Statutory construction levy penalties: prescription accrual and exigibility of 0.1% and 0.7% levies under Construction Quality Law

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 decembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub dosar nr. x/2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti la plata sumei totale de 864,104,62 RON, reprezentând cote legale şi penalităţi aferente, datorate în baza prevederilor Legii nr. 50/1991 şi a Legii nr. 10/1995, pentru investiţia realizată de pârât - reabilitarea şi modernizarea Stadionului Naţional "Lia Manoliu", construire stadion - Arena Naţională, şi respectiv pentru finalizarea lucrărilor autorizate iniţial, pentru imobilul situat în Bucureşti, B-dul. x nr. 37-39, în valoare de 411.062.996,36 RON fără TVA pentru autorizaţia de construire nr. x/25.04.2008 şi în valoare de 200.000.000 RON pentru autorizaţia de construire nr. 200/19 B/27.04.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 4089 din 10 mai 2017 Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2017.

Prin încheierea din 27 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare în favoarea secţiei civile a aceleiaşi instanţe, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei a IV-a civile a Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2017.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1593 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1253 A din 16 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii şi de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1593 din 8 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

A fost anulată sentinţa civilă apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Al doilea ciclu procesual

1. Rejudecare fond – Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2226 din 14 octombrie 2019, pronuntata de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a fost respinsa excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca nefondată.

A fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei totale de 864.104,62 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru achitarea cu întârziere a cotelor legale de 0,1% şi 0,7% prevăzute de Legea nr. 50/1991 şi Legea nr. 10/1995 pentru lucrarea – reabilitarea şi modernizarea Stadionului Naţional "Lia Manoliu", construire stadion – Arena Naţională.

S-a luat act că părţile îşi rezervă dreptul la cheltuieli de judecată pe cale separată.

2. Apel - decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1862/A din 17 decembrie 2021, pronuntata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2226 din 14 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

A fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe civile, fiind schimbata în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a stabilit că suma datorată de pârâţi reclamantei este în cuantum de 554.286,46 RON.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1862/A din 17 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a declarat recurs.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în conformitate cu exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi este fundamentată pe un raţionament logico-juridic care încalcă dispoziţiile art. 92 şi art. 131 din vechiul Codul de procedură fiscală. prin raportare la dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi dispoziţiile art. 40 din Legea 10/1995, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita obligarea Municipiului Bucureşti la plata sumei de 554.286,46 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere aferente cotelor de 0,1% şi 0,70% raportate la valoarea finală a lucrărilor.

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel nu a indicat motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată, în sensul că nu a analizat argumentele invocate de Municipiul Bucureşti referitoare la prescripţia dreptului la acţiune a intimatului, preluând în mod direct sumele indicate în raportul de expertiză contabilă judiciară, fără a tranşa în mod nemijlocit chestiunea de drept reprezentată de prescripţia dreptului material la acţiune al ISC.

Prin raportare la complexitatea cauzei şi la criticile formulate de Municipiul Bucureşti prin cererea de apel, hotărârea atacată nu este corespunzător motivată, Curtea de Apel Bucureşti limitându-se să menţioneze că valoarea penalităţilor a fost determinată cu excluderea sumelor pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie, valoarea finală fiind de 709.604,46 RON, fără ca instanţa să analizeze intervenirea prescripţiei extinctive a dreptului material al ISC, aspect care reprezintă o chestiune de drept, care nu a format obiectul expertizei contabile efectuate în cauză şi a cărui analizare reprezintă atributul şi obligaţia exclusivă a instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte caracterul nelegal al hotărârii atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 92 şi art. 131 din vechiul Codul de procedură fiscală., prin raportare la dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, recurentul-pârât a arătat că prin hotărârea de trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că "revine primei instanţe sarcina de a stabili momentul la care s-a născut creanţa fiscală, pentru fiecare dintre pretenţiile solicitate, urmând ca în funcţie de acest moment să stabilească data de început a termenului de prescripţie, conform modelului de calcul al termenului pe ani (prevăzut la art. 101 din vechiul C. proc. civ. şi, respectiv, la art. 181 din noul C. proc. civ.), pornind de la data de 1 ianuarie a anului următor naşterii acestui drept".

Astfel, prin hotărârea de trimitere spre rejudecare instanţa a stabilit că sumele pretinse de ISC sunt asimilate creanţelor fiscale, fiindu-le aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani.

Având în vedere că pretenţiile ISC constituie fie sume pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere pentru pretinsa plată cu întârziere a cotelor legale de 0,1% şi 0,70%, un element esenţial în determinarea existenţei datoriei imputate de ISC Municipiului Bucureşti îl constituie data la care sumele au devenit exigibile, respectiv momentul de început al termenului de prescripţie a dreptului de acţiune pentru recuperarea acestora.

Momentul de început al termenului de prescripţie de 5 ani este marcat de momentul autorizării lucrărilor, cel târziu până la transmiterii notificării privind data începerii lucrărilor şi nu este în mod invariabil data recepţiei finale a lucrărilor, cum eronat a susţinut ISC, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune fiind împlinit la data de 31.12.2013, deci anterior introducerii cererii de chemare în judecată la 19.05.2017.

Hotărârea atacată este nelegală ca urmare a interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale privind momentul naşterii creanţelor fiscale şi implicit a dreptului de a percepe penalităţi de întârziere aferente acestora.

În aprecierea recurentului-pârât, dispoziţiile legale incidente relevă faptul că termenul de prescripţie nu curge în privinţa ambelor cote legale de la data procesului-verbal de recepţie a lucrărilor.

În ceea ce priveşte cota de 0,1%, recurentul-pârât a arătat că regimul juridic implică următoarele aspecte esenţiale:

Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/19919 coroborate cu dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Normele metodologice din 2009 de aplicare a Legii nr. 50/199510 (denumite în continuare Normele metodologice), cota de 0,1% se percepe din valoarea lucrărilor autorizate şi are destinaţia de a acoperi cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Sumele aferente cotei de 0,1% sunt datorate de investitor începând cu momentul autorizării lucrărilor, cel târziu până la momentul înştiinţării cu privire la începerea lucrărilor ce fac obiectul autorizaţiei de construire.

Pentru întârziere la plata cotei de 0,1% se datorează penalităţi în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată.

Cota de 0,1% se percepe şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, actualizare care se face la momentul recepţiei la terminarea lucrărilor.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (2) lit. a)11 şi dispoziţiilor art. 7712din Normele metodologice, coroborate cu dispoziţiile art. 267 alin. (14) lit. b) - d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, investitorul este obligat ca, în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţii, odată cu efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor, să declare la emitentul autorizaţiei valoarea finală (rezultată) a lucrărilor, în scopul regularizării taxelor şi cotelor locale.

Emitentului autorizaţiei îi revine obligaţia de a regulariza taxele şi cotele legale în funcţie de valoarea finală a lucrărilor autorizate şi de a înştiinţa ISC cu privire la valoarea finală a investiţiei, aşa cum a fost calculată pentru regularizarea taxei de autorizare, la data recepţiei la terminarea lucrărilor.

În termen de 15 zile de la data la care emitentul autorizaţiei a stabilit valoarea cotelor în funcţie de valoarea finală a lucrărilor autorizate, investitorul are obligaţia de a achita sumele suplimentare datorate sau autoritatea administraţiei publice locale are obligaţia de a rambursa ceea ce a fost achitat în plus de către investitor.

În ceea ce priveşte cota de 0,7%, a evidenţiat următoarele aspecte esenţiale:

Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/1995 coroborate cu dispoziţiile art. 70 alin. (2) din Normele metodologice, cota de 0,7% se percepe din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi lucrărilor şi are destinaţia de a acoperi cheltuielile necesare pentru elaborarea reglementărilor tehnice şi pentru inspecţia statului pentru controlul calităţii lucrărilor de construcţii.

Legiuitorul a impus investitorului plata sumelor reprezentând cota de 0,7% în mod eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor.

Pentru întârziere la plata cotei de 0,7% se datorează penalităţi în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, fără a se putea depăşi suma datorată.

Prevederile Legii nr. 10/1995 şi, implicit cele la care acest act normativ face trimitere, respectiv dispoziţiile art. 76 alin. (2) şi art. 77 din Normele metodologice, reglementează exclusiv "calculul, modul de virare a sumelor, precum şi calculul penalizărilor corespunzător întârzierilor la plata a cotelor".

Recurentul-pârât a apreciat că cele două cote percepute de ISC servesc scopuri diferite, au baze de calcul diferite şi, prin urmare, devin exigibile la momente diferite.

Astfel, obligaţia de plată a cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate se naşte la data autorizării lucrărilor, cel târziu la momentul înştiinţării cu privire la începerea lucrărilor ce fac obiectul autorizaţiei de construire, iar cea privind cota de 0,1% din diferenţele rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, la data Ia care emitentul autorizaţiei a stabilit valoarea cotelor în funcţie de valoarea finală a lucrărilor autorizate.

Obligaţia de plată a cotei de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi lucrărilor se naşte şi, implicit, termenul de prescripţie începe să curgă, de la data efectuării plăţilor de către investitor, respectiv a cheltuielilor pentru executarea construcţiilor.

Potrivit dispoziţiilor enunţate, investitorii au obligaţia de a vira lunar către ISC cota de 0,7%, concomitent cu plata prestaţiilor.

Dispoziţiile art. 76 alin. (2) şi art. 77 din Normele metodologice nu pot fi interpretate în sensul în care inclusiv cota de 0,7% ar deveni exigibilă la data recepţiei finale a lucrărilor, întrucât, pe de o parte, legiuitorul nu a instituit o excepţie de la obligaţia de plată eşalonată a cotei de 0,7%, concomitentă cu plata prestaţiilor, iar, pe de altă parte, obligaţia de regularizare a taxelor şi cotelor priveşte plata sumelor suplimentare datorate, nu a celor pentru care obligaţia de plată nu s-a născut, întrucât nu au fost efectuate încă cheltuielile care constituie baza de calcul a cotei de 0,7%.

Prin urmare, recurentul-pârât a considerat că este eronată concluzia raportului de expertiză contabilă judiciară, reţinută de instanţa de apel, potrivit căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 01.01.2012, adică anul următor datei de 08.08.2011, reprezentând data de încheiere a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, întrucât momentul la care se naşte dreptul la acţiune al ISC privind cota de 0,7% este diferit de cel al recepţiei finale a lucrărilor.

În acest sens, aşa cum s-a constatat prin raportul de expertiză contabilă judiciară, Municipiul Bucureşti a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care reiese că acesta a achitat în integralitate atât cota de 0,1%, cât şi cota de 0,7%, cea din urmă fiind achitată către ISC pe măsura plăţilor efectuate către antreprenor.

În ceea ce priveşte caracterul nelegal al hotărârii atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 30 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 50/1991 şi dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, recurentul-pârât a precizat că în cadrul analizei sumare privind sumele pretinse cu titlul de penalităţi de întârziere aferente cotelor de 0,1% şi 0,7%, instanţa de apel nu a avut în vedere, pe de o parte, faptul că dreptul la acţiune al ISC s-a prescris în ceea ce priveşte sumele reprezentând cotele de 0,1% şi 0,7% ce au fost achitate de Municipiul Bucureşti ca fiind datorate anterior datei de 29 decembrie 2011, iar, pe de altă parte, instanţa de apel nu a avut în vedere nici faptul că, în considerarea naturii fiscale a creanţelor, este aplicabil principiul în dubio contra fiscum.

Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat regimul prescripţiei dreptului material la acţiune privind penalităţile de întârziere aferente cotelor achitate de Municipiul Bucureşti ca fiind datorate anterior datei de 29.12.2011.

Or, luând în considerare termenul de prescripţie de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale, dreptul la acţiune al ISC privind plata penalităţilor aferente cotelor achitate de Municipiul Bucureşti ca fiind datorate anterior datei de 29.12.2011 este prescris.

Sub un al doilea aspect, prin hotărârea de trimitere spre rejudecare, instanţa de judecată a reţinut că ISC este titular al unor creanţe fiscale, revenind primei instanţe, respectiv instanţei de apel în limitele efectului devolutiv, să analizeze dispoziţiile legale incidente privind momentul naşterii obligaţiei de plată a creanţelor fiscale din perspectiva principiului în dubio contra fiscum.

Principiul în dubio contra fiscum nu a fost recunoscut expres în Codul de procedură fiscală, însă este recunoscut în cuprinsul art. 13 alin. (6) din noul Codul de procedură fiscală.

Mai mult, în cauza Serkov versus Ucraina a fost reţinut în mod explicit principiul în dubio contra fiscum, care stipula faptul că, în cazul în care legislaţia naţională oferea interpretări ambigue sau multiple ale drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor, autorităţile naţionale aveau obligaţia de a recurge la abordarea care era mai favorabilă pentru contribuabil. În cauza menţionată anterior s-a reţinut că acest principiu trebuie preluat şi aplicat ca atare de instanţele naţionale atunci când normele legale care obligă contribuabilul la plata unor sume de bani către bugetul de stat sunt ambigue şi neclare.

În acelaşi timp, acest principiu de interpretare a legii are ca scop protejarea contribuabilului de posibilele prejudicii pe care tocmai imperfecţiunea legii i le poate aduce, administraţia fiscală fiind cea în măsură şi în drept fie să elaboreze o lege clară, fie să o corecteze atunci când a constatat că aceasta este susceptibilă de mai multe interpretări şi poate crea confuzii.

Or, având în vedere că pretenţiile ISC vizează plata unor accesorii, stabilirea momentului de naştere a obligaţiei de plată a cotelor de 0,1% şi 0,7% are relevanţă din perspectiva temeiniciei pretenţiilor formulate de aceasta.

Municipiul Bucureşti nu este un contribuabil de rea-credinţă, întrucât nu a evitat plata sumelor aferente cotelor care fac obiectul prezentului dosar, mai mult chiar, astfel cum rezultă din înscrisurile administrate de prima instanţă, Municipiul Bucureşti a achitat suplimentar suma de 161.486,66 RON.

Atât din raportul de expertiză contabilă judiciară, cât şi din apărările formulate de ISC prin care intimatul a recunoscut în mod expres că Municipiul Bucureşti a achitat în plus faţă de sumele datorate suma mai-sus menţionată, ISC nefăcând dovada faptului că a înştiinţat Municipiul Bucureşti cu privire la sumele pe care aceasta le mai are de achitat.

În cazul în care instanţa de apel ar fi aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente, având în vedere plăţile efectuate de Municipiul Bucureşti, aceasta ar fi constatat că Municipiul Bucureşti şi-a îndeplinit obligaţiile interpretând dispoziţiile legale cu bună-credinţă, întrucât a achitat în integralitate atât cota de 0,1% prin raportare la valoarea autorizată a lucrărilor, cât şi cota de 0,7%, pe măsura plăţii prestaţiilor către antreprenor.

Mai mult decât atât, din analiza înscrisurilor administrate în faţa instanţei de apel reiese că valoarea finală a lucrărilor recepţionate este inferioară valorii de autorizare a acestora, astfel încât regularizarea cotelor calculate la valoarea lucrărilor ar fi trebuit să conducă la stabilirea obligaţiei de rambursare a sumelor achitate în plus de către Municipiul Bucureşti.

Faţă de aceste argumente, hotărârea atacată este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 30 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 50/1991 şi dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, având în vedere că Municipiul Bucureşti a achitat în integralitate şi în termenul legal stabilit de dispoziţiile legale incidente sumele reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate şi 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi lucrărilor.

Concluzionând, solicită admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea excepţiei prescripţiei extinctive cu privire la sumele reprezentând penalităţile de întârziere aferente cotelor de 0,1% şi 0,7% ce au fost achitate de Municipiul Bucureşti ca fiind datorate în perioada 2008 - 2010 şi respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru următoarele argumente:

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel este motivată în fapt şi în drept, instanţa analizând toate probele administrate în cauză interpretând în mod corect dispoziţiile legale incidente.

Cu privire la criticile aduse din perspectiva dispoziţiilor art. 92 şi art. 131 din vechiul Codul de procedură fiscală, prin raportare la dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, a susţinut că termenul de prescripţie aplicabil este de 5 ani, astfel cum s-a stabilit şi prin Decizia nr. 8/2018 a instanţei supreme şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa.

A apreciat că momentul care trebuie luat ca reper pentru stabilirea concretă a naşterii dreptului la acţiune al intimatului, de la care sumele datorate de investitori devin exigibile este data procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, întrucât acela este momentul la care se poate cunoaşte valoarea finală, reală a lucrărilor.

Atât prevederile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, cât şi prevederile art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii trebuie coroborate cu prevederile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, care stabilesc în mod imperativ obligaţia de regularizare a cotelor legale, fără distincţie, la finalizarea lucrărilor, în funcţie de valoarea finală a acestora.

Chiar dacă obligaţia se naşte iniţial la momentul începerii lucrărilor, prin cele inserate la art. 76 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, reiese că termenul de plată se prelungeşte până la recepţia finală a lucrărilor, când devine scadentă, după această dată începând să curgă penalităţile de întârziere la plata cotelor neachitate.

În ceea ce priveşte cota de 0,7%, intimatul-reclamant a susţinut că raţionamentul instanţei de apel este corect, întrucât în lipsa oricărei dovezi concrete privind momentul la care investitorul face plata prestaţiilor, respectiv achitarea cheltuielilor pentru executarea lucrărilor de construcţii, raportat la care se aplică cota de 0,7%, singurul moment începând cu care creanţa datorată către ISC, izvorâtă din dispoziţiile at. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii devine certă, lichidă şi exigibilă este cel al recepţiei lucrărilor.

Cu privire la susţinerile recurentului în sensul că ar fi aplicabil cauzei principiul în dubio contra fiscum, a arătat că nu este aplicabil, întrucât nu este un litigiu fiscal. Pe altă parte, a menţionat că acest principiu este aplicabil numai atunci când s-au epuizat toate metodele de interpretare a dispoziţiilor legale incidente şi, în ciuda acestui fapt, nu s-a reuşit departajarea unei singure interpretări ca fiind conformă cu voinţa legiuitorului, condiţie care de asemenea nu este îndeplinită.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 1862/A din 17 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civil şi a fixat termen la 9 februarie 2023, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizeaza ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condiţiile în care instanţa a analizat raporturile juridice dintre părţi în limitele învestirii şi a situaţiei de fapt conturată în cauză şi necontestată.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate în condiţiile în care instanţa de apel în rejudecare a examinat raporturile juridice dintre părţi prin prisma îndrumărilor şi statuarilor obligatorii din decizia civila nr. 1253/16.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă, argumentând soluţia adoptată atât în fapt cât şi în drept. Astfel, în rejudecare în al doilea ciclu procesua,l instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize contabile în raport de care a argumentat/motivat soluţia adoptată/reţinând că "potrivit raportului de expertiză în specialitatea contabilitate, expertul nu a putut identifica situaţia de lucrări efectuate de către executantul acestora înainte de recepţia la terminarea lucrărilor şi nici situaţia plăţilor efectuate către executantul lucrărilor. Într-adevăr, plata trebuia făcută eşalonat, lunar, în raport cu cheltuielile din luna respectivă, dar, în lipsa dovedirii momentului în care au fost suportate cheltuielile, expertul a precizat că nu poate fi luat drept reper pentru stabilirea momentului la care la care devin exigibile sumele datorate de Municipiul Bucureşti reprezentând cota de 0,7% decât data procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Expertul contabil a stabilit sumele datorate de către Municipiul Bucureşti (cotă de 0,1% şi cotă de 0,7%), concluzionând că a fost achitată în plus valoarea de 186.838,68 RON, pe care a dedus-o din valoarea penalităţilor de 0,15% pe zi. Valoarea penalităţilor a fost determinată cu excluderea sumelor pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie, valoarea finală fiind de 709.604,46 RON.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C. a solicitat admiterea apelului formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu schimbarea în parte a sentinţei civile apelate, în sensul obligării apelanţilor-pârâţi la plata sumei de 554.286,46 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate la suma rămasă de plată aferentă cotelor de 0,1% şi de 0,7% din valoarea finală a lucrărilor de construcţii. Intimatul a învederat că, urmare a verificărilor efectuate cu privire la încasarea cotelor legale datorate de către apelanţii-pârâţi, a reieşit faptul că aceştia au de achitat doar suma menţionată.

În consecinţă, raportat la considerentele expuse şi aplicând principiul disponibilităţii, se va admite apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti şi va schimba în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că suma datorată de pârâţi reclamantei este în cuantum de 554.286,46 RON".

În argumentarea/motivarea soluţiei adoptate instanţa de apel a reţinut cu prioritate că "pricina se află în prezent în rejudecarea apelului, în al doilea ciclu procesual" că "pârâtul nu a formulat apel împotriva primei sentinţe pronunţate în cauză prin care să fi invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, astfel încât aceste aspecte nu mai pot fi invocate pentru prima oară cu ocazia rejudecării. Cadrul procesual în dosar nu poate rămâne decât cel avut în vedere prin decizia civilă nr. 1253/16.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă, definitivă prin nerecurare, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, calitatea de intimat-pârât deţinând-o Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Nu prezintă relevanţă aspectul că în primul ciclu procesual cauza s-a soluţionat prin admiterea excepţiei prescripţiei, atâta vreme cât pârâtul în discuţie avea interes să declare apel, calitatea şi capacitatea procesuală având prioritate de soluţionare faţă de prescripţie, care operează în raport de o anumită persoană chemată în judecată ca pârât".

În acelaşi sens al motivării soluţiei adoptate instanţa de apel în rejudecare a reţinut că: "autorizaţiile de construire ce constituie în cauză izvor al obligaţiilor pretinse sunt emise ca urmare a cererii adresate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti – prin Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de Primar General. Or, dacă pârâtul are calitatea şi capacitatea de a solicita recunoaşterea unor drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, atunci are şi calitatea, respectiv capacitatea de a sta în instanţă în litigiile în legătură cu respectarea acestora, decurgând din emiterea autorizaţiilor de construire în discuţie".

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel a motivat soluţia adoptată,fiind întrunite exigentele dispoziţiilor art. 425 lit. C). proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), invocat de recurent ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce însă nu se verifică în cauză.

Cum motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat de recurent din perspectiva "admiterii excepţiei prescripţiei extinctive cu privire la sumele reprezentând penalităţile de întârziere aferente cotelor de 0,1% şi 0,7% ce au fost achitate de Municipiul Bucureşti ca fiind datorate în perioada 2008 – 2010" şi a dispoziţiilor art. 30 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, susţinându-se că, "Municipiul Bucureşti a achitat în integralitate şi în termenul legal stabilit de dispoziţiile legale incidente sumele reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate şi 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi lucrărilor", Înalta Curte reţine următoarele:

În rejudecare instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate, cu următoarele obiective:

1. stabilirea sumelor datorate de Municipiul Bucureşti reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, prezentate în mod defalcat, în funcţie de momentul la care acestea devin exigibile şi prin raportare la baza de calcul a acestora, raportat la prevederile legale incidente (Legea nr. 50/1991, Legea nr. 10/1995 şi normele metodologice de aplicare a acestora);

2. stabilirea sumelor datorate de Municipiul Bucureşti reprezentând cota de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi lucrărilor, prezentate în mod defalcat, în funcţie de momentul la care acestea devin exigibile şi prin raportare la baza de calcul a acestora, raportat la prevederile legale incidente (Legea nr. 50/1991, Legea nr. 10/1995 şi normele metodologice de aplicare a acestora);

3. identificarea sumelor achitate de Municipiul Bucureşti aferente cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate şi a cotei de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi lucrărilor, cu indicarea datei scadenţei şi a datei achitării pentru fiecare sumă în parte şi determinarea eventualei perioade de întârziere la plată;-4. stabilirea existenţei şi a cuantumului daunelor interese reprezentând penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,15%/zi de întârziere, aferente fiecărei sume achitate de Municipiul Bucureşti, cu indicarea perioadei de aplicare a penalităţilor şi a datei exacte de când încep a curge, pentru fiecare sumă în parte, menţionând, acolo unde este cazul, incidenţa prevederilor art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 (reţinute prin decizia civilă nr. 1253A/16.11.2008 a Curţii de Apel Bucureşti) privind momentul de la care începe a curge termenul de prescripţie de 5 ani.

Prin decizia civilă nr. 1253/16.11.2018, pronuntată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă au fost stabilite îndrumări obligatorii pentru instanţa de apel în rejudecare şi anume că "în vederea determinării prescripţiei aplicabile dreptului la acţiune, se impune, ca operaţie prealabilă obligatorie, stabilirea naturii juridice a raportului juridic din care a luat naştere obligaţia de plată a sumei de bani pretinse de reclamant, termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicat de prima instanţă fiind incident ori de câte ori legea nu prevede un alt termen special".

Or, în respectarea acestor îndrumări obligatorii, instanţa de apel a analizat dispozitiile art. 30 alin. (1)-(3) din Legea privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii nr. 50/1991 care prevăd următoarele: "(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi reglementarea în domeniul urbanismului se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate (…) (2) Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor în construcţii, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, odată cu transmiterea notificării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8).

Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie. (3)Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din regularizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face până la data convocării recepţiei la terminarea lucrărilor". Ca atare, instanţa de apel a reţinut în mod legal că "într-adevăr, art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 leagă momentul virării sumelor datorate de transmiterea notificării privind data începerii lucrărilor, însă din dosar nu a rezultat că o astfel de notificare privind data începerii lucrărilor ar fi existat în mod efectiv.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (8) din Legea nr. 50/1991, (8) Investitorul are obligaţia să înştiinţeze autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, precum şi inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei de începere a lucrărilor autorizate. În caz contrar, dacă constatarea faptei de începere a lucrărilor fără înştiinţare s-a făcut în termenul de valabilitate a autorizaţiei, data începerii lucrărilor se consideră ca fiind ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei". În raport de dispoziţiile legale enunţate, instanţa de apel a avut în vedere şi expertiza efectuată în rejudecare reţinând că "expertul contabil a procedat la determinarea exigibilităţii sumelor datorate de Municipiul Bucureşti reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, stabilind cuantumul sumei datorate de Municipiul Bucureşti reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate".

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere şi dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2) din Legea privind calitatea în construcţii nr. 10/1995, în raport de care în mod corect a reţinut că: "potrivit raportului de expertiză în specialitatea contabilitate, expertul nu a putut identifica situaţia de lucrări efectuate de către executantul acestora înainte de recepţia la terminarea lucrărilor şi nici situaţia plăţilor efectuate către executantul lucrărilor. Într-adevăr, plata trebuia făcută eşalonat, lunar, în raport cu cheltuielile din luna respectivă, dar, în lipsa dovedirii momentului în care au fost suportate cheltuielile, expertul a precizat că nu poate fi luat drept reper pentru stabilirea momentului la care la care devin exigibile sumele datorate de Municipiul Bucureşti reprezentând cota de 0,7% decât data procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Expertul contabil a stabilit sumele datorate de către Municipiul Bucureşti (cotă de 0,1% şi cotă de 0,7%), concluzionând că a fost achitată în plus valoarea de 186.838,68 RON, pe care a dedus-o din valoarea penalităţilor de 0,15% pe zi. Valoarea penalităţilor a fost determinată cu excluderea sumelor pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie, valoarea finală fiind de 709.604,46 RON". Or, din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel în rejudecare a dat eficenţă şi s-a conformat îndrumărilor şi statuărilor obligatorii stabilite prin decizia civilă nr. 1253/16.11.2018, pronuntată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurentului legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum niciuna din susţinerile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 1862/A din 17 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 1862/A din 17 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2023.