incidenţei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Or, vechea redactare a textului nu permitea o astfel de analiză, specifică unei veritabile rejudecări a celui de-al doilea proces.

Trebuie prin urmare reţinut că, sub imperiul formei iniţiale a noului C. proc. civ., revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai în cazul încălcării efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, atunci când s-a judecat o nouă pricină între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză.

Contrariul nu poate fi reţinut nici în raport de prevederile art. 430 alin. (2) şi ale art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Trebuie în primul rând observat că aceste texte nu au un caracter pe deplin novator, întrucât nu fac altceva decât să consacre legislativ o opinie preexistentă în doctrină şi cu reverberaţii certe în practică, în acord cu care nu doar dispozitivul intră în autoritatea de lucru judecat, ci şi acele considerente care explică şi justifică soluţia adoptată, intrând în autoritatea de lucru judecat împreună cu aceasta (considerentele decisive). Or, în aceeaşi opinie, se admitea şi formularea unei căi de atac împotriva unor considerente eronate de natură a prejudicia partea într-un proces ulterior.

Ca urmare, consacrarea expresă a acestor soluţii în cuprinsul noului C. proc. civ., îndeosebi în cuprinsul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., nu era de natură să modifice regimul căii de atac extraordinare a revizuirii. Regula generală consacrată de art. 461 alin. (2) C. proc. civ. era înlăturată de la aplicare de normele speciale care configurau regimul juridic al motivului de revizuire referitor la hotărârile definitive potrivnice (art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 513 alin. (4) C. proc. civ., în forma sa iniţială), în virtutea adagiului specialia generalibus derogant: normele speciale înlătură de la aplicare normele generale cu caracter contrar şi se aplică cu prioritate faţă de acestea.

Rezultă prin urmare că este pe deplin legală soluţia recurată, prin care s-a reţinut inadmisibilitatea revizuirii formulate de recurenţi, revizuire care pune în discuţie pretinsa încălcare a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, iar nu incidenţa efectului negativ.

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, art. 513 alin. (4) C. proc. civ. are o redactare diferită, statuând că, dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Această soluţie legislativă nu produce însă efecte retroactive şi nu este aplicabilă prezentei cauze, faţă de data introducerii acţiunii, care este anterioară Legii nr. 310/2018, după cum s-a arătat în cadrul considerentelor deciziei de faţă şi care nu vor mai fi reluate. Ca atare, deşi recurenţii invocă forma în vigoare în prezent a art. 513 alin. (4) C. proc. civ., relevantă în cauză este redactarea aceluiaşi text de lege anterior legii evocate.

În cazul concret analizat, modificarea legislativă constituie prin ea însăşi un argument puternic în favoarea soluţiei deja expuse, potrivit cu care forma iniţială a Codului nu acoperea şi ipoteza încălcării efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat.

Din cele ce preced rezultă caracterul nefondat al recursului întemeiat pe pretinsa contrarietate între considerentele hotărârilor definitive succesive, fără a mai fi necesară analiza în concret a pretinsei contrarietăţi. O atare analiză ar fi fără finalitate, de vreme ce, sub imperiul legii de procedură aplicabile, ea nu justifică în nicio situaţie admisibilitatea revizuirii.

Va fi prin urmare respins recursul, ca nefondat, în condiţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 151 din 04 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.