Cassation annulled for new grounds and factual re-evaluation in action for damage to national cultural property

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a solicitat instanţei să îi oblige pe pârâţi A. şi B. la repararea, în natură sau prin echivalent, a prejudiciului în cuantum de 3.899.355,2 €, cauzat patrimoniului cultural naţional mobil şi proprietăţii publice a Statului Român.

În drept, au fost indicate prevederile art. 1357 C. civ., dispoziţiile O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional şi ale Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1357 C. civ. cu privire la existenţa prejudiciului, a vinovăţiei sale şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Raportat la expertiza judiciară estimatorie, reclamantul a majorat pretenţiile la suma de 5.215.120 USD, reprezentând valoarea celor 3572 stateri Lysimach, la care a adăugat suma de 22.905,2 euro reprezentând suma cheltuită de către Statul Român pentru recuperarea celor 28 stateri. .

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Hunedoara

Prin sentinţa civilă nr. 372 din 28 aprilie 2020, Tribunalul Hunedoara a admis, în parte, acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva pârâţilor A. şi B.. Pârâţii au fost obligaţi să restituie, în natură, 3572 monede aur, de tip Lysimach, braconate din situl arheologic Sarmisegetuza-Regia sau să plătească, în solidar, contravaloarea acestora, în sumă de 5.215.120 USD. S-a respins, în rest, acţiunea civilă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 599 din 14 aprilie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva sentinţei civile nr. 372 din 28 aprilie 2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara.

Sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâţii A. şi B. au fost obligaţi şi la plata sumei de 22.905,2 euro, cu titlu despăgubiri, către reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Apelul declarat de pârâtul A. împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi A. şi B. au fost obligaţi la plata sumei de 6.000 RON în favoarea apelantului Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 599 din 14 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, pârâtul A. a declarat recurs, formulând următoarele critici:

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a invocat că Ministerul Culturii nu are calitate procesuală activă, întrucât a formulat acţiunea în nume propriu, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. A precizat că în dispozitivul hotărârii pronunţate în cauza penală a fost reţinută calitatea procesuală a Statului Român, instanţa penală lăsând nesoluţionată acţiunea civilă introdusă de către partea civilă - Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Astfel, în aprecierea recurentului-pârât, doar Statul Român avea calitatea să acţioneze pentru recuperarea unor prejudicii privitoare la bunuri proprietate publică.

Recurentul-pârât a afirmat că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1084 C. civ. de la 1864, întrucât hotărârea de admitere a apelului declarat de reclamantul Ministerul Culturii s-a bazat pe un calcul prezumtiv şi estimativ a unor monede diferite, calcul ce îl prejudiciază pe pârât cu suma de 22.905,2 €.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că monedele pentru care s-a aprobat plata sumei de 295.225,31€ au inclus cele 28 de monede Lysimach, care au făcut obiectul tranzacţiei de la C. din Timişoara reţinută de instanţa penală în sarcina pârâtului în perioada mai- iunie 1999.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a omis să cerceteze natura juridică esenţială a raporturilor deduse judecăţii.

A precizat că, la data pretinsei sustrageri şi tranzacţionări a bunurilor (august 1998, mai- iunie 1999 - astfel cum s-a reţinut la paginile 43-44 din cuprinsul deciziei penale nr. 1102/A/2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia), erau în vigoare O.G. nr. 27/1992 şi O.G. nr. 68/1994. Or, instanţa de apel a analizat greşit antrenarea răspunderii civile în raport cu art. 20 din O.G. nr. 68/1994. Sub aspect civil, transmiterea bunurilor proprietate publică definite la art. 20 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 68/1994 a fost lovită de nulitate absolută conform art. 29 din acelaşi act normativ şi art. 136 din Constituţie.

Astfel, instanţa de apel trebuia să analizeze posibilitatea revendicării bunurilor de la cumpărător, buna sau reaua-credinţă a pârâtului în sensul art. 996 C. civ. de la 1865, modalitatea concretă în care trebuia despăgubit adevăratul proprietar al bunurilor înstrăinate - Statul Român, respectiv conţinutul despăgubirii în limita cererii de chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 998, art. 999 şi art. 1084 C. civ.

Printr-o altă critică, se invocă faptul că bunurile nu au fost inventariate conform art. 18-20 din Legea nr. 213/1998. În opinia recurentului-pârât, lipsa inventarierii şi clasării ridică incertitudine cu privire la individualitatea fiecărui bun şi îi face imposibilă evaluarea şi, prin urmare, nu se poate stabili întinderea prejudiciului.

Prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat constatarea nulităţii evaluării potrivit art. 330 alin. (1), art. 336 alin. (3) C. proc. civ., arătând că raportul de expertiză nu întruneşte cerinţele legale şi este lovit de nulitate, întrucât lipsesc dovezile de autenticitate a monedelor.

În continuare, recurentul-pârât se referă la faptul că nu s-a răspuns la obiectivul nr. 3 de expertiză, iar, în ceea ce priveşte obiectivul nr. 8, răspunsul primit este lipsit de legalitate şi nu poate fi luat în considerare ca temei al unei hotărâri judecătoreşti. Faţă de concluziile exprimate de expertul desemnat în cauză, nu se poate stabili cu certitudine existenţa şi valoarea prejudiciului, expertul arătând în mod expres că se află în imposibilitatea de a evalua fizic bunurile.

Făcând referire la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că este necesară cuantificarea exactă a bunurilor confiscate şi scăderea lor din suma la care a fost obligat pentru a nu se încălca autoritatea de lucru judecat şi a nu se proceda la dubla despăgubire pentru acelaşi prejudiciu - aspect ce presupune expertizarea bunurilor şi o nouă judecată asupra fondului.

A precizat că a formulat mai multe cereri în probaţiune cu martori şi cu expertiză, acestea fiind respinse fără motivare, astfel încât a fost privat de dreptul la un proces echitabil, motiv pentru care apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o ultimă critică, încadrată de recurent în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se învederează că prima instanţă a denaturat situaţia de fapt, întrucât nu a analizat împrejurarea că fapta ilicită a fost săvârşită în perioada august 1998 - iunie 1999, iar zona Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost declarată zonă de interes arheologic prin Anexa la O.G. nr. 43/2000, după producerea faptei ilicite - ceea ce, în accepţiunea recurentului-pârât, atrage nulitatea hotărârii primei instanţe, în raport cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

3. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin încheierea din 16 iunie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 599 din 14 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, invocată prin întâmpinarea depusă de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

De asemenea, cu titlu preliminar, se reţine că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, omisso medio, neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel.

Prima critică dedusă analizei instanţei de recurs vizează lipsa calităţii procesuale active a Ministerului Culturii, care a formulat acţiunea în nume propriu, deşi, în aprecierea recurentului, doar Statul Român avea calitatea să acţioneze pentru recuperarea unor prejudicii privitoare la bunuri proprietate publică.

Recurentul critică lipsa calităţii procesuale active, care reprezintă una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile. Pe parcursul procesului, lipsa calităţii procesuale se invocă pe cale de excepţie, art. 40 alin. (1) C. proc. civ. stabilind că sancţiunea pentru încălcarea acestei condiţii de exercitare a acţiunii civile este respingerea cererii ca fiind făcută de o persoană fără calitate.

Chiar dacă recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că această critică nu poate fi analizată de instanţa de recurs, întrucât este invocată pentru prima dată în recurs. Pentru a putea invoca în recurs critici relative la legitimitatea procesuală activă a reclamantului, era necesar ca excepţia lipsei calităţii procesuale active să fi fost ridicată în faţa instanţelor de fond, fie de părţi, fie de către instanţă.

Într-adevăr, excepţia lipsei calităţii procesuale active este o excepţie absolută, care poate fi invocată de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, după cum stipulează art. 246 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, trebuie avut în vedere că neregularitatea procedurală referitoare la o altă fază a litigiului este adusă în faţa instanţei ca motiv de recurs, nefiind calificată drept veritabilă excepţie ridicată în recurs.

Drept urmare, este relevant că, în materia recursului, prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reglementează expres că motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, dacă legea nu prevede altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Prin urmare, aceste dispoziţii nu derogă de la regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât instanţa de recurs nu poate invoca, din oficiu, motive de ordine publică privitoare la judecata în primă instanţă, care nu au fost invocate prin apel ori în cursul judecăţii apelului.

Singurele motive care pot fi ridicate direct în recurs privesc autoritatea de lucru judecat, precum şi necompetenţa internaţională a instanţelor române.

Rezultă, pe de-o parte, că dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se aplică cu prioritate faţă de normele generale care prevăd că anumite excepţii pot fi ridicate în orice stare a pricinii (specialia generalibus derogant), iar, pe de altă parte, că interdicţia prevăzută de aceste dispoziţii nu poate fi eludată de aplicarea prevederilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Reţinând incidenţa acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că prin sentinţa pronunţată de tribunal s-a admis, în parte, acţiunea în răspundere civilă delictuală, formulată de reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, astfel că pârâţii A. şi B. au fost obligaţi să restituie, în natură, 3.572 monede aur, de tip Lysimach, braconate din situl arheologic Sarmisegetuza-Regia sau să plătească, în solidar, contravaloarea acestora, în sumă de 5.215.120 USD.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că "reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, s-a adresat acestei instanţe civile, solicitând obligarea pârâţilor A. şi B., ca, în solidar, să-i achite contravaloarea tezaurului sustras din situl arheologic".

Tribunalul a constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. de la 1864, raportat la decizia penală nr. 1102/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care s-a constatat definitiv şi irevocabil că pârâţii A. şi B., într-o formulă asociată de mai multe persoane, au săvârşit faptul ilicit prin aceea că, în perioada 1998-2000, au întreprins detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic de la Sarmizegetusa-Regia, de unde au braconat tezaurul monetar compus din 3600 piese din aur, de tip Lysimach.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel pârâtul A. şi reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.

Prin apelul declarat, pârâtul A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate, în sensul de a se dispune respingerea acţiunii formulate de reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, ca neîntemeiată. Motivele de apel formulate au supus devoluţiunii instanţei de apel următoarele chestiuni: aplicarea dispoziţiilor deciziei penale nr. 1102/A/2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, valoarea probatorie a raportului de expertiză şi evaluarea probelor administrate în procesul penal.

De asemenea, reclamantul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a exercitat apel, prin care a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul de a admite cererea şi de a fi obligaţi pârâţii la plata sumei de 22.905,2 €, cu titlu de compensaţie echitabilă plătită pentru recuperarea celor 27 de stateri aparţinând tezaurului care face obiectul prezentei cauze.

Raportat la circumstanţele litigiului, Înalta Curte reţine că excepţia lipsei calităţii procesuale active a Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale nu a fost invocată în faţa instanţelor de fond, motiv pentru care instanţa de recurs nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanţe sub acest aspect, deoarece s-ar eluda interdicţia prevăzută de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că a fost analizată greşit răspunderea pârâţilor în raport cu dispoziţiile art. 20 din O.G. nr. 68/1994, precum şi că instanţa de apel trebuia să analizeze posibilitatea revendicării bunurilor de la cumpărător, buna sau reaua-credinţă a pârâtului în sensul art. 996 C. civ. de la 1864.

În esenţă, din această perspectivă recurentul-pârât susţine că transmiterea bunurilor proprietate publică definite la art. 20 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 68/1994 este lovită de nulitate absolută conform art. 29 din acelaşi act normativ şi art. 136 din Constituţia României, motiv pentru care constituie o înstrăinare a bunului altuia.

Faţă de considerentele precedente, Înalta Curte reţine că aceste critici, deşi privesc lămurirea raportului juridic dintre părţi prin aplicarea corectă a legii, sunt invocate pentru prima dată în recurs, nefiind supuse controlului instanţei de apel, motiv pentru care nu pot fi analizate de instanţa de recurs, faţă de interdicţia reglementată de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, prin raportare la argumentele deja prezentate, se constată că, omisso medio, s-a invocat şi inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 182/2000 în cauză, întrucât o asemenea critică nu a fost invocată pe calea apelului.

Cu privire la celelalte critici din recurs, Înalta Curte reţine că este incidentă sancţiunea nulităţii, întrucât aspectele invocate de recurentul-pârât nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Se reţine că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

În conformitate cu textele legale enunţate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 1084 C. civ. de la 1864, faţă de modul în care recurentul a formulat aceste critici, Înalta Curte constată că, în realitate, se contestă situaţia de fapt reţinută şi modul de interpretare a probelor de către instanţele de fond, iar nu modul în care ar fi fost încălcată această normă de drept material de către instanţa de apel.

Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile speţei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Aşadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la datele speţei şi nu se poate face prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Întrucât situaţia de fapt este stabilită în mod suveran de instanţele de fond, fiind sustrasă cenzurii instanţei de recurs, care nu realizează un control al temeiniciei hotărârii, ci doar unul de legalitate, astfel cum prevede expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această critică nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a mai criticat că lipsa inventarierii şi clasării bunurilor face imposibilă evaluarea, prin urmare şi stabilirea unui prejudiciu, arătând totodată, că statul trebuia să delimiteze ariile protejate şi să inventarieze bunurile din domeniul public.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, a fost înlăturată de prima instanţă susţinerea pârâtului cu privire la faptul că, în lipsa parcurgerii procedurii de clasare, nu se poate stabili cu exactitate că un bun mobil face parte din categoria bunurilor la care se referă Legea nr. 182/2000, faţă de probele administrare în cauză, îndeosebi rapoartele de expertiză tehnică judiciară pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia.

Se constată astfel, că nici această critică nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurentul pune în discuţie evaluarea probelor în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite pentru care i s-a antrenat răspunderea civilă delictuală. Or, după cum s-a arătat deja, instanţa de recurs nu poate reevalua situaţia de fapt în raport de probele administrate în faţa de instanţelor de fond şi nici nu poate statua cu privire la temeinicia/netemeinicia acţiunii.

Invocând motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat constatarea nulităţii raportului de expertiză, întrucât nu s-a dovedit autenticitatea monedelor, făcând trimitere la art. 330 alin. (1), art. 336 alin. (3) C. proc. civ. Însă, recurentul nu a invocat o cauză de nulitate a probei cu expertiza şi nu a argumentat în ce mod au fost nerespectate dispoziţiile procedurale stipulate de art. 330 alin. (1), art. 336 alin. (3) C. proc. civ., ci şi-a exprimat nemulţumirea faţă de modul în care instanţele de fond au apreciat forţa probantă a raportului de expertiză, în ce priveşte dovada autenticităţii monedelor.

În consecinţă, criticile vizând evaluarea probatoriului nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi, cu atât mai puţin, nu se încadrează în motivul prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi text legal, având în vedere că nu s-a invocat încălcarea unor norme de drept material.

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că este necesară cuantificarea exactă a bunurilor confiscate şi scăderea lor din suma la care a fost obligat pentru a nu se încălca autoritatea de lucru judecat şi a nu se proceda la dubla despăgubire pentru acelaşi prejudiciu.

Raportat la modul în care recurentul a formulat aceste critici, Înalta Curte reţine că aceste nu pot fi încadrate în motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care acesta tinde la reevaluarea prejudiciului stabilit de către instanţa de apel în urma probatoriului administrat în cauză.

Recurentul-pârât a mai invocat incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără însă a prezenta chestiuni de nelegalitate care să fie încadrabile în acest caz de casare. Se observă că, în esenţă, recurentul-pârât a susţinut că i-au fost respinse mai multe cereri de probaţiune, precum şi că prima instanţă a denaturat starea de fapt, reţinând că monedele de aur au fost "sustrase din situl arheologic UNESCO, Sarmizegetusa Regia".

Raportat la aceste susţineri, prin care nu s-a invocat încălcarea niciunei norme procesuale, instanţa de recurs constată că nemulţumirile recurentului cu privire la respingerea probelor solicitate excedează controlului de legalitate, deoarece în materia probelor nu pot fi cenzurate în recurs concludenţa şi utilitatea probei, instanţa de fond fiind suverană în această privinţă.

Totodată, se reţine că recursul priveşte legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, astfel încât criticile relative la modul în care prima instanţă a statuat asupra situaţiei de fapt nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse, reţinând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor admisibile în motivele de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care, "în cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui", Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea recursului declarat de pârâtul A..

Faţă de soluţia ce urmează a fi dispusă, prin raportare la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât A. la plata sumei de 5.500 RON către intimatul-reclamant Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite prin înscrisurile de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 599 din 14 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât A. la plata sumei de 5.500 RON către intimatul-reclamant Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2022.