Fraudulent sale to evade prior contract annulled; restitution and costs upheld

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 27.06.2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22.07.2013 emis de E., prin care S.C. B. S.R.L. a cumpărat de la F. Gheorghe Constantin şi D., terenurile ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2013 şi, în consecinţă, să dispună anularea contractului mai sus menţionat; repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului atacat, în sensul constatării existenţei dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenurilor ce fac obiectul acestui contract şi obligarea pârâţilor la restituirea terenurilor ce fac obiectul acestui contract, fapt ce conduce la redobândirea de drept şi de fapt a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor ce fac obiectul contractului a cărui nulitate absolută se solicită; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 799 din data de 28.01.2019 a Judecătoriei Timişoara, cauza a fost declinată spre soluţionare Tribunalului Caraş-Severin, fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub acelaşi număr.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1055/21.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins cererea reclamantei A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.R.L., C. şi D. şi a constatat faptul că pârâtul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 88 din 3 iunie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1055/21-10-2020 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. x/2018.

A schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că:

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C., D. şi U.A.T. com. Ramna.

A dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22-07-2013 autentificat de B.N.P.A. E. şi repunerea părţilor din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2009 autentificat de B.N.P.A. G. în situaţia anterioară încheierii contractului antemenţionat, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilelor ce formează obiectul contractului să revină în patrimoniul vânzătorului.

A obligat pârâţii la plata sumei de 15.830,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

4. Recursurile formulate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 88 din 3 iunie 2021 au formulat recurs atât pârâta B. S.R.L., cât şi pârâta D..

i)În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

În primul rând, consideră că soluţia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât prin cererea de apel, societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat instanţei să dispună anularea sentinţei nr. 1055/21.10.3020, iar prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată. Procedând astfel, în sensul adoptării unei soluţii cu o altă natură juridică şi cu un regim juridic diferit faţă de soluţia solicitată de parte, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că judecătorul nu poate depăşi limitele învestirii şi nu poate acorda altceva decât s-a cerut. În situaţia în care ar fi apreciat că motivele invocate în cuprinsul cererii de apel pot conduce la schimbarea sentinţei apelate şi nu anularea acesteia, instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la restabilirea calificării juridice a cererii de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., cu respectarea în acelaşi timp a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

În al doilea rând, hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1237 C. civ. referitoare la frauda la lege, întrucât acest text de lege nu îşi găseşte aplicabilitate în speţa supusă analizei judiciare deoarece, în realitate, contrar celor reţinute de instanţa de apel, motivul pentru care societatea pârâtă a încheiat contractul de vânzare autentificat de E. sub nr. x/22.07.2013 îl reprezintă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile enumerate în cuprinsul contractului, în vederea exploatării lor agricole, în conformitate cu obiectul de activitate al societăţii pârâte.

Prin urmare, în litigiul pendinte nu sunt îndeplinite sub nicio formă condiţiile pentru a se reţine cauza ilicită a contractului sau fraudarea legii, deoarece societatea recurentă nu a încheiat contractul de vânzare nr. x/22.07.2013 ca mijloc fraudulos pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative ci, după cum a arătat mai sus, l-a încheiat cu scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile, în vederea exploatării lor agricole.

Mai arată că scopul urmărit de ambele părţi contractante a fost atât licit, cât şi moral, nefiind contrar legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, iar a susţine contrariul în ceea ce priveşte un contract de vânzare cu titlu oneros, ar contraveni dispoziţiilor legale care reglementează materia obligaţiilor civile şi a contractului de vânzare-cumpărare.

De altfel, însăşi instanţa de apel a reţinut că (pag. 15 alin. (4) din decizie) prin încheierea contractului ar fi fost fraudate interesele societăţii reclamante şi nicidecum că încheierea contractului ar fi reprezentat doar un mijloc pentru eludarea vreunei norme legale imperative. Or, cât timp societatea reclamantă are la îndemână o acţiune civilă în realizare împotriva F. pentru plata preţului, nici măcar acest din urmă raţionament al instanţei de apel nu poate fi socotit ca fiind valabil.

Susţine şi că hotărârea atacată a fost dată şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 901 C. civ., întrucât instanţa de apel a omis cu desăvârşire să analizeze argumentele recurentei-pârâte privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 901 C. civ. pentru a se reţine buna-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare nr. x/2013 şi s-a rezumat la analizarea dispoziţiilor de drept comun prevăzute la art. 14 C. civ.

Consideră că buna-credinţă a societăţii recurente-pârâte a constat în aceea că, la data încheierii contractului au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 901 C. civ., în sensul că din cuprinsul cărţii funciare nu s-a relevat absolut nici o cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane şi nici nu era înregistrată vreo acţiune prin care să se conteste cuprinsul cărţii funciare.

Mai mult decât atât, la încheierea contractului cu F., societatea reclamantă a renunţat la orice fel de inscripţie ipotecară sau altă garanţie tabulară şi la beneficiul privilegiului de vânzător pentru plata preţului neplătit, astfel că recurenta-pârâtă nu poate fi sancţionată ca urmare a modului în care societatea reclamantă încheie acte juridice.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea apelului reclamantei.

ii) În cuprinsul cererii de recurs, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta D. a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Consideră că soluţia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, consecinţă a neintroducerii în cauză a moştenitorilor pârâtului C., citat în dosar şi după decesul său.

Astfel, în faţa Tribunalului Caraş-Severin, în primă instanţă, recurenta-pârâtă a depus dovada decesului pârâtului C., soţul său, decedat la data de 08.12.2018. A mai învederat primei instanţe că moştenitorii cu vocaţie succesorală la succesiunea lui C., inclusiv pârâta, în calitate de soţie supravieţuitoare, au formulat declaraţii de renunţare la succesiunea legală, aşa cum rezultă din declaraţia ataşată.

În consecinţă, instanţa de apel a nesocotit regulile privitoare la legala citare, în speţă fiind încălcate art. 14, 78, 153,155 C. proc. civ., întrucât nu au fost citaţi succesorii pârâtului C., decedat în cursul procesului, care nu are capacitate procesuală.

De asemenea, consideră soluţia instanţei de apel greşită, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1237 C. civ., întrucât, la data semnării contractului de vânzare, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces, fiind chiar anulată o primă acţiune formulată de reclamanta-intimată.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. S.R.L. a depus, în termenul legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate şi a invocat excepţia tardivităţii formulării de către recurenta-pârâtă D. a motivelor de recurs grevate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa anulării parţiale a cererii de recurs şi decăderea acestei recurente de a solicita casarea deciziei pentru aceste motive. De asemenea, a cerut acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, depunând în acest sens dovezi de plată, în cuantum de 11.778,14 RON, reprezentând onorariu de avocat, aflate la dosar.

Nu s-au formulat răspunsuri la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursul, fiind stabilit termen, cu citare părţi, la 3 noiembrie 2022, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că ambele recursuri ale pârâtelor sunt subsumate ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., parte dintre motivele întemeiate pe pct. 8 fiind comune.

Dintre acestea, Înalta Curte va răspunde cu prioritate motivelor de casare fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât analiza acestora ar putea conduce la constatarea nulităţii actelor de procedură ale instanţei de apel, cu consecinţe specifice asupra deciziei recurate, iar ulterior va examina criticile fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat de către recurenta-pârâtă B. S.R.L., pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că, prin cererea de apel, societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat instanţei să dispună anularea sentinţei tribunalului, iar prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată. Or, arată recurenta, în situaţia în care ar fi apreciat că motivele invocate în cuprinsul cererii de apel pot conduce la schimbarea sentinţei apelate şi nu anularea acesteia, instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la restabilirea calificării juridice a cererii de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., cu respectarea în acelaşi timp a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Critica este nefondată.

Conform art. 480 alin. (2) C. proc. civ., "În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.".

Potrivit art. 480 alin. (2) – (6) C. proc. civ., efectul admiterii apelului poate consta în:

– schimbarea hotărârii de primă instanţă, ca urmare a rejudecării cererii de chemare în judecată [ alin. (2) ];

– anularea hotărârii de primă instanţă şi rejudecarea cererii de chemare în judecată, dacă prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată [ alin. (3)]. Rejudecarea cererii se face, de regulă, de către instanţa de apel, care va evoca fondul. În cazul în care una dintre părţi (apelantul, prin cererea de apel, sau pârâtul, prin întâmpinare) solicită în mod expres trimiterea spre rejudecare de către prima instanţă, măsura va fi dispusă de către instanţa de apel o singură dată;

– anularea hotărârii de primă instanţă care a judecat în fond, dacă există un alt motiv de nulitate a procedurii urmate în faţa primei instanţe şi rejudecarea fondului [ alin. (6)];

– anularea hotărârii de primă instanţă şi trimiterea dosarului la instanţa competentă sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori respingerea cererii ca inadmisibilă [alin. (4) şi (5)]. Măsura poate fi solicitată numai dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată în faţa primei instanţe, în condiţiile legii.

Din analiza acestui text legal, rezultă că ori de câte ori nu se poate reţine o încălcare a regulilor de procedură privind judecata la prima instanţă, inclusiv din perspectiva hotărârii pronunţate de acesta, ci rezultatul primei judecăţi în fond este unul legal din perspectiva regulilor privind organizarea procesului, soluţia anulării hotărârii primei instanţe nu poate fi adoptată.

În această situaţie, pronunţarea unei alte soluţii în privinţa raportului litigios dedus judecăţii nu se poate realiza decât pe calea schimbării hotărârii primei instanţe care implică o verificare a corectei stabiliri a situaţiei de fapt şi a justei interpretări şi aplicări a regulilor de drept material care guvernează raportul litigios, iar nu a normelor de drept procesual - desfăşurarea cu regularitate a judecăţii fiind o premisă indispensabilă a soluţiei de schimbare.

În cazul în care instanţa de apel schimbă în tot sau în parte hotărârea atacată, ea va pronunţa o proprie hotărâre în fond, prin care va da o dezlegare a pretenţiilor deduse judecăţii în limitele devoluţiunii din apel.

Va rezulta că admiterea apelului cu consecinţa schimbării în tot sau în parte a hotărârii atacate este posibilă numai atunci când instanţa de control judiciar constată netemeinicia soluţiei pronunţate (în baza probelor administrate la prima instanţă sau a celor administrate în apel) sau nelegalitatea acesteia, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În termenii art. 488 vizând motivele de casare, schimbarea hotărârii primei instanţe se poate dispune când instanţa de apel constată că instanţa controlată deşi recurge la textele de lege care sunt de natură să conducă la soluţionarea cauzei, fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care a dat-o fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În schimb, anularea hotărârii primei instanţe se poate dispune de instanţa de apel dacă aceasta stabileşte că, prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (fiind incluse în această formulare generală şi oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute la art. 488 pct. 1-7).

Rezultă aşadar că, ori de câte ori instanţa de apel constată aspecte de nelegalitate vizând dreptul substanţial şi/sau de netemeinicie a hotărârii apelate, se impune soluţia schimbării în tot sau în parte a acesteia.

În speţă, motivele de apel ale reclamantei au vizat, în esenţă, faptul că instanţa de fond nu a motivat în mod corespunzător hotărârea judecătorească, nu a analizat probatoriul administrat în cauză, nu a analizat normele de cadastru şi publicitate imobiliară de care partea s-a prevalat, a omis a observa lipsa de valabilitate a procurei mandatarei societăţii B. S.R.L., nu a analizat contractul de vânzare cumpărare a cărui anulare s-a solicitat şi nu a stabilit şi respectat normele legale incidente în speţă.

Prin urmare, criticile reclamantei din apel vizau atât anularea hotărârii primei instanţei – cele referitoarea la nemotivarea sentinţei şi a neanalizării probelor şi a normelor incidente în materie, din perspectiva necercetării fondului de către tribunal, cât şi motive care vizau încălcarea normelor de drept substanţial.

Constatând că motivele de apel ce vizau anularea sentinţei sunt neîntemeiate, dar că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material ce priveau încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare a cărei nulitate s-a solicitat, instanţa de apel, în mod legal, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., a dispus schimbarea în tot a hotărârii apelate, soluţia impunându-se indiferent de solicitarea reclamantei din cuprinsul cererii de apel, doar de anulare a hotărârii atacate, în situaţia admiterii apelului textul normativ folosind sintagma "poate anula sau, după caz, schimba... în tot sau în parte hotărârea apelată", în funcţie de ipotezele legale incidente, prevăzute de alin. (3)-(6) din acelaşi articol.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte B. S.R.L., instanţa de apel nu era obligată să pună în discuţia părţilor faptul că motivele invocate în cuprinsul cererii de apel ar fi putut conduce la schimbarea sentinţei apelate şi nu la anularea acesteia, cum a solicitat reclamanta-apelantă prin cererea de apel, întrucât această apreciere nu putea fi realizată decât în contextul analizării motivelor de apel, iar anticiparea temeiniciei criticilor din apel presupunea o antepronunţare a instanţei de apel cu privire la soluţia pe care ar urma să o dea.

De altfel, motivele de apel au fost comunicate recurentei-pârâte, aceasta a formulat întâmpinare, iar apelanta-reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, de asemenea, ambele părţi au avut prilejul, cu ocazia dezbaterilor să-şi expună punctul de vedere cu privire la problemele de drept invocate prin apel, fiind respectate astfel principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.

Pe de altă parte, efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, conform art. 477 C. proc. civ., iar instanţa de apel procedează, potrivit alin. (1) din acest articol, la rejudecarea fondului în limitele stabilite, "expres sau implicit" de către apelant, precum şi cu privire la "soluţiile dependente" de partea de hotărâre care a fost atacată.

În acest context, alegaţiile recurentei-pârâte B. S.R.L. cu privire la faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să pună în discuţie recalificarea cererii de apel, faţă de faptul că instanţa de apel a dispus schimbarea hotărârii apelate, şi nu anularea acesteia, cum a cerut apelanta-reclamantă, sunt nefondate.

Subsumat ipotezei prevăzute de la pct. 5, recurenta-pârâtă D. invocă faptul neintroducerii în cauză a moştenitorilor pârâtului C., citat în dosar şi după decesul său.

Susţine că instanţa de apel a nesocotit regulile privitoare la legala citare, în speţă fiind încălcate art. 14, 78, 153,155 C. proc. civ., întrucât nu au fost citaţi succesorii pârâtului C., decedat în cursul procesului, care nu are capacitate procesuală.

Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine lipsa de interes a recurentei-pârâte D. în susţinerea acestei critici.

Astfel, Înalta Curte reţine că la fond, la termenul de judecată din 26 iunie 2019 a fost depus certificatul de deces al pârâtului C., decedat la 8 decembrie 2018, precum şi declaraţii de renunţare la moştenirea acestuia de către pârâta D., în calitate de soţie supravieţuitoare, H. şi I., în calitate de fiice, iar prin încheierea din 9 octombrie 2019, tribunalul a luat act de precizarea la acţiune formulată de reclamantă şi a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Unităţii Administrativ Teritoriale Râmna, faţă de declaraţiile de renunţare la moştenirea defunctului pârât.

Conform art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia justifică un interes". În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acţiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia, iar interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, conform art. 33 C. proc. civ.

Interesul procesual este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în timp ce apelul şi/sau recursul sunt forme de manifestare ale acţiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac şi se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim şi pentru a căror realizare recurgerea la instanţă este obligatorie.

Existenţa interesului se impune a fi examinată pe tot parcursul procesului, nu numai cu privire la cererea introductivă de instanţă, ci şi în căile de atac, prin raportare la finalitatea urmărită de către titularul acesteia.

În cauză, folosul practic urmărit de recurenta-pârâtă D. în susţinerea acestei critici din recurs rezidă, finalmente, în introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a moştenitorilor defunctului pârât C..

Însă, recurenta-pârâtă nu mai justifică un interes în susţinerea acestei critici din recurs, întrucât interesul urmărit nu este unul actual, de vreme ce, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de fond (Tribunalul Caraş-Severin) a luat act de precizarea la acţiune formulată de reclamantă şi a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Unităţii Administrativ Teritoriale Râmna, faţă de declaraţiile de renunţare la moştenirea defunctului pârât.

Faptul că pârâtul C. a fost menţinut în citativul instanţelor în calitate de pârât şi după decesul acestuia şi introducerea în cauză a Unităţii Administrativ Teritoriale Râmna nu reprezintă decât o eroare materială, ce poate fi remediată prin intermediul procedurii prevăzute de art. 442 Cod procedură. De altfel, Înalta Curte a dispus rectificarea şi scoaterea din citativ a acestui pârât la termenul din 3 noiembrie 2023.

În cele ce urmează, Înalta Curte va examina criticile din ambele recursuri întemeiate pe pct. 8, pârâta B. S.R.L. susţinând încălcarea normelor de drept material, din perspectiva aplicării greşite a art. 901 şi art. 1237 C. civ., întrucât scopul urmărit de ambele părţi contractante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat a fost atât licit, cât şi moral, nefiind contrar legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, iar buna-credinţă a societăţii recurente-pârâte a constat în aceea că, la data încheierii contractului au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 901 C. civ., în sensul că din cuprinsul cărţii funciare nu s-a relevat absolut nici o cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane şi nici nu era înregistrată vreo acţiune prin care să se conteste cuprinsul cărţii funciare, în timp ce pârâta D. susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 1237 C. civ., întrucât, la data semnării contractului de vânzare, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces, fiind chiar anulată o primă acţiune formulată de reclamanta-intimată.

Criticile pârâtelor nu sunt fondate.

Astfel, contrar raţionamentului juridic al tribunalului, Curtea a reţinut incidenţa art. 1237 din noul C. civ. şi că există fraudă la lege, întrucât părţile au eludat aplicarea unei norme legale imperative, existenţa unei conivenţe frauduloase la încheierea actului translativ de drepturi decurgând din analiza elementelor de fapt, în urma aprecierii probelor administrate, circumstanţele încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 iulie 2013 de către BNP E. dintre F. şi B. S.R.L., înlăturând susţinerile pârâţilor referitoare la buna lor credinţă, întemeiată pe lipsa sarcinilor, litigiilor sau interdicţiilor de înstrăinare asupra imobilelor în discuţie.

În acest sens, cu privire la situaţia de fapt, ce nu mai poate fi contestată în recurs, instanţa de apel a reţinut: "În concret, acţiunea având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2009 autentificat de B.N.P.A. G. fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 15 mai 2013, solicitându-se cu această ocazie şi emiterea unui certificat de grefă. Chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată, reclamanta-apelantă a notificat Biroul Notarului Public J., care, la data de 23 iulie 2013 a emis o comunicare către avocatul societăţii A. S.R.L. prin care a adus la cunoştinţă că nu s-a încheiat în cadrul acestui birou notarial niciun contract de vânzare-cumpărare având ca vânzători pe F. şi nici nu au primit solicitări de la alte birouri notariale în legătură cu terenurile proprietatea acestora. Cu toate acestea, pârâţii-intimaţi nu au contestat faptul că extrasele de autentificare au fost eliberate de către OCPI Caraş-Severin la cererea BNP J., contractul fiind încheiat la data de 22 iulie 2013, cu 7 zile înainte de a fi înscrisă în CF la cererea reclamantei acţiunea A. S.R.L. având ca obiect rezoluţiunea contractului prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenurilor către F.".

Cu titlu suplimentar, instanţa de apel a reţinut şi indiciile furnizate despre conduita părţilor rezultate din sentinţa civilă nr. 1175/03.07.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Reşiţa, în care a fost stabilită, cu titlu definitiv, reaua-credinţă a societăţii B. S.R.L. "în circumstanţe faptice aproape identice şi care se desprind şi din probatoriul administrat în prezenta cauză". Instanţa de apel a punctat, în acest sens, că "ambele litigii privesc contracte încheiate în aceeaşi zi, la acelaşi birou notarial, având ca situaţie premisă terenuri achiziţionate de la societatea apelantă (reclamanta din prezenta cauză) şi pentru care nu s-a achitat preţul vânzării, fiind pe rol cereri de chemare în judecată despre care biroul notarial care a solicitat extrasul CF pentru autentificate avea cunoştinţă, beneficiar final fiind în ambele cazuri societatea B. S.R.L.."

Luând în considerare o astfel de situaţie de fapt, Înalta Curte notează că în ceea ce priveşte critica societăţii recurente referitoare la inexistenţa dovezilor cu privire la existenţa unei conivenţe frauduloase a pârâţilor la încheierea contractului, precum şi cea prin care se contestă modul de apreciere a probelor în acest sens nu pot fi primite, întrucât privesc aspecte de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate, aşa cum s-a arătat în recurs.

În ce priveşte critica referitoare la încălcarea unor norme de drept material cu referire la art. 1237 C. civ. actual, comună ambelor recurente, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit a fi atins prin efectele actului încheiat menit a duce la satisfacerea nevoilor subiective ale părţilor. Noul C. civ. prevede în cadrul art. 1236 condiţiile pe care cauza trebuie să le îndeplinească pentru a fi valabilă şi anume să existe, să fie licită şi morală.

Caracterul ilicit al cauzei este definit în art. 1236 alin. (2) – cauza este ilicită dacă când este contrară legii şi ordinii publice sau în ipoteza art. 1237 din cod cu denumirea marginală de "Frauda la lege", atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Sancţiunea care intervine în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile de validitate a cauzei este reglementată normativ de dispoziţiile art. 1238 din noul C. civ., care în alin. (2) prevede că o cauză ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Prin urmare, articolul 1237 reglementează o particularitate a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului faţă de incidenţa unei norme legale imperative, şi nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, premisa fiind că respectivul contract este valabil încheiat. În consecinţă, susţinerile societăţii recurente-pârâte în sensul că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare atacat în scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile, în vederea exploatării lor agricole, nu au relevanţa pretinsă de recurentă, criticile vizând modul intrinsec de formare a contractului.

Astfel, prin reglementarea fraudei la lege, ca un caz special al iliceităţii cauzei, noul C. civ. surprinde un aspect dinamic al noţiunii de cauză şi exterior, reglementându-se expres situaţia în care părţile folosesc contractul ca instrument de eludare a aplicării unor norme imperative.

Se reţine că în noul C. civ. noţiunea de cauză ilicită este interpretată în sens larg, cuprinzând conceptul de cauză imorală, neconformă cu bunele moravuri, neconformă cu normele legale imperative şi cu ordinea publică.

Reţinând, ca aspecte factuale, existenţa unei conivenţe frauduloase, judecătorul apelului a făcut corect aplicarea art. 1237 din C. civ. în ceea ce priveşte calificarea contractului încheiat în speţă ca fiind mijlocul prin care părţile au dorit să eludeze principiul bunei-credinţe, statornicit prin dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. civ., conform cărora "orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri".

Recurenta B. S.R.L. a criticat faptul că instanţa de apel a nesocotit aspectul că prin încheierea contractului ar fi fost fraudate interesele societăţii reclamante şi nicidecum că încheierea contractului ar fi reprezentat doar un mijloc pentru eludarea vreunei norme legale imperative.

Într-adevăr, frauda la lege, ca formă particulară a cauzei ilicite presupune încheierea contractului în scopul eludării unei norme imperative care ar fi fost aplicată sau aplicabilă cel puţin în favoarea unei părţi (în absenţa încheierii contractului).

Prin urmare, se socoteşte fraudă la lege, când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor.

Caracterul fraudulos al contractului părţilor rezultă din faptul că, în contextul formulării cererii în constatarea rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă şi F. (pentru neplata preţului şi în condiţiile existenţei unui pact comisoriu expres în acest sens inclus în contract), F. au perfectat contractul cu societatea pârâtă B., cu încălcarea normelor legale imperative prevăzute de C. civ. referitoare la respectarea obligaţiilor rezultate din încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, pentru a se putea prevala ulterior de existenţa contractului subsecvent, în temeiul normelor imperative eludate, astfel încât nu poate fi reţinută o interpretare nelegală sau greşită a art. 1237 din C. civ. nici din această perspectivă.

Susţinerile comune ale recurentelor în sensul că nu pot fi reţinute incidente prevederile art. 1237 C. civ., întrucât, la data semnării contractului de vânzare, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces, fiind chiar anulată o primă acţiune formulată de reclamanta-intimată, nu pot fi primite, întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, societatea B. S.R.L., pentru a face dovada că s-a preocupat de toate diligenţele unui cumpărător prudent, ar fi fost datoare să remarce şi că actul prin care vânzătorii - F. - au dobândit proprietatea conţinea un pact comisoriu expres, fiind indicat să solicite lămuriri şi dovezi cu privire la îndeplinirea de către co-contractanţi a obligaţiei de achitare a preţului.

Prin urmare, lipsa interdicţiilor sau notărilor din cartea funciară, trebuia alăturată verificărilor exigente ale titlului proprietarului, pe care, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, cumpărătorul trebuie să le efectueze critic, nefiind suficient să invoce în favoarea sa prezumţia instituită de legiuitor, tocmai pentru că în situaţia în care s-ar pune problema stabilirii situaţiei juridice a imobilului contextul faptic trebuie să conveargă înspre a se stabili că a efectuat toate demersurile necesare pentru a preveni o eroare imputabilă lui.

În acest context, raportat la verificările pe care instanţa de apel le-a făcut cu privire la obligaţia de diligenţă a societăţii recurente-pârâte, de verificare a situaţiei juridice a terenului în cuprinsul cărţii funciare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, contrar susţinerilor din recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat şi asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 901 C. civ., deşi nu a făcut referire în mod expres la acestea, reţinând, în contextul faptic analizat, ce nu poate fi cenzurat în recurs, reaua-credinţă a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Nu pot fi primite nici susţinerile societăţii recurente-pârâte referitoare la relevanţa faptului că la încheierea contractului cu F., societatea reclamantă a renunţat la orice fel de inscripţie ipotecară sau altă garanţie tabulară şi la beneficiul privilegiului de vânzător pentru plata preţului neplătit, câtâ vreme, în mod legal, instanţa de apel a valorificat considerentele deciziei civile nr. 774/27.06.2017 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2013, prin care s-au reţinut că renunţarea reclamantei la beneficiul privilegiului de vânzător nu înseamnă că societatea A. S.R.L. nu este îndreptăţită să solicite rezoluţiunea contractului, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada plăţii preţului terenului de către F. şi, pe cale de consecinţă, instanţa de apel a apreciat că nu este blocată nici aplicarea principiului de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, potrivit căruia prin desfiinţarea titlului autorului lor, se desfiinţează şi titlul prin care terţii au dobândit bunurile în cauză, ei fiind astfel îndatoraţi să le restituie.

Societatea recurentă, de altfel, nu critică motivarea instanţei de apel sub acest aspect, ci doar se mărgineşte a arăta că la încheierea contractului cu F., societatea reclamantă a renunţat la orice fel de inscripţie ipotecară sau altă garanţie tabulară şi la beneficiul privilegiului de vânzător pentru plata preţului neplătit, fără a indica concret care este nelegalitatea hotărârii recurate în acest sens.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate şi le va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentele-reclamante la plata sumei de 5.605,25 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de transport, conform dovezilor de plată depuse la dosar.

În ce priveşte onorariul de avocat, acesta va fi redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, în aprecierea Înaltei Curţi, numai aşa acordarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, într-un cuantum de 5.000 RON (reprezentând parte din onorariul de avocat plătit de intimată) corespunde unui raport rezonabil de proporţionalitate între cheltuielile efectuate de intimata-reclamantă şi cele ce erau efectiv necesare judecăţii din recurs, raportat la durata judecăţii în recurs şi la gradul de complexitate mediu al problemelor de nelegalitate ce au fost ridicate în cadrul acestei căi de atac şi, corelativ, al apărărilor opuse acestor probleme.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele S.C. B. S.R.L. şi D. împotriva deciziei civile nr. 88 din 3 iunie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurentele-pârâte la plata sumei de 5.605,25 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 noiembrie 2022.