Patent royalties award vacated and remanded for proof of patent use; 2011 claims time-barred.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. - succesori ai autorului R., S., T., au chemat în judecată societatea pârâtă U. S.A., solicitând acordarea despăgubirilor pentru folosirea fara drept a invenţiei nr. x ai căror autori sunt reclamanţii, după cum urmează: 437.911 RON pentru anul 2011 şi 663.759 RON pentru anul 2012, împreună cu dobânzile, legale aferente acestor sume.

Pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. invocate de reclamanţi, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât în intervalul de timp vizat instalaţia nu a fost utilizată în procesul de producţie, instalaţia actuală fiind diferită constructiv de cea din brevet, aspect confirmat de o comisie tehnică din cadrul pârâtei, precum şi de expertiza specialitatea proprietate industrială administrată în dosarul nr. x/2012.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ

Prin sentinţa civilă nr. 117/C din data de 28 februarie 2019, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţi ca prescrisă, respingând totodată ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 770 din data de 6 noiembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. -succesori ai autorului R., S., T. împotriva sentinţei civile nr. 117/C din data de 28 februarie 2019 pronunţate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, în contradictoriu cu mtimata-pârâtă U. S.A. şi a dispus anularea sentinţei civile apelate trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1667 din data de 21 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta U. S.A., împotriva deciziei civile nr. 770 din data de 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, a casat decizie recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 390 din data de 5 mai 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. (succesori ai autorului R.), S., T. împotriva sentinţei civile nr. 117/C din data de 28 februarie 2019 pronunţate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. S.A., fiind schimbată în parte sentinţa apelată, după cum urmează:

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru anul 2011, acestea fiind respinse ca prescrise.

A fost admisă acţiunea în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru anul 2012 şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 663.753 RON despăgubiri civile, precum şi dobânda legală aferentă.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 390 din data de 5 mai 2022 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă a declarat recurs pârâta U. S.A., care a formulat următoarele critici:

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

Încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ. care impunea trimiterea cauzei Tribunalului Neamţ, ca efect al cererii formulate în acest sens de către societatea pârâtă:

- Tribunalul Neamţ a soluţionat cauza în fond admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, una din formele neevocării fondului;

- soluţiile care pot fi adoptate de instanţa de apel în ipoteza în care prima instanţă nu a evocat fondul sunt prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., regula fiind în sensul rejudecării cauzei în fond de către de instanţa de apel, ca efect al admiterii căii de atac;

- Textul legal însă stabileşte şi o excepţie, menită să asigure dublul grad de jurisdicţie pentru verificarea situaţiei de fapt şi administrarea unui probatoriu complet, respectiv instanţa de apel va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe atunci când una dintre părţi solicită în mod expres luarea acestei măsuri, fie prin cererea de apel, fie prin întâmpinare;

- norma legală are un caracter imperativ, astfel că de îndată ce se constată îndeplinită cerinţa prevăzută de lege, instanţa de apel este ţinută să trimită cauza spre rejudecare;

- în cauză, erau întrunite condiţiile pentru ca instanţa de apel să dispună trimiterea cauzei Tribunalului Neamţ – prima instanţă nu a evocat fondul, iar societatea pârâtă a solicitat prin întâmpinarea din apel trimiterea dosarului spre rejudecare, în măsura admiterii apelului, cerere ce a fost reiterată ulterior de două ori, respectiv prin concluziile orale formulate şi prin note scrise;

- în mod nelegal instanţa de apel nu a respectat obligaţia legală de a trimite cauza spre rejudecare primei instanţe;

- ca efect al netrimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe şi prin obligarea pârâtei să achite reclamanţilor o sumă de bani fără administrarea niciunui probatoriu în legătură cu clarificarea celor două apărări invocate, i-au fost grav afectate dreptul la apărare (reglementat de art. 13 C. proc. civ.), dreptul la un proces echitabil (recunoscut de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), precum şi accesul la justiţie (conform art. 21 di Constituţie).

- din art. 9 lit. c) din contractul de cesiune se desprind două condiţii de îndeplinit pentru a putea fi solicitate sume de bani, respectiv societatea să utilizeze brevetul, iar utilizarea brevetului să determine o eficienţă economică;

- în cauză au fost formulate de către pârâtă două apărări esenţiale: instalaţia brevetată nu a fost utilizată în procesul de producţie în anul 2012, în dovedirea căreia a solicitat proba cu expertiza, care nu a fost administrată în cauză, deşi era singura probă de natură a stabili situaţia de fapt şi a putea valida sau invalida apărarea societăţii; lipsa eficienţei economice, sens în care a fost solicitată administrarea probei cu expertiza contabilă, care nu a fost administrată în cauză;

- deşi erau probe esenţiale, fără de care litigiul nu putea fi soluţionat, instanţa de apel, refuzând să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Neamţ, a privat-o de dreptul de administrare a acestor probe, ceea ce a condus la înlăturarea apărărilor formulate;

- a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., solicitând trimiterea cauzei primei instanţe în ipoteza admiterii apelului;

- prin decizia recurată a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie, ce transpare din art. 476 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, prin aceasta nu a intervenit o nouă judecată asupra fondului, ci o primă judecată a acestuia, în care cele două apărări invocate nu puteau fi demonstrate în lipsa probelor care nu au fost administrate; societatea a fost privată şi de exercitarea unei căi de atac devolutive împotriva soluţiei prin care au fost admise pe fond pretenţiile aferente anului 2012;

- în doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia, în cazul neevocării fondului, trimiterea spre rejudecare primei instanţe se impune şi pentru asigurarea principiului dublului grad de jurisdicţie în materie civilă; de asemenea, practica judiciară este în acest sens;

- prin decizia recurată a fost încălcată obligaţia prevăzută de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de aflare a adevărului, având în vedere că nu au fost administrate cele două expertize (specialitatea brevete de invenţie – proprietate industrială şi specialitatea contabilitate), pe care le-a solicitat prin întâmpinare şi care ar fi putut confirma ori informa apărările formulate;

- au fost nesocotite dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., conform căruia sarcina probei revine celui care face o susţinere în cursul procesului, iar intimaţii-reclamanţi nu au depus nicio modalitate de determinare a sumei solicitate aferente anului 2012 şi nici nu au probat această pretenţie în vreun fel; s-a ajuns, astfel, ca prin decizia recurată să fie validată de instanţa de judecată o pretenţie neprobată.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este nemotivată şi a arătat următoarele:

- în cauză, au fost încălcare dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

- instanţa avea totodată obligaţia de a motiva hotărârea şi prin raportare la argumentele invocate de părţi, or instanţa de apel a ignorat chestiunea esenţială ce trebuia dezlegată, respectiv folosirea sau nu a brevetului în perioada 2012, aceasta concentrându-se asupra unor aspecte fără legătură cu speţa;

- prin raportare la apărările formulate, având în vedere dispoziţiile contractuale ce au la bază pretenţiile intimaţilor-reclamanţi, problema centrală gravita în jurul ideii de (ne)utilizare de către societate, în perioada 2012, a instalaţiei brevetate; doar utilizarea acesteia ar fi îndreptăţit intimaţii-reclamanţi să beneficieze de anumite sume, calculate conform unei metode prevăzute de contractul de cesiune, adică 10% din eficienţa economică postcalculată – art. 9 lit. c); încetarea utilizării instalaţiei brevetate determină inexistenţa unei obligaţii de a plăti sume de bani în temeiul respectivului contract de cesiune;

- este nerelevant că s-a emis sau nu un nou brevet pentru instalaţia folosită în 2012;

- instanţa de apel a confundat efectele erga omnes ale unui brevet de invenţie cu efectele contractului de cesiune încheiat între intimaţii-reclamanţi şi societate;

- societatea a susţinut că intimaţii-reclamanţi nu ar avea dreptul la despăgubiri întrucât instalaţia folosită este diferită de cea brevetată, astfel că apărările societăţii nu aveau vreo legătură cu chestiunea schiţelor la care se referă decizia recurată;

- a invocat să instalaţia folosită de societate în 2012 este diferită de cea brevetată, iar contractul de cesiune prevede că se acordă 10% din eficienţa economică postcalculată urmare a folosirii invenţiei, în forma brevetată; or, atât timp cât există diferenţe esenţiale între cele două instalaţii, în mod automat dispare temeiul pretenţiilor intimaţilor-reclamanţi; ca atare, este nerelevant că există sau nu un nou brevet de invenţie;

- referirile instanţei de apel la aspecte străine de pricină încalcă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- cum în mod constant se reţine în jurisprudenţa instanţei supreme, lipsa de motivare a hotărârii nu numai că nesocoteşte dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci constituie şi o încălcare a art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat intimaţilor-reclamanţi la data de 27 iulie 2022 şi respectiv la data de 28 iulie 2022, iar aceştia nu au formulat întâmpinare.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 04 aprilie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. U. S.A. împotriva deciziei nr. 390/2022 din 05 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

A fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă categorie de motive se referă la soluţia instanţei de apel, care a judecat apelul pe fond, în loc să trimită cauza spre rejudecare, şi a încălcat, astfel, în opinia recurentei, prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., precum şi dreptul la parcurgerea efectivă a două grade de jurisdicţie în fond.

Aceste critici vor fi înlăturate de instanţa de recurs.

Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

După cum rezultă din succesiunea hotărârilor pronunţate în cauză, prima instanţă a omis să judece fondul cauzei, fiind admisă excepţia prescripţiei extinctive.

Pe calea apelului declarat împotriva acestei sentinţe, reclamanţii nu au cerut trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă (recurenta de faţă) a solicitat respingerea apelului ca nefondat. În subsidiar, în ipoteza admiterii apelului, au fost redate prevederile art. 480 alin. (3), fiind evidenţiată grafic (îngroşat) ipoteza normativă a trimiterii spre rejudecare la cererea expresă a părţilor.

În primul ciclu procesual, Curtea de Apel Bacău a admis apelul, fiind trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinându-se că nu a operat prescripţia extinctivă.

Pe calea recursului declarat în primul ciclu procesual, pârâta U. S.A. a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel .

Potrivit art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.

Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.

Prin urmare, atunci când instanţa supremă admite recursul, va evalua ea însăşi în ce măsură se impune trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în caz afirmativ, cărei instanţe îi va fi trimisă cauza.

În această privinţă, C. proc. civ. prevede o regulă şi două excepţii, regula fiind reprezentată de trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel a cărei hotărâre a fost casată, în speţa de faţă, Curtea de Apel Bacău.

Cu titlu de excepţie (ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trimite cauza spre rejudecare (în mod direct) primei instanţe, în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: Prima instanţă a omis în mod greşit să judece fondul cauzei; cauza nu a mai fost anterior trimisă spre rejudecare în cursul procesului; cel puţin una dintre părţi a cerut expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, fie prin cererea de apel, fie prin întâmpinare la apelului declarat.

O altă excepţie care nu interesează prezenta cauză este reprezentată de posibilitatea trimiterii spre rejudecare altei instanţe egale în grad cu cea a cărei hotărâri a fost casată, această posibilitate fiind lăsată în esenţă la aprecierea instanţei de recurs, apreciere subsumată cerinţei bunei administrări a justiţiei.

În ceea ce priveşte ipoteza aplicării art. 480 alin. (3) C. proc. civ., rezultă fără putinţă de tăgadă din prevederile art. 497 C. proc. civ. că doar instanţa de recurs este abilitată ca, în condiţiile deja enunţate, să trimită cauza spre rejudecare direct primei instanţe, iar nu instanţei de apel.

Decizia instanţei de recurs fiind definitivă şi obligatorie în ceea ce priveşte desemnarea instanţei de trimitere care urmează să treacă la rejudecarea cauzei, nu este în niciun caz posibil ca instanţa de apel căreia cauza i se trimite spre rejudecare să procedeze, mai departe, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., anulând sentinţa cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În speţă, prin decizia nr. 1667/21.09.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău în primul ciclu procesual şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, cum de altfel recurenta-pârâtă a şi solicitat prin cererea de recurs.

În motivare, s-a arătat în mod explicit că faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului, urmând ca, în rejudecare, să se ţină cont de dezlegările din prezenta decizie.

Or, dezlegările date prin decizia instanţei de recurs priveau doar chestiunea de drept a prescripţiei extinctive, nefiindu-i impusă instanţei de apel o nouă analiză a apelului din perspectiva dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Dimpotrivă, făcând aplicarea art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit în mod direct, explicit şi neechivoc că rejudecarea urmează a se face de instanţa de apel, excluzând astfel în mod logic şi necesar ipoteza trimiterii subsecvente spre rejudecare către prima instanţă, Tribunalul Neamţ.

Acest aspect al trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel, iar nu Tribunalului a intrat prin urmare în autoritatea lucrului judecat, decizia Înaltei Curţi fiind definitivă.

În raport de prevederile art. 497 şi ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ., nu era posibil ca instanţa de apel să încalce dispoziţiile deciziei de casare şi să evalueze ea însăşi dacă se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. O astfel de dispoziţie, dacă era cazul a fi luată, ar fi fost luată de însăşi instanţa de recurs, în mod nemijlocit. Aşa fiind, chiar şi dacă instanţa de recurs ar fi omis în mod eronat trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, o atare ipotetică eroare nu mai putea fi cenzurată de instanţa de trimitere, de vreme ce decizia instanţei de recurs este definitivă şi obligatorie inclusiv în ceea ce priveşte desemnarea instanţei devolutive care va proceda la rejudecare.

Cu titlu subsidiar, Curtea observă că simpla reproducere în cuprinsul întâmpinării la apel a textului art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi evidenţierea îngroşată a ipotezei normative referitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare nu poate fi echivalată nici în cea mai benevolentă lectură cu o cerere expresă de trimitere a cauzei spre rejudecare. Pârâta a fost asistată de avocat, ca şi în prezent, semnificaţia sintagmei în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare fiind aceea că partea trebuie să arate în mod precis, prin folosirea cuvintelor adecvate, faptul că solicită trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe; copierea textului de lege care conţine ambele ipoteze normative – evocarea fondului şi trimiterea spre rejudecare – însoţită, doar, de o îngroşare a celei din urmă nu satisface exigenţele legii.

Altfel spus, cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare nu poate fi dedusă din elemente grafice, ci trebuie să fie formulată explicit, în scris, folosind sintagma adecvată textului de lege invocat. Cu toate că o atare optică ar putea părea formalistă, Înalta Curte reţine că formalismul procedural instituit de lege în această materie are funcţia benefică a înlăturării oricărui posibil echivoc. În fine, în ceea ce priveşte trimiterea recurentei la concluziile scrise, acestea sunt ulterioare termenului în care, sub sancţiunea decăderii, trebuia depusă întâmpinarea faţă de apelul reclamanţilor, iar art. 480 alin. (3) C. proc. civ. prescrie ca cererea de trimitere spre rejudecare să fie formulată prin motivele de apel ori, după caz, prin întâmpinare.

Regula enunţată de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. fiind cea a evocării fondului de către instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, aptă a judeca fondul cauzei sub toate aspectele criticate, numai o cerere adecvat şi neechivoc formulată poate înlătura de la aplicare regula enunţată şi să facă operantă ipoteza trimiterii spre rejudecare. În cauză, o astfel de cerere nu a existat; mai mult, aceeaşi parte a solicitat în recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar nu primei instanţe.

Se mai reţine că decizia de casare este obligatorie în toate elementele sale şi nu mai putea fi cenzurată indirect cu ocazia rejudecării apelului şi, a fortiori, nici în cadrul prezentului recurs. Ca atare, Curtea de Apel Bacău era obligată să rejudece apelul, evocând fondul, ceea ce a şi făcut.

Sunt aşadar nefondate toate criticile apelantei-pârâte subsumate încălcării art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În strânsă legătură cu cele ce preced, sunt vădit nefondate criticile care invocă pretinsa încălcare a dublului grad de jurisdicţie în fond şi pretinsa vătămare rezultată din imposibilitatea de a propune probe şi de a formula apărări.

Sub un prim aspect, principiul dublului grad de jurisdicţie nu este de ordin constituţional. Nici Constituţia (art. 21) şi nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) nu pretind existenţa a două grade de jurisdicţie în fond succesive, suprimarea apelului fiind o măsură lăsată la aprecierea legiuitorului. A fortiori, într-o materie în care este deschisă calea apelului, legiuitorul este liber să adopte soluţia evocării fondului în instanţa de apel, chiar când prima instanţă a omis în mod greşit să cerceteze fondul cauzei, instanţa de apel fiind, în această situaţie, prima şi ultima instanţă care judecă efectiv fondul cauzei. Această soluţie rezultă explicit din prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi este la adăpostul oricărui reproş din perspectiva regulilor de drept constituţional, respectiv a celor cu putere supralegislativă. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului este în acest sens lipsită de echivoc, iar recurenta-pârâtă nu a indicat nicio hotărâre în sens contrar.

În al doilea rând, este vădit nefondată aserţiunea încălcării dreptului la apărare şi al dreptului de a propune probe în condiţiile trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar nu primei instanţe. Instanţa de apel este o instanţă de fond, respectiv o instanţă care judecă întreaga pricină sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Această chestiune rezultă în primul rând din prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Este real că textul se referă la o nouă judecată asupra fondului, cum învederează şi recurenta; această formulare are în vedere situaţia uzuală, în care prima instanţă a judecat în fond. Este însă posibil ca instanţa de apel să procedeze pentru prima oară la judecarea fondului, astfel cum rezultă neechivoc din prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează ipoteza evocării fondului.

Ca urmare, instanţa de apel nu doar că nu a încălcat prevederile art. 476 C. proc. civ. în maniera criticată de recurenta-pârâtă, ci le-a dat eficienţă, în acord cu prevederile deciziei de casare iniţiale.

Totodată, în ceea ce priveşte posibilitatea propunerii probelor, caracterul devolutiv al apelului se reflectă în prevederile art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2) C. proc. civ., care dau expres posibilitatea refacerii sau completării probatoriului administrat la prima instanţă, ca şi a administrării probelor noi necesare cauzei. O analiză plenară a tuturor chestiunilor litigioase este prin urmare posibilă în instanţa de apel, fără a fi necesară trimiterea spre rejudecare.

Sunt în schimb fondate criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

După cum se arată în mod întemeiat în motivele de recurs, în faţa primei instanţe, recurenta-pârâtă s-a apărat şi pe fond împotriva pretenţiilor formulate de intimaţii-reclamanţi, arătând că instalaţia brevetată de aceştia şi prin raportare la care s-au solicitat despăgubiri este una diferită de acea efectiv utilizată în procesul de producţie de recurenta-pârâtă.

Aşa fiind, a arătat recurenta în faţa primei instanţe, reclamanţilor nu li se cuvin remuneraţii pentru sporirea eficienţei economice rezultate din folosirea soluţiei tehnice brevetate, o atare utilizare a invenţiei neexistând în speţă. În sprijinul acestei apărări, pârâta a făcut trimitere şi la raportul de expertiză tehnică realizat în dosarul nr. x/2012, prin care s-a reţinut că instalaţia de încălzire a ţevilor care face obiectul brevetului nu a fost folosită în perioada 2011 – 2012 şi nu este folosită nici în prezent la societatea pârâtă.

Aceste apărări au fost de altfel reiterate cu titlu subsidiar prin întâmpinarea la apel, făcând astfel obiectul apelului în condiţiile art. 476 şi ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de Apel a reformat sentinţa apelată şi, în rejudecarea apelului după prima casare, a evocat fondul în ceea ce priveşte pretenţiile cu privire la care nu a operat prescripţia extinctivă, dar fără a analiza susţinerile şi apărările părţilor cu privire la fondul cauzei. Din analiza dosarului de apel subsecvent primei casări rezultă că, în mod eronat, ambele părţi au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, ignorând semnificaţia deciziei de casare cu privire la acest aspect.

Or, în condiţiile în care Curtea de Apel preconiza o soluţie de judecare a fondului cauzei, ar fi trebuit să supună dezbaterii părţilor acest aspect, în condiţiile rezultate din art. 14 alin. (4) – 6 C. proc. civ., care obligă judecătorii să supună dezbaterii părţilor orice chestiuni de fapt ori de drept (material ori procesual), pentru a preveni orice surprindere şi pentru ca părţile, în cunoştinţă de cauză, să fie în măsură să formuleze cererile utile soluţionării cauzei; în măsura în care instanţa de apel ar fi învederat fie şi sub forma unei ipoteze preliminare că ia în considerare evocarea fondului, s-ar fi ridicat cu necesitate problema analizei apărărilor şi pretenţiilor formulate, ceea ce la rândul său făcea necesară încuviinţarea şi administrarea de probe.

Prin decizia recurată, instanţa de apel nu a răspuns într-o manieră adecvată apărărilor formulate de pârâtă, potrivit cu care aceasta nu a folosit instalaţia brevetată, ci o soluţie tehnică diferită. Mai mult, Curtea de Apel a statuat în mod eronat că această apărare nu poate fi primită, de vreme ce cu privire la instalaţia folosită de pârâtă nu a fost emis un nou brevet de invenţie.

Acest considerent este însă străin de natura pricinii şi relevă o greşită interpretare şi aplicare a legii de drept material, întrucât hotărâtoare în cauză este împrejurarea de a şti dacă recurenta-pârâtă a folosit soluţia tehnică ce face obiectul brevetului de invenţie nr. x .

Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată,

(1) Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe întreaga sa durată.

(2) Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:

a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;

b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu.

Prevederile art. 9 lit. c) din contractul de cesiune încheiat între părţi la data de 23.05.2001, potrivit cu care cedenţii (inventatori) au dreptul la 10 % din eficienţa economică anuală postcalculată, sunt aplicabile în condiţiile în care recurenta-pârâtă foloseşte efectiv soluţia tehnică ce face obiectul brevetului, ceea ce intimaţii-reclamanţi au susţinut prin cererea de chemare în judecată. În condiţiile în care recurenta-pârâtă ar folosi o instalaţie de încălzire a ţevilor care nu pune în aplicare soluţia tehnică brevetată, aceasta nu ar datora remuneraţie, ceea ce constituie esenţa apărărilor sale în fond.

Această chestiune decisivă în cauză nu depinde de chestiunea de a şti dacă soluţia tehnică, ipotetic diferită de cea brevetată, folosită de recurenta-pârâtă, face sau nu obiectul unui brevet de invenţie de sine stătător, cum eronat a statuat instanţa de apel. Ceea ce trebuie stabilit în cauză este dacă pârâta efectuează acte de utilizare a brevetului care ar intra în sfera protecţiei dreptului exclusiv conferit de acesta, în sensul dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 64/1991. În măsura în care pârâta nu utilizează soluţia brevetată, nu datorează remuneraţii în condiţiile art. 9 lit. c) din contractul de cesiune încheiată între părţi, şi aceasta independent de chestiunea existenţei unui nou brevet.

Or, această chestiune nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, a cărei decizie conţine în această privinţă doar considerente străine de natura pricinii, fiind prin urmare incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Aceste prevederi se aplică şi în instanţa de apel (art. 482 C. proc. civ.).

Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. consacră obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. enunţând viciile pe care le poate conţine o hotărâre judecătorească sub aspectul motivării, ce constituie tot atâtea aspecte de nelegalitate.

Din perspectivă convenţională, art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanţie a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătoreşti. În acest sens, exi­genţa motivării hotărârilor judecătoreşti, care contribuie la garantarea respectării princi­­piului bunei administrări a justiţiei, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi şi de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa litigiul. Astfel, deşi această exi­genţă nu poate fi întotdeauna înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor, dacă o parte litigantă invocă într-o cauză un argu­ment suficient de clar şi de precis, susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific.

În cauză, Curtea de Apel nu a analizat şi nu a înlăturat printr-o analiză pertinentă din punct de vedere juridic susţinerile şi apărările părţilor, cauzând acestora o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, care încalcă regulile specifice efectului devolutiv al apelului. Este prin urmare incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În condiţiile în care prin decizia recurată, fondul cauzei a fost pentru prima oară evocat în cauză, Curtea de Apel era datoare să analizeze în profunzime toate pretenţiile şi apărările părţilor, analizând cu precădere problema litigioasă centrală, aceea de a şti dacă pârâta a folosit sau nu soluţia tehnică brevetată.

În acest context, pentru a evalua dacă intimaţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la a obţine remuneraţii pentru exploatarea invenţiei lor, trebuie stabilită întinderea protecţiei conferite de brevetul de invenţie. Relevante în această privinţă sunt prevederile art. 32 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, potrivit cu care întinderea protecţiei conferite de brevet este determinată de conţinutul revendicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei servesc la interpretarea revendicărilor. De asemenea, în condiţiile art. 32 alin. (6), pentru determinarea întinderii protecţiei conferite de brevet se va ţine seama de orice element echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul brevetului este un procedeu, protecţia conferită de brevet se extinde la produsul obţinut în mod direct prin procedeul brevetat.

Această chestiune nu poate fi însă dezlegată fără administrarea unui probatoriu adecvat, a cărui necesitate în cauză rezultă cu evidenţă din prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Totodată, în condiţiile art. 479 C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să analizeze toate aspectele de fapt şi de drept ale pricinii, în contextul evocării fondului după înlăturarea soluţiei referitoare la prescripţie în ceea ce priveşte pretenţiile aferente anului 2012, scop în care este necesar să pună în discuţia părţilor şi, la nevoie, să ordone chiar şi din oficiu probele necesare.

În această privinţă, chiar dacă părţile nu au cerut probe în etapa scrisă a apelului, considerând că se va dispune trimiterea spre rejudecare primei instanţe, în etapa rejudecării apelului, subsecvent deciziei de faţă, premisa analizei constă în aceea că instanţa de apel va aborda ea însăşi fondul pricinii, în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor referitoare la anul 2012.

Cu această ocazie, părţile vor fi în drept să ceară administrarea probelor pe care le consideră admisibile şi concludente – cu atât mai mult cu cât proba cu expertiză a fost solicitată în faţa primei instanţe –, Înalta Curte oferind în această privinţă unele îndrumări pe care instanţa superioară de fond le va avea în vedere în etapa rejudecării.

Astfel, stabilirea incidenţei art. 32 din Legea nr. 64/1991 impune administrarea unei expertize tehnice în specialităţile metalurgie (ori alt domeniu industrial conex şi relevant, chestiune asupra căreia părţile vor fi ascultate) şi proprietate industrială, pentru a se stabili cu certitudine dacă soluţia tehnică a fost folosită în tot sau în parte şi în ce perioade dintre cele care fac obiectul judecăţii (cu excepţia anului 2011, cu privire la care s-a admis excepţia prescripţiei, chestiune de altfel nerecurată). În acest scop, instanţa de apel urmează să determine în ce măsură există experţi cu dublă specializare (în domeniul industrial relevant, respectiv în proprietate industrială) ori, la nevoie, să constituie o comisie de experţi ori, în lipsă, de specialişti, în condiţiile arătate de C. proc. civ.. De asemenea, expertiza va determina, dacă este posibil, în ce măsură ipotetica folosire a soluţiei tehnice brevetate, dacă aceasta va fi constatată, a îmbunătăţit eficienţa economică şi va calcula beneficiile obţinute. În mod complementar, pot fi valorificate şi probele administrate în dosarul perimat, dacă este cazul, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 422 alin. (2) C. proc. civ., acestea urmând a fi însă coroborate cu probele administrate în dosarul de faţă.

Subsecvent administrării acestei expertize, instanţa de apel va analiza şi va supune dezbaterii părţilor eventuala necesitate a unei expertize contabile pentru calcularea exactă a beneficiilor de natură economică rezultate din folosirea invenţiei, în acord cu contractul încheiat între părţi.

Totodată, Curtea observă că în plan probatoriu, prerogativele instanţei de apel permit luarea unor măsuri energice pentru stabilirea faptelor, inclusiv administrarea din oficiu a probatoriului necesar (art. 254 alin. (5) C. proc. civ.). Aceasta nu exclude, ci implică sarcina părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările (art. 10, art. 249, art. 254 alin. (1) C. proc. civ.), contribuind astfel într-o manieră loială şi diligentă din punct de vedere procesual la administrarea probelor, prin furnizarea datelor necesare, accesul în spaţiile tehnice relevante şi, în condiţiile legii, prin suportarea costurilor aferente administrării probelor.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de recurs, sunt aplicabile prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma anterioară Legii nr. 310/2018. Ca urmare, subsecvent casării, cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, care va avea în vedere delegările date cu caracter obligatoriu prin prezenta decizie, potrivit art. 501 C. proc. civ., precum şi prevederile art. 41 din acelaşi cod.

Înalta Curte subliniază îndeosebi că, prin efectul celor două decizii de casare, este fixată definitiv îndreptăţirea şi obligaţia instanţei de apel de a evoca fondul în apel, în ceea ce priveşte pretenţiile cu privire la care nu a operat prescripţia, fără a mai fi posibilă luarea în discuţie a unei trimiteri spre rejudecare primei instanţe.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere ca prescrise a pretenţiilor aferente anului 2011, aceasta nu a făcut obiectul recursului şi a intrat în autoritatea lucrului judecat, rejudecarea apelului referindu-se la pretenţiile ulterioare anului menţionat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta U. S.A. împotriva deciziei civile nr. 390 din 05 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.