Civil liability for loss of use of land due to subterranean pipes and cadastral overlap: burden of proving illicit act and absence of restricted utility

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. de dosar x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul UAT Municipiul Galaţi prin Primar, obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 526.176 euro, constând în daune-interese reprezentând despăgubiri echivalente pentru lipsa de folosinţă parţială a imobilului-teren în suprafaţă de 7.308 mp situat în intravilanul municipiului Galaţi, cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011, calculată de la data depunerii cererii şi până la plata efectivă. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu susţinerea procesului.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 555 şi 1349 şi următoarele C. civ.

2. Sentinţa civilă pronunţată pe fondul cauzei

Prin sentinţa civilă nr. 934/2018 din 15 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, prima instanţă a respins, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor. Totodată a respins, ca nefondată, cererea pârâtului de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 112/A din 4 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi – secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 934 din 15 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 112/A din 4 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi – secţia I civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate.

5. Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs s-au formulat, în esenţă, următoarele critici:

Hotărârile instanţelor de fond sunt nule, din perspectiva nemotivării lor, şi contradictorii, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În privinţa nemotivării hotărârii, arată că aceasta survine din împrejurarea că instanţa nu a analizat argumentele reclamanţilor, înscrisurile depuse la dosar şi expertiza efectuată, din a cărei concluzii reiese că pe terenul acestora au fost pozate conducte ce aparţin pârâtei, încălcându-se astfel dreptul de proprietate asupra terenului ce este traversat de conductele care duc spre staţia de epurare. Judecătorul fondului nu motivează nici în fapt şi nici în drept corespondenţa depusă la dosarul cauzei, ce atestă faptul că pârâtul recunoaşte acest aspect şi că îl va remedia.

Relevă recurenţii că raţionamentul aflat la pagina 7 penultimul aliniat din decizia civilă, prin care se reţine că "Situaţia suprapunerii parţiale a terenului a fost generată, probabil", aflată în considerentele hotărârilor pronunţate, se bazează pe supoziţii şi nu pe fapte/acte concrete, aspecte ce se subscriu prescripţiilor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În privinţa contradictorialităţii hotărârii instanţei de apel (pagina 6 alin. (2) şi alin. (4)-(5) din hotărârea instanţei de apel), se reţine în mod contradictoriu că, pe de o parte, din raportul de expertiză efectuat în apel de către expert C. rezultă că terenul pârâtului UAT Mun. Galaţi se suprapune cu terenul reclamanţilor pe o suprafaţă de 2.064 mp, iar expertul D. concluzionează că "suprapunerea reală dintre terenurile părţilor este pe o suprafaţa de 2.064 mp", iar pe de altă parte, tot instanţa de apel reţine la pagina 7, ultimul şi penultimul aliniat din aceeaşi hotărâre că "situaţia suprapunerii parţiale a terenului a fost generată de coordonatele prezentate în documentaţia ataşată titlului reclamanţilor, care este eronată şi astfel, se naşte prezumţia rezonabilă că situaţia generatoare de probleme a fost creată de autorii reclamanţilor", un raţionament vădit contradictoriu în raport de concluziile experţilor tehnici topo-cadastrişti.

Critică recurenţii că s-a făcut o interpretare şi aplicare eronată a normelor de drept material în cauză, prin simplul fapt că ambele instanţe de fond au îndepărtat neîntemeiat argumentele cu privire la împrejurarea că pe terenul reclamanţilor au fost executate lucrări de montare în subteran a conductelor pârâtului şi că exista o suprafaţă de teren de protecţie a conductelor, aspect ce rezultă din concluziile celor doi experţi topo-cadastrişti, ce au fost înlăturate nelegal de către instanţe, fără a avea specialitatea necesară în acest sens, încălcându-se inclusiv principiul aflării adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a concluziilor experţilor şi prin prisma faptului că, potrivit dispoziţiilor art. 877 şi urm. C. civ. cu referire la un drept real tabular, coroborat cu dispoziţiile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, prevăd că, odată intabulat un drept de proprietate, acesta devine opozabil oricărui terţ, iar comparând titlurile de proprietate aparţinând reclamanţilor şi pârâtului, rezultă fără niciun dubiu că titlul de proprietate al reclamanţilor este cel mai bine caracterizat, fiind întabulat anterior titlului deţinut de către pârât.

Sub un alt aspect, cum din concluziile specialiştilor topo-cadastrişti rezultă că suprafaţa de teren afectată de conducte ce străbate terenul reclamanţilor este de 516 mp, iar zona de protecţie a conductelor este de 3.629 mp, în mod greşit au concluzionat instanţele că nu există o faptă ilicită generatoare de prejudiciu şi că prejudiciul nu a fost dovedit. Simpla încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor reprezintă o faptă generatoare de prejudiciu. Din aceasta perspectivă, susţin recurenţii că a fost făcută o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) C. civ.

Mai arată recurenţii că răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtei întruneşte elementele prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ., şi anume fapta ilicită rezidă din ocuparea, fără drept, a unei suprafeţe de teren proprietate a reclamanţilor; cât priveşte existenţa şi întinderea prejudiciului, susţin că acesta a fost stabilit raportat la perioada pentru care au fost lipsiţi de folosinţa terenului, în termenul general de prescripţie de 3 ani, având în vedere chiria ce putea fi percepută, în zonă, de la terţe persoane; existenţa vinovăţiei rezultă din faptul că pârâta cunoştea că terenul aparţine reclamanţilor, l-a ocupat fără drept şi a executat lucrări fără acordul acestora; cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, acesta constă în folosirea (ocuparea) suprafeţei de teren fără a deţine vreun titlu în dauna proprietarilor de drept, fiind lipsiţi de folosinţa acestui teren, ce a avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu în patrimoniul celor doi proprietari, reclamanţi în cauză.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

6. Apărările formulate

Intimatul Municipiul Galaţi a depus întâmpinare la data de 07 octombrie 2021, solicitând în principal, anularea recursului şi, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 19 octombrie 2021, recurenţii A. şi B. au depus răspuns la întâmpinare, solicitând să se constate că argumentele şi susţinerile din întâmpinare sunt nefondate.

7. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în cauză, s-a reţinut că recursul a fost depus în termenul legal, timbrat, urmând a aprecia completul de judecată asupra încadrării motivelor expuse în ipotezele de casare prevăzute în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor, care nu au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea din 7 iunie 2022, s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Municipiul Galaţi, prin Primar şi s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 112A din 4 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia I civilă.

A fost fixat termen de judecată la 8 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin primul motiv de recurs invocat de recurenţii-reclamanţi, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susţine faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre pe de o parte, nemotivată, şi, pe de altă parte, contradictorie. În esenţă, arată recurenţii că instanţa de apel nu le-a analizat argumentele, înscrisurile depuse la dosar şi nici nu a ţinut cont de expertiza administrată în cauză, fiind încălcate, în viziunea acestora, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În ceea ce priveşte caracterul contradictoriu al deciziei recurate, relevă reţinerea concluziilor expertului potrivit cu care terenul pârâtului se suprapune cu terenul reclamanţilor pe o suprafaţă de 2.064 mp şi, pe de altă parte, concluzia instanţei de apel că situaţia generatoare de probleme ar fi fost creată de autorii reclamanţilor.

În referire la critica nemotivării deciziei, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ.. Decizia atacată conţine elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea este clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Contrar criticilor recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel a analizat toate motivele de apel invocate de aceştia, respectiv existenţa motivării hotărârii prin prisma analizării răspunderii civile delictuale pentru lipsa de folosinţă a terenului aparţinând reclamanţilor, traversat de conducte care aparţin pârâtei, critica privitoare la caracterul contradictoriu al sentinţei apelate, precum şi criticile expuse pe fondul cauzei, referitoare la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile în care instanţa de fond şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în speţă, este neîntemeiată acţiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului (respectiv pentru faptul că fiecare parte deţine titlu de proprietate pe teren, îl are intabulat iar amplasarea conductelor pentru staţia de epurare nu reprezintă un fapt ilicit în sine), nu se poate reţine absenţa unei motivări care să menţină soluţia pronunţată. A mai arătat că faptul că judecătorul interpretează sintetic elementele bazei factuale şi într-o altă manieră decât cea agreată de parte şi antamează succint unele dintre aspectele invocate prin apărările părţilor nu echivalează cu o nemotivare a soluţiei dispuse, motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă.

A mai indicat instanţa de apel că deşi succintă, motivarea tribunalului este una clară şi logică, cu referiri la toate mijloacele probatorii administrate în cauză, inclusiv la expertiză, prin considerentele sale tribunalul răspunzând aspectelor esenţiale tipului de acţiune generat de reclamanţi şi principalelor apărări ale fiecărei părţi.

În ceea ce priveşte critica referitoare la caracterul contradictoriu al deciziei pronunţare în apel, Înalta Curte reţine că nici aceasta nu este fondată, urmând a o înlătura. Considerentele contradictorii reprezintă ipoteza în care din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora. În cauză, o astfel de ipoteză de nelegalitate nu se identifică.

Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut, aşa cum arată recurenţii, că, din rapoartele de expertiză topografică întocmite în apel de expert C., precum şi din concluziile expertului D. rezultă că terenul pârâtului UAT Municipiul Galaţi se suprapune cu terenul reclamanţilor pe o suprafaţă de 2.064 mp, dar este o suprapunere virtuală, generată de documentaţiile cadastrale neconforme cu realitatea din teren. A mai arătat instanţa de apel că, din aceleaşi concluzii ale experţilor rezultă că, dacă fiecare dintre cele două părţi din dosar şi-ar actualiza documentaţiile cadastrale, zona de conducte şi zona de protecţie a acestora din proprietatea apelanţilor reclamanţi va fi diminuată considerabil.

În ultimul şi penultimul paragraf de pe pagina 7 a deciziei pronunţate în apel, instanţa de apel relevă că situaţia suprapunerii parţiale a terenului a fost generată, probabil, de coordonatele prezentate în documentaţia ataşată titlului reclamanţilor, care este eronată, iar, faţă de cele arătate, a reţinut că se naşte prezumţia rezonabilă că situaţia generatoare de probleme a fost creată de autorii reclamanţilor care au deţinut la un moment dat întreaga suprafaţă de teren, inclusiv cea dobândită prin schimb de pârâtă şi a procedat la dezmembrarea şi lotizarea ei, cu nerespectarea normelor de cadastru şi topografie.

Înalta Curte reţine că pretinsul caracter contradictoriu al acestor paragrafe nu se verifică, dimpotrivă, concluziile respective au caracter complementar. Astfel, pe de o parte instanţa reţine fără dubiu că, din rapoartele de expertiză administrate, cele două documentaţii cadastrale aparţinând reclamanţilor şi pârâţilor se suprapun pe o suprafaţă de 2064 mp, iar părţile nu au contestat această concluzie. Pe de altă parte, se arată că respectiva suprapunere a fost cauzată cel mai probabil de autorul comun al părţilor, şi anume proprietarul iniţial al celor două proprietăţi, care, cu ocazia dezmembrării acestora, a întocmit documentaţii cadastrale incorecte, acestea trebuind rectificate, aşa cum arată şi rapoartele de expertiză întocmite în cauză. Întrucât nu rezultă din unele susţineri prezentate temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora, Înalta Curte urmează a înlătura şi aceste critici, ele având caracter nefondat.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii A. şi B. susţin că s-au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 C. civ., motivând că instanţa de apel ar fi îndepărtat concluziile expertizelor potrivit cu care s-au executat lucrări de montare a conductelor pârâtului în subteranul terenul reclamanţilor şi existenţa unei suprafeţe de teren de protecţie a conductelor, fiind încălcat şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ.. Au mai criticat recurenţii greşita interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., susţinând că sunt întrunite condiţiile în vederea atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului în cauză.

De asemenea, impută recurenţii instanţei de apel şi nesocotirea principiului rolului activ al instanţei de judecată, în sensul că, în caz de dubiu în privinţa încălcării dreptului lor de proprietate, instanţa de apel era obligată să dispună un obiectiv suplimentar vizând delimitarea proprietăţilor reclamanţilor şi pârâtului, pentru a lămuri situaţia titlurilor de proprietate exhibate de părţi în cauză. Mai adaugă aceştia că instanţa de apel a interpretat greşit concluziile experţilor, întrucât, potrivit art. 877 şi urm. C. civ., coroborat cu art. 21 şi urm. din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, odată întabulat un drept de proprietate, acesta devine opozabil oricărui terţ. Arată că, dacă s-ar fi realizat o comparaţie între titlurile de proprietate ale părţilor s-ar fi concluzionat că titlul reclamanţilor este cel mai bine caracterizat, fiind întabulat anterior titlului deţinut de pârât, ceea ce ar duce la concluzia că generarea suprapunerii nu s-a datorat reclamanţilor, ci pârâtului.

Printr-un prim aspect, instanţa de apel a apreciat că prejudiciul nu a fost dovedit prin prisma faptului că dreptul de folosinţă asupra terenului respectiv, unul din atributele fundamentale ale proprietăţii, nu le-a fost îngrădit reclamanţilor, aceştia putând cultiva, valorifica sau închiria terenul, deoarece plasarea conductelor este subterană şi zona de protectie nu a fost delimitată. A mai motivat instanţa de apel că destinaţia terenului este una de vegetaţie forestieră, însă din descrierea făcută de experţi rezultă că, în partea de sud, unde se învecinează cu drumul şi terenul pe care sunt amplasate conductele de apă şi canalizare, este defrişat fiind un drum de exploatare iar din schiţa de amplasament furnizată de actul de proprietate al reclamanţilor rezultă că între limita de sud a terenului reclamanţilor şi banda transportoare a E. se află o porţiune ce aparţine Municipiului Galaţi, destinată conductelor de apă şi drumului.

A conchis instanţa de apel că nu se probează fapta ilicită imputabilă pârâtului constând în ocuparea fără drept a unei suprafeţe din terenul recurenţilor de către pârât, motivând că din înscrisuri rezultă că pârâtul deţine teren în zonă şi a amplasat conductele şi staţia de epurare pe terenul propriu; de asemenea, din rapoartele de expertiză rezultă că documentaţia cadastrală a celor două terenuri este neactualizată, existând suprapuneri de teren şi neputându-se stabili cu exactitate, ci doar în teorie, care ar fi suprafaţa ocupată de conducte din terenul reclamanţilor.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că, deşi recurenţii, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., în expunerea argumentelor fac trimitere la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel. Argumentele la care recurenţii fac trimitere, respectiv concluziile expertizei administrate în cauză, documentaţiile cadastrale ale părţilor, aspecte care, în opinia acestora, demonstrează îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului, reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Reiese, prin urmare, că invocarea încălcării dispoziţiilor art. art. 1349 şi 1357 C. civ. de către instanţa de apel este formală.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, realizând o interpretare corectă a dispoziţiilor legale invocate, în baza probelor administrate în cauză, respectiv a documentaţiilor cadastrale şi expertizelor, a reţinut neîndeplinirea condiţiilor existenţei faptei ilicite şi vinovăţiei pârâtului.

Curtea de apel a apreciat că prejudiciul nu a fost dovedit, deşi reclamanţii pretind că prejudiciul constă în lipsa de folosinţă a terenului pe perioada ultimilor trei ani anteriori formulării acţiunii şi o estimează la valoarea chiriei percepută în zonă de terţe persoane. S-a arătat că folosinţa terenului nu le-a fost îngrădită reclamanţilor prin prisma faptului că terenul acestora se suprapune parţial cu terenul pârâtului în zona amplasării conductelor, aspect necontestat de părţi, ceea ce invalidează argumentul potrivit căruia ar exista o ocupare fără drept a unei suprafeţe din terenul reclamanţilor de către pârât.

De asemenea, instanţa de apel a procedat la verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., validând argumentaţia primei instanţe, prin prisma unei analize proprii. Dovadă în acest sens sunt înseşi paragrafele citate de recurenţi sub acest aspect în expunerea recursului, paragrafe care cuprind în egală măsură atât constatări ale instanţei de apel pe marginea sentinţei civile de fond, cât şi evaluări proprii, respectiv elemente de raţionament judiciar realizate de aceasta.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la nesocotirea rolului activ al instanţei de judecată întrucât nu a dispus un obiectiv suplimentar vizând delimitarea proprietăţilor reclamanţilor şi pârâtului, pentru a lămuri situaţia titlurilor de proprietate exhibate de părţi în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora raportat la obiectul cererii cu care reclamanţii au învestit instanţa de judecată.

Pe de o parte, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care solicitau obligarea pârâtei la plata de daune-interese şi a dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective a prejudiciului. Instanţa nu a fost învestită şi cu o acţiune în revendicare, nefiind pus în discuţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Într-adevăr, în probatoriul administrat în cursul judecării unei astfel de cereri, în ipoteza în care ambele părţi exhibă un titlu de proprietate, va avea loc o comparare de titluri spre a se vedea care dintre le este mai bine caracterizat. Însă, în cauză, în lipsa unei astfel de cereri cu care să fi fost învestită instanţa de judecată, o astfel de probă apare a fi inutilă.

Pe de altă parte, argumentele privitoare la nesocotirea rolului activ al judecătorului nu pot fi primite şi prin prisma faptului că acesta constă în dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului. Ordonarea probelor din oficiu nu reprezintă o obligaţie, ci o facultate a judecătorului, aşa cum prevede art. 254 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., precum şi alin. (6) al aceluiaşi articol, care arată că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii. Întrucât obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările primează faţă de facultatea judecătorului de a ordona probe din oficiu, instanţa poate soluţiona cauza numai prin raportare la probele propuse de părţi.

Drept urmare, din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenţii reclamanţi sub aceste aspecte, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., toate aceste critici sunt nefondate.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 112A din 4 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.