Adverse possession of municipal land: evidentiary weight of fiscal records and precarious detention versus ownership intent

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti – secţia a II-A civilă, în data de 10 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primar general, a solicitat instanţei constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 112 mp situat în Bucureşti, Strada x nr. 21, sector 1 şi asupra terenului în suprafaţă de 221 mp situat în Bucureşti, Strada x nr. 23.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1890 şi urm. din C. civ. de la 1864, art. 94 şi art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6261/2017 din 06 septembrie 2017, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 13 octombrie 2017, sub nr. x/2017.

2. Decizia pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 50 din 15 ianuarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 112 mp situat în Bucureşti, strada x, numărul 21 (fostul număr 23), identificat conform planului de amplasament de la expertiza topografică, aflată la filele x ale dosarului întocmit la Tribunalul Bucureşti şi a dispus înscrierea în cartea funciară, pe numele reclamantei, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil; a respins cererea de chemare în judecată pentru rest, ca neîntemeiată şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1688 A din 7 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 50 din 15 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017; a admis apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul general al Municipiului Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins în tot acţiunea, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1688 A din 7 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs recurenta-reclamantă A., la data de 06 septembrie 2021.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 16 septembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a solicitat casarea în tot a deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi trimiterea spre rejudecare, instanţei de apel, în temeiul art. 497 C. proc. civ., cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe în privinţa constatării dobândirii prin uzucapiune de către reclamanta A. a dreptului de proprietate asupra terenului de 112 mp situat în Bucureşti, str. x, (fost nr. 23), sector 1 şi constatarea dobândirii prin uzucapiune de către reclamanta A. a dreptului de proprietate şi asupra terenului de 221 mp situat în Bucureşti, str. x, respectiv dispunerea înscrierii în cartea funciară pe numele reclamantei a dreptului de proprietate asupra terenului dobândit prin uzucapiune în suprafaţă de 221 mp situat în Bucureşti, str. x.

Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurentă ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceasta a arătat că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi motive contradictorii, în raport cu situaţia juridică reală a terenului de 112 mp.

A susţinut că situaţia juridică derivând din atestarea intrării terenului de 112 mp în posesia autorilor reclamantei a fost ignorată total în considerentele deciziei recurate, care nu face nicio referire la situaţia juridică creată prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 25.10.1966, încheiat în aceeaşi zi cu actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/25.10.1966 de Notariatul de Stat al Raionului Griviţa, prin care autorii săi au dobândit terenul de la proprietarii anteriori, B. şi C..

A mai adăugat că instanţa de apel a reţinut, în mod total necorespunzător realităţii juridice, că reclamanta şi autorii săi ar fi avut un aşa-zis drept de folosinţă asupra terenului ce ar fi fost dobândit de la stat, inexistent în realitate. Înscrisul intitulat contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 25.10.1966 a dobândit şi dată certă la data decesului unuia dintre semnatarii săi şi conţine menţiunea expresă că autorii reclamantei au intrat în posesia terenului de 112 mp cel puţin de la acea dată, exercitând o posesie neîntreruptă, publică, sub nume de proprietar, pe un termen de 30 ani care era demult împlinită la data introducerii acţiunii, respectiv la 10 februarie 2017.

Nesocotind această situaţie juridică, hotărârea recurată face referire la o pretinsă stăpânire a acestui teren în calitate de titulari ai unui drept de folosinţă ce ar rezulta din certificatul de atestare fiscală nr. x/09.08.2016. Înscrierea acestui teren de 112 mp a fost solicitată prin memoriul din 04.08.2016, la Direcţia de Taxe şi Impozite Locale a Sectorului 1, iar menţiunea de pe certificatul fiscal referitoare la un aşa-zis drept de folosinţă asupra acestui teren, reflectă tocmai posesia reclamantei, neputând fi invocat un drept de proprietate, deoarece nu exista un înscris în acest sens, un titlu de proprietate. Echivocul din certificatul de atestare fiscală a fost de natură să îndrepte instanţa de apel pe o pistă falsă, hotărârea fiind nelegală.

A mai arătat reclamanta că în privinţa suprafeţei de 112 mp sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 1847 şi urm. din C. civ., pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, însă instanţa nu a analizat îndeplinirea acestor condiţii, ci a apreciat, prin raportare la evidenţele fiscale, că autorii reclamantei nu ar fi fost înscrişi drept titulari ai dreptului de proprietate, ci titulari ai unui drept de folosinţă, or practica judiciară şi doctrina au arătat că înscrierea unui imobil în evidenţele fiscale nu constituie o condiţie pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta a criticat nelegalitatea respingerii apelului său privind terenul de 221 mp din str. x, Bucureşti, în sensul că decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 şi cuprinde motive contradictorii, motiv circumscris punctului 6 al aceluiaşi articol.

A susţinut recurenta că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea legii, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor legale privind prescripţia achizitivă de lungă durată a dreptului de proprietate şi asupra terenului de 221 mp, motivele reţinute în hotărâre fiind contradictorii, întrucât acest teren a fost stăpânit în mod îndelungat de autorii săi, apoi de reclamantă, prin joncţiunea posesiilor. Lipsa rolului fiscal pentru terenul de 221 mp şi neplata impozitului nu reprezintă un impediment legal şi nu este de natură a duce la respingerea cererii de constatare a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, neechivalând cu lipsa elementului intenţional al posesiei.

Subsumat acestor motive de recurs a arătat că, dacă terenul ar fi fost în detenţia precară a autorului reclamantei, D., cum apreciază eronat instanţele de fond, pe numele acestuia ar fi existat o poziţie deschisă de autorităţile fiscale locale în privinţa taxei dreptului de folosinţă.

A mai susţinut că s-a interpretat greşit conţinutul adresei nr. x/09.11.1981 a Consiliului Popular al Sectorului 1 Bucureşti, acest tip de adresă fiind trimis în vederea valorificării parcelelor de teren, aflate în administrarea organizaţiilor socialiste, în proprietatea sau folosinţa persoanelor fizice sau juridice.

Astfel, această adresă nu atestă primirea terenului de către autorul reclamantei în anul 1981 din partea municipalităţii şi calitatea acestuia de detentor precar, ce ar fi stăpânit în numele proprietarului, iar nu în nume propriu. Conduita impusă prin acest act privea obligaţia de a lucra şi întreţine terenul şi nu există nicio menţiune din care să rezulte că acest teren i-ar fi fost atribuit în anul 1981 cu titlu de detenţie precară autorului reclamantei.

În acest sens, a arătat că motivele instanţei de apel în această privinţă sunt contradictorii şi nu configurează situaţia juridică exactă a modalităţii de stăpânire a terenului de 221 mp.

Conchizând, recurenta-reclamantă a arătat că posesia autorului reclamantei şi, ulterior, a acesteia conţine ambele elemente, atât cel material, corpus, concretizat prin folosirea efectivă a terenului, cât şi cel psihologic, animus, caracterizat prin comportarea lor ca adevăraţi proprietari, după cum rezultă din declaraţiile martorilor, raportate la ceea ce aceştia puteau percepe cu propriile simţuri, sens în care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la curtea de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 iunie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1688 A din 07 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 27 octombrie 2022, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că unele dintre motivele de recurs ale reclamantei sunt fondate, astfel că va admite recursul, în limitele şi pentru considerentele arătate în continuare:

II.1. Cel dintâi motiv de casare vizează situaţia juridică a terenului în suprafaţă de 112 mp, situat administrativ în Bucureşti, str. x, recurenta afirmând că motivele deciziei instanţei de apel, în considerarea cărora a fost admis apelul pârâtului, cu privire la acest imobil, sunt total străine de natura cauzei, ignorată fiind situaţia reală a terenului, astfel cum rezultă aceasta din contractul de vânzare-cumpărare sub semnătura privată, anexat cererii de chemare în judecată. Mai mult decât atât, instanţa de apel nu a analizat, în privinţa acestui teren, condiţiile legale pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în raport cu art. 1847 şi urm. din C. civ. de la 1864, incidente în speţă.

Criticile formulate de reclamantă pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi ele sunt întemeiate.

Astfel, Înalta Curte observă că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general al Municipiului Bucureşti, solicitând primei instanţe să constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 112 mp. situat în Bucureşti, strada x nr. 21, precum şi asupra terenului în suprafaţă de 221 mp. situat în Bucureşti, Strada x nr 23.

În cuprinsul motivelor de fapt şi de drept menite să justifice formularea acestei pretenţii concrete, reclamanta arată că cele două imobilele au fost stăpânite sub nume de proprietar, începând cu anul 1980 de către autorii săi, posesia fiind continuată prin joncţiunea posesiilor, astfel încât a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, în condiţiile C. civ. de la 1864.

Judecând în fond, prima instanţă constată că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată, asupra terenului în suprafaţă de 112 mp situat în Bucureşti, strada x, numărul 21 (fostul număr 23), identificat conform planului de amplasament de la expertiza topografică, aflată la filele x – 35 ale dosarului întocmit la Tribunalul Bucureşti şi dispune înscrierea acestui drept în cartea funciară, pe numele reclamantei. Se reţine, în esenţă, că reclamanta, împreună cu autorii săi, stăpânesc prin joncţiunea posesiilor terenul din str. x, în suprafaţă de 112 mp, "din anii 1970, de la preluarea acestuia de către autorii săi, din declaraţiile martorilor rezultând că aceştia erau percepuţi ca proprietari şi că dreptul de a stăpâni bunul nu a fost contestat". Posesia exercitată a fost una continuă, publică şi paşnică.

Cu privire la această soluţie a primei instanţe a declarat apel pârâtul, Municipiul Bucureşti prin Primarul general, susţinând textual: Se poate observa cu uşurinţă că instanţa de judecată se raportează în permanenţă la adresa poştală str. x (pag. 2), iar în finalul considerentelor are în vedere şi adresa poştală str. x (pag. 3) în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat prin adresa nr. x/28.12.2018 a Direcţiei Patrimoniu Serviciul Cadastru din cadrul instituţiei pârâte, imobilul identificat potrivit planului de situaţie întocmit de expert tehnic judiciar ing. E., pentru imobilul din str. x anexat solicitării reprezintă, în limita preciziei grafice o secţiune din imobilul consemnat cu nr. 23 pe strada x, având dosar de carte funciară nr. x (potrivit planului întocmit la nivelul anului 1940); o secţiune din imobilul marcat cu nr. 17 pe str. x, potrivit planului topografic întocmit la nivelul anului 1986, cu suprafaţa de 1354 mp teren, ca proprietate de stat, categoria de folosinţă alte terenuri, cu posesori de parcela la data întocmirii evidenţelor Consiliul Popular sector 1 Bucureşti.

De asemenea, prin adresa nr. x/09.11.2018 a aceleiaşi Direcţii, se arată că potrivit planurilor existente, în arhiva direcţiei, deţinute în copie xerox de lucru, imobilul identificat potrivit planului de situaţie aferent expertizei tehnice, respectiv imobilul pentru care se foloseşte adresa poştală str. x (fost nr. 23) sector 1 Bucureşti este distinct de imobilul din str. x.

Totodată, imobilul situat la adresa poştală din str. x a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 200/19.05.1979, la poziţia 123 figurând expropriat imobilul situat în str. x, Bucureşti, cu suprafaţa de teren de 252 mp şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 79 mp pe numele C..

Mai mult decât atât, reclamanta, prin acţiunea introductivă pretinde că terenul de 112 mp situat în str. x, fost nr. 23 a intrat în posesia defuncţilor F. şi G. la data de 25.10.1966, conform celor ce rezultă din înscrisul intitulat "contract de vânzare cumpărare" sub semnătură privată, încheiat de aceştia cu B. şi C., iar suprafaţa respectivă ar fi reprezentat un drum de trecere la proprietatea cumpărătorilor ce a fost alipită proprietăţilor din str. x, iar instanţa de fond (în pag. 2 din considerente) nu face absolut nicio referire la acest înscris (actul sub semnătură datată 25.10.1966), la pagina 2 din acţiunea reclamantei susţinându-se prima dată că s-a încheiat un act (contract) sub semnătură privată la 25.10.1996, iar a doua oară (în fraza următoare) ci s-ar fi dobândit proprietatea printr-un un act autentic nr. 6526/25.10.1966 (încheiat în aceeaşi zi ca actul sub semnătură privată).

Avem aşadar, aparent, două înscrisuri (unul sub semnătură privată şi unul autentic) cu privire la imobilul din str. x, despre care nu se vorbeşte deloc în considerente şi care nu au fost nici ataşate cererii de chemare în judecată pentru a fi avut în vedere la soluţionarea pricinii (...)".

Judecând apelul pârâtului, instanţa de apel îl găseşte fondat şi îl admite, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii civile exercitate de reclamantă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a judecat apelul pârâtului ignorând motivele acestuia, circumscrise în esenţă, următoarele două chestiuni: a) identificarea cu precizie a imobilului din str. x (fostul nr. 23); b) stabilirea situaţiei juridice corecte a terenului în suprafaţă de 112 mp. situat în str. x, Bucureşti, conform înscrisurilor probatorii depuse de reclamantă, care relevă existenta unei vânzări, realizată în anul 1966, în privinţa acestui teren.

Înalta Curte reaminteşte că art. 1890 C. civ. din1864 recunoaşte posesorului posibilitatea de a prescrie, prin trecerea unui timp de 30 de ani, fără a fi obligat la a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă. Uzucapiunea de lungă durată este, astfel, singurul mod originar de dobândire a proprietăţii imobiliare, pentru acele regiuni ale ţării care au fost supuse dispoziţiilor C. civ. din 1864.

Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele acestei uzucapiuni este că posesia pe care a exercitat-o, pe durata termenului de 30 de ani, a fost una "utilă", în sensul prevederilor art. 1847 şi urm. C. civ. din 1864, adică continuă, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar; legea admite ca cel care invocă, în favoarea sa, uzucapiunea de 30 ani să fi exercitat singur o posesie utilă ori să invoce joncţiunea posesiilor, prin unirea actualei posesii cu aceea a autorului său (art. 1860 C. civ. 1864).

Invocând uzucapiunea, ca mod distinct şi originar de dobândire a dreptului de proprietate (cf. art. 645 C. civ. din 1864), o "veritabilă sancţiune" îndreptată împotriva celui care a pierdut posesia asupra bunului, lăsând ca aceasta să fie exercitată de o altă persoană, reclamantul acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate trebuie să justifice calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, căci o astfel de acţiune nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu adevăratul proprietar al imobilului în litigiu conform art. 1890 C. civ. 1864. Mai mult decât atât, existenţa unui titlu translativ de proprietate, valabil constituit, conduce la dobândirea în acest mod a proprietăţii şi face cu neputinţă invocarea simultană a uzucapiunii.

În prezentul proces, apelurile exercitate de cele două părţi aflate în litigiu au provocat o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel, în virtutea efectului integral devolutiv al apelului, fiind chemată să statueze atât în fapt, cât şi în drept, printr-o nouă judecată în fond (art. 476 C. proc. civ.).

Pentru a putea să soluţioneze litigiul conform textelor normative incidente, instanţa de apel, raportându-se la motivele celor două apeluri, avea obligaţia să stăruie pentru clarificarea tuturor împrejurărilor de fapt esenţiale în prezentul proces, referitoare la idenficarea terenului în suprafaţă de 112 mp, situat în str. x ("fost nr. 23") în condiţiile în care se solicită în mod distinct şi constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate cu privire la imobilul din str. x, iar apelantul pârât formulează critici sub acest aspect; circumstanţele în care autorii reclamantei, soţii F. şi G. au intrat în posesia terenului în suprafaţă de 112 mp, în condiţiile în care aceştia au anexat cererii de chemare în judecată un înscris sub semnătură privată denumit "Contract de vânzare-cumpărare" datat "25.10.1966", precum şi un contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma solemnă a înscrisului autentic, nr. 6526 din 25 octombrie 1966.

Or, niciunul dintre aceste mijloace de probă nu a fost analizat de către instanţa de apel, pentru a se putea stabili cu certitudine ce efecte juridice au produs, în ce măsură ele vizează imobilul teren cu privire la care se pretinde, în prezent, constatarea dobândirii aceluiaşi drept de proprietate, prin uzucapiune. Mai mult decât atât, instanţele de fond aveau obligaţia să verifice cum justifică reclamanta chemarea în judecată a unităţii administrativ-teritoriale, cât vreme pretinde că autorii săi au dobândit posesia prin vânzare, de la soţii B. şi C., lipsind din considerentele instanţei de apel orice referire la aceşti pretinşi proprietari şi la starea lor actuală.

Instanţa de apel ignoră, în cvasitotalitatea lor, motivele de apel ale pârâtului, cele care pun în discuţie identificarea şi situaţia juridică a imobilului teren în suprafaţă de 112 mp, la data începerii pretinsei posesii de 30 de ani, susceptibilă de a face dovada absolută a dobândirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei. În motivarea propriu-zisă a hotărârii, instanţa de apel se axează într-un mod excesiv şi nejustificat pe menţiunile din evidenţele fiscale şi conferă certificatului de atestare fiscală o valoare probatorie absolută, pentru a reţine calitatea de "detentor precar a reclamantei".

Or, o astfel de analiză putea şi trebuia făcută de instanţă prin raportare la una din condiţiile posesiei utile, aceea ca ea să fie publică, având în vedere data înscrierii imobilului în evidenţele fiscale, temeiul înscrierii, precum şi celelalte probe administrate, menite să susţină sau nu exercitarea unei posesii publice şi sub nume de proprietar.

Se va reţine că înscrierea imobilului în evidenţele fiscale, de către cel care invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru a justifica exercitarea unei posesii utile, în sensul legii. Tot astfel, omisiunea unei astfel de înscrieri nu poate să nege posesorului, în mod absolut, posibilitatea dobândirii proprietăţii printr-un mod originar, cum este uzucapiunea, câtă vreme condiţiile legale pot fi probate prin alte mijloace procedurale; înscrierea imobilului în evidenţele fiscale nu este o condiţie prescrisă de lege, aşa încât informaţia are doar valoare probatorie şi poate fi valorificată numai prin coroborare cu celelalte probe care se impune a fi administrate.

În scopul efectuării unei riguroase şi complete cercetări judiciare, în exercitarea rolului activ al judecătorului în procesul civil şi cu respectarea efectului devolutiv al apelului, cercetare menită să asigure garanţiile unei corecte aplicări a legii substanţiale incidente, în speţă, a textelor normative care reglementează uzucapiunea de 30 de ani, sub imperiul C. civ. de la 1864, Înalta Curte va admite acest motiv de recurs şi va dispune casarea cu trimitere spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

II.2. Criticile circumscrise celui de-al doilea motiv de recurs susţinut de reclamantă vizează situaţia juridică a imobilului teren în suprafaţă de 221 mp, situat administrativ în Bucureşti, str. x şi au fost întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta afirmând o greşită aplicare a legii şi existenţa unor motive contradictorii.

Toate aceste critici sunt nefondate.

Înalta Curte observă că prin hotărârea de primă instanţă, confirmată în apel, a fost respinsă acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, cu privire la acest teren, reţinându-se, în esenţă, că probele administrate pun în evidenţă o atribuire a terenului în folosinţă, în favoarea autorilor reclamantei, printr-un act al municipalităţii datând din anul 1981, posesia nefiind exercitată de către aceştia în calitate de proprietari, ci pe baza unui alt titlu. Cât priveşte intervertirea posesiei, transformarea detenţiei precare într-o posesie utilă, începând cu anul 1983, instanţa de apel relevă că aceasta era posibilă numai în condiţiile art. 1858 din C. civ. 1864 or, niciuna dintre acestea nu se verifică, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei.

Enunţând anterior condiţiile legale ale posesiei utile, neafectate de vreun viciu, susceptibilă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de lungă durată, prezenta instanţă de recurs sublinia că aceasta trebuie să fie exercitată "sub nume de proprietar". Per a contrario, atunci când posesia este lipsită de elementul ei intenţional şi psihologic, adică nu este exercitată ca şi un veritabil proprietar, ci în baza unui titlu ori cu îngăduinţa proprietarului, ea este viciată, precară şi nu poate produce efectele achizitive dorite. Posesia "sub nume de proprietar" creează o aparenţă de proprietate în favoarea celui care o exercită pe parcursul perioadei de uzucapiune.

Rezultă că exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, adică simpla detenţie, poate avea loc în numele detentorului însuşi sau în numele altuia şi echivalează cu lipsa posesiei, în absenţa elementului intenţional al acesteia. În acest sens, prin art. 1853 din C. civ. din 1864 se prevede textual: "actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precariu, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiunei legale a aceluia, nu constituiesc o posesiune sub nume de proprietar."

Prin urmare, posesia utilă, aceea apărată de lege "ca manifestare exterioară a unui drept", presupune atât un exerciţiu de fapt a unor acte materiale concrete asupra bunului, cât şi posibilitatea de a exercita aceste acte, ca manifestare a pretenţiei că cel ce le exercită are un drept de proprietate asupra bunului respectiv.

În prezentul proces, instanţele fondului au stabilit cu certitudine, sub aspect probator, că terenul a fost predat autorului reclamantei, cu titlu de folosinţă, printr-o deciziei a Consiliului popular al sectorului 1 Bucureşti, emisă în anul 1981. Or, aceasta înseamnă că autorul reclamantei nu ar fi putut exercita acte de folosinţă asupra terenului în nume de proprietar ci în calitatea acestuia de detentor precar. Totodată, instanţele de fond au stabilit că reclamanta nu a făcut proba unei transformări a detenţiei precare în posesie utilă, ulterior anului 1983, pentru a putea primi incidenţă art. 1858, C. civ. din 1864.

Aşa fiind, concret instanţa de apel a constatat că, în privinţa acestui imobil, reclamanta nu a probat o posesie utilă, susceptibilă de a conduce la dobândirea dreptului de proprietate.

II.3. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă contrarietatea motivelor deciziei de apel, fără a argumenta şi a indica care sunt, în concret, motivele contradictorii şi/sau în ce constă contradictorialitatea acestora.

Recurenta susţine că, în pofida celor reţinute de către instanţa de apel, exercitarea posesiei sub nume de proprietar a fost dovedită prin declaraţiile de martori; că adresa emisă în anul 1981 de către Consiliul popular al sectorului 1 Bucureşti nu atestă primirea terenului cu titlu de detenţie precară, cum eronat a fost stabilit în fapt; că declaraţia unuia dintre martori în sensul că terenul a fost primit în folosinţă este "doar o speculaţie a acestuia"; că din analiza raportului de expertiză, unde se precizează că acest teren se află în continuarea suprafeţei de 221 mp. teren se putea deduce voinţa autorilor reclamantei şi a reclamantei înseşi de a stăpâni acest teren ca tot unitar, ca adevăraţi proprietari.

Toate împrejurările menţionate de recurentă pun sub semnul îndoielii interpretarea pe care instanţele de fond au dat-o probelor ce au fost administrate şi, implicit, realitatea juridică a celor stabilite în fapt, tinzându-se la reaprecierea probelor pentru o modificare a împrejurărilor de fapt esenţiale în această cauză. Acestea sunt, însă, aspecte evidente de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, iar caracterul excepţional al recursului face cu neputinţă o reabordare în recurs a împrejurărilor de netemeinicie – atribuit prin excelenţă conferit celor două instanţe de fond (prima instanţă şi instanţa de apel). În raport cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, cele expres şi limitativ prezentate la pct. 1-8 al alin. (2), art. 488 C. proc. civ., iar aspectele invocate de recurentă nu pot fi circumscrise acestora.

În consecinţă, vor fi înlăturate aceste motive de netemeinicie, ca inadmisibile, în recurs.

Faţă de toate cele ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., făcând aplicarea art. 496 rap. la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi va casa în parte decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu privire la apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va ţine seama de toate cele statuate anterior cu prilejul judecării celui dintâi motiv de casare(II.1), referitor la situaţia juridică a terenului în suprafaţă de 112 mp, situat administrativ în Bucureşti, str. x, precum şi de motivele invocate de apelantul-pârât, prin declaraţia de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1688 A din 07 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia atacată, cu privire la apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, declarat împotriva sentinţei civile nr. 50 din 15 ianuarie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă şi, în aceste limite, trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine dispoziţia referitoare la respingerea apelului declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2022.