Rescission of sale promise: solidary obligation to pay price despite ownership shares and timing of lien release

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la 20 martie 2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/15.02.2010 de BNP C., evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top: x/XXXVIII, obligarea pârâţilor D., E. şi F. la plata în solidar a sumei de 10.800 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada de 3 (trei) ani anteriori formulării prezentei acţiuni, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat dispoziţiile prevăzute de art. 969, 1020-1021, 1298 vechiul C. civ., art. 1 530 din noul C. civ.

La data de 7 august 2019, pârâta D. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Pârâta a arătat că este de acord cu rezoluţiunea contractului, însă cu obligarea reclamanţilor să îi restituie avansul de preţ achitat până în prezent, plus o penalitate de 10.000 euro conform clauzelor contractuale, precum şi contravaloarea îmbunătăţirilor în cuantum de 8.248 RON, reprezentând instalaţia de încălzire proprie în valoare de 1.606 RON, centrala termică în valoare de 1.266 RON şi manopera de instalare în valoare de 800 RON, rulouri exterioare în valoare de 2.475 RON, uşa metalică în valoare de 697 RON cu manopera de asamblare de 150 RON, participarea la repararea liftului care deserveşte imobilul în care se află situat apartamentul, repararea ţevilor de la subsolul imobilului şi înlocuirea uşii de la intrarea în imobil, reparaţii în cuantum de 1.260 RON.

Pârâta a mai solicitat instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a debitului, conform art. 2495 C. civ. şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 241 din 12 februarie 2021, Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. şi a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta D..

A dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/15.02.2010 de C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligând reclamanţii să restituie pârâtei avansul de preţ achitat în sumă de 33.350 euro şi să îi achite penalitatea de 10.000 de euro.

A obligat reclamanţii să achite pârâtei suma de 3.672,3 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor.

A instituit un drept de retenţie în favoarea pârâtei asupra imobilului înscris în CF nr. x Timişoara (provenită din conversia de pe hârtie a CF. nr. x Timişoara) cu nr. top. xXXXVIII, constând în apartamentul nr. x situat în Timişoara str. x până la achitarea sumelor datorate.

A obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de 4300 RON, taxa judiciară de timbru.

A respins în rest cererea reconvenţională.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 248 din 9 noiembrie 2021, a admis apelul declarat de reclamanţii B. şi A. şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 241/12.02.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019, în sensul că:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii D., E. şi F..

A schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că:

A dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/15.02.2010 de BNP C. din culpa pârâţilor.

A dispus evacuarea pârâtei D. din imobilul compus din două camere şi dependinţe situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top: x/XXXVIII.

A respins în rest cererea de chemare în judecată.

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de către pârâta D.:

A obligat pârâţii-reclamanţi reconvenţionali A. şi B. să achite reclamantei-pârâte reconvenţionale D. suma de 3.672,3 RON reprezentând contravaloare îmbunătăţiri.

A respins în rest cererea reconvenţională.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3.903,12 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă reprezentând taxa de timbru.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2.083 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa de timbru.

4. Recursul formulat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 248 din 9 noiembrie 2021a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a formulat recurs pârâta D., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat ipotezei de nelegalitate de la pct. 6, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că decizia recurată nu cuprinde motivele de drept pentru care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia schimbării hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii cererii reconvenţionale şi admiterii cererii principale, deşi prima instanţă a pronunţat o hotărâre diametral opusă.

Din acest motiv, instanţa de apel a pronunţat o soluţie a cărei legalitate nu poate fi stabilită de instanţa de recurs, întrucât nu identifică temeiurile de drept în baza cărora a schimbat soluţia instanţei de fond, a respins acţiunea pârâtei şi a admis acţiunea părţii adverse.

Susţine că prin convenţia părţilor, promitenta-cumpărătoare şi-a asumat obligaţia achiziţionării doar a cotei de 1/2 din imobil, cu consecinţa plăţii preţului corespunzător acestei cote, astfel că poziţia din notele depuse la dosar, în apel, nu au schimbat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe pentru a fi incidente dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ci doar au urmărit o corectă lămurire a limitelor judecăţii, fiind incidente dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat, fără niciun fundament legal, că ar exista o practica obişnuită ca vânzătorul să ramburseze anticipat creditul la momentul încheierii vânzării unui bun imobil şi să radieze în acelaşi timp toate sarcinile, invocând, de fapt, un motiv care nu se regăseşte în convenţia părţilor, străin de natura cauzei. În realitate, promitenţii-vânzători încasau lunar ratele, pe de altă parte, angajau datorii, garantând cu imobilul, astfel că nu exista nicio garanţie ca la data preconizată încheierii contractului în formă autentică, să aibă resurse pentru achitarea noilor datorii şi, bineînţeles, pentru radierea interdicţiei.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 969-970, art. 1020, art. 1041, art. 1312 şi art. 1337 alin. (2) din vechiul C. civ.

În privinţa încălcării prevederilor art. 1041 C. civ., recurenta arată că deşi în convenţia părţilor din 2010 promitenţii-cumpărători D. şi G. nu şi-au luat obligaţia de a răspunde solidar pentru plata întregului preţ al imobilului, instanţa de apel a sancţionat-o pe D. pentru neplata întregului preţ al imobilului, în condiţiile în care aceasta a achitat cota de 1/2 din preţul imobilului, adică corespunzătoare cotei sale de proprietate ce îi revenea, până la momentul în care a aflat că promitenţii-vânzători au majorat creditul şi au înscris interdicţia de vânzare în cartea funciară.

Consideră nelegală motivarea instanţei de apel în sensul că este o practică obişnuită ca vânzătorul să ramburseze anticipat creditul la momentul încheierii vânzării unui bun imobil şi să radieze în acelaşi timp toate sarcinile, întrucât din conţinutul convenţiei rezultă că plata ratelor urma să se facă lunar, iar la sfârşitul plăţii tuturor ratelor, promitenţii-cumpărători nu aveau siguranţa că promitenţii-vânzători ar fi radiat ipoteca şi interdicţia de vânzare.

Referitor la încălcarea art. 1020 C. civ., apreciază că şi dacă s-ar considera că în promisiunea de vânzare din 2010, momentul în care urma să fie radiată ipoteca era susceptibil de două înţelesuri (promitenta-cumpărătoare susţine că radierea sarcinilor se face anterior încheierii contractului, iar promitenţii-vânzători susţin că întâi se încheie contractul şi abia apoi se radiază sarcinile), conform art. 1312 vechiul C. civ. orice clauză obscură sau îndoielnică se interpretează în contra vânzătorului, ceea ce instanţa de apel în decizia recurată a nesocotit şi a interpretat convenţia în favoarea vânzătorului.

Nici până la data preconizată în convenţie pentru perfectarea contractului în formă autentică, 25 februarie 2015, şi nici până la data soluţionării apelului, noiembrie 2021, promitenţii-vânzători nu au radiat din cartea funciară ipoteca, ci mai mult, au angajat la 8 mai 2012, respectiv 19 septembrie 2012, alte debite mult mai mari în raport cu H., care la data plăţii erau de 38.650 euro, mai mult decât era preţul cotei pe care trebuia să o plătească G. pentru cealaltă cota de 1/2 din imobil. Acest debit, ipoteca şi interdicţia de vânzare în favoarea băncii există şi în prezent, existând un termen de 13 ani convenit cu banca pentru plata ratelor.

Astfel, instanţa aplică greşit dispoziţiile art. 1020 vechiul C. civ. în sensul că desfiinţează convenţia din culpa celui care şi-a executat obligaţia asumată la cererea celui care nu şi-a executat obligaţia.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi B. şi A. au depus, în termenul legal, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor pârâţilor şi admiterea recursului.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 9 martie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 20 martie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate raportat la dispoziţiile legale aplicabile, având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situaţie de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recursul pârâtei privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanţele de fond.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Cu privire la recursul pârâtei, Înalta Curte constată că aceasta a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă unele dintre criticile formulate se circumscriu şi ipotezei prevăzute de pct. 5, anume cele referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Asupra motivului de recurs prin care se critică nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că au fost respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, motivarea hotărârii reprezentând o garanţie procesuală esenţială, întrucât instanţa de apel a expus argumentele de fapt şi de drept care au determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecăţii, analiza instanţei de apel raportându-se la condiţiile legale cerute pentru rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare, prin interpretarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză, chiar dacă acestea nu au fost indicate în mod expres în cuprinsul hotărârii.

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că decizia recurată nu cuprinde motivele de drept pentru care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia schimbării hotărârii instanţei de fond şi că a stabilit eronat contextul factual şi nu a făcut referire la apărările sale, existând aspecte ce au fost ignorate fără o motivare analitică, instanţa ignorând apărarea pârâtei în sensul că prin convenţia părţilor, promitenta-cumpărătoare şi-a asumat obligaţia achiziţionării doar a cotei de 1/2 din imobil, cu consecinţa plăţii preţului corespunzător acestei cote, instanţa de apel reţinând greşit, cu încălcarea art. 478 alin. (2) C. proc. civ., faptul că această critică a fost invocată de pârâtă pentru prima dată prin notele scrise depuse în apel, contrar dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat pe larg susţinerile părţilor, deopotrivă ale reclamanţilor şi ale pârâţilor, inclusiv apărarea recurentei pârâte în sensul că s-a obligat să cumpere doar cota de 1/2 şi nu întreaga proprietate, astfel că trebuia să achite doar suma de 36.000 de euro şi, luând în considerare starea de fapt în care s-a derulat conflictul dintre părţi, a constatat culpa pârâţilor pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a ratelor, în cuantumul şi la termenele convenite de părţi şi a modificat hotărârea apelată, în sensul pronunţării rezoluţiunii din culpa pârâţilor, şi nu a reclamanţilor.

Nu se poate reţine că instanţa de apel nu a avut în vedere apărarea recurentei-pârâte în sensul că s-a obligat să cumpere doar cota de 1/2 şi nu întreaga proprietate, astfel că trebuia să achite doar suma de 36.000 de euro, invocată prin notele scrise depuse în apel după închiderea dezbaterilor, întrucât deşi a reţinut că această apărare a fost invocată cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a analizat-o şi a reţinut că "deşi în cuprinsul promisiunii de vânzare cumpărare se arată că pârâta va dobândi cota de 1/2 din dreptul de proprietate iar pârâţii E. şi F., cealaltă cotă, plata ratelor din preţ nu este stabilită în cotă parte. Se observă cu destulă uşurinţă că reclamanţii au urmărit ca ratele din preţ să le fie achitate în totalitate, şi nu în funcţie de împărţeala pârâţilor, iar transmiterea dreptului de proprietate să se realizeze în totalitate.

Modul în care pârâţii, în calitate de promitenţii cumpărători, au înţeles să-şi împartă dreptul de proprietate nu poate fi opus reclamanţilor, iar în lipsa unei dispoziţii exprese cuprinse în promisiunea de vânzare, reclamanţii nu pot fi obligaţi să accepte vânzarea doar a unei cote părţi, rămânerea în coproprietate cu vreuna din părţi sau o plată parţială din preţ".

Prin urmare, faţă de această motivare a instanţei de apel, criticile recurentei-pârâte, încadrate de instanţa de recurs în ipoteza de nelegalitate de la pct. 5, referitoare la faptul că apărarea din notele depuse la dosar, în apel, nu a schimbat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe pentru a fi incidente dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ci doar a urmărit o corectă lămurire a limitelor judecăţii, fiind aplicabile, în opinia recurentei, dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., nu au relevanţă, fiind invocate formal, apărarea recurentei fiind, oricum, analizată de instanţa de apel şi din această perspectivă.

De altfel, aceste critici sunt nefondate. Pe de o parte, precizările care pot fi aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiunii şi deducerea în faţa judecăţii a unor cereri noi, cum este cazul în speţa de faţă. Pe de altă parte, asemenea precizări sau explicitări au fost analizate de instanţa de apel, astfel că nu poate fi reţinută aplicarea greşită a prevederilor art. 478 C. proc. civ.

În acest context, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea de către instanţă a tuturor apărărilor formulate, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor art. 425 C. proc. civ.. Instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor acestui text de lege, decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară, cuprinzând pe larg argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, cu referire la criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., susţinerile părţii urmând a fi respinse, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat, atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, în raport de starea de fapt constatată în cauză, de obiectul dedus judecăţii şi de limitele investirii instanţei prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, se constată că acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material.

Astfel, cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 1041 C. civ., Înalta Curte reţine, în acord cu motivarea instanţei de apel, că pe o parte, această apărare a fost invocată tardiv, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum s-a antereferit mai sus, iar, pe de altă parte, deşi în cuprinsul promisiunii de vânzare cumpărare se arată că pârâta D. va dobândi cota de 1/2 din dreptul de proprietate, iar pârâţii E. şi F., cealaltă cotă, plata ratelor din preţ nu este stabilită în cotă parte, clauza contractuală prevăzând că promitenţii-cumpărători vor "achita preţul de 72.000 euro, până la data de 25 februarie 2015, în rate lunare egale de 1.200 euro". Prin urmare, este prevăzut în antecontract că plata datoriei se face în solidar, contrar susţinerilor recurentei-pârâte. Astfel, potrivit art. 1039 C. civ., "obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi s-au obligat la acelaşi lucru astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata făcută de unul din debitori liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor".

Oricum, în lipsa unei dispoziţii exprese cuprinse în promisiunea de vânzare, reclamanţii nu pot fi obligaţi să accepte vânzarea doar a unei cote părţi, rămânerea în coproprietate cu vreuna din părţi sau o plată parţială din preţ.

Şi criticile referitoare la încălcarea art. 1020 şi art. 1312 C. civ. sunt nefondate.

Aşa cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, obligaţia de radiere a sarcinilor devenea scadentă doar după achitarea în întregime a preţului, întrucât transmiterea proprietăţii era condiţionată de plata integrală a preţului, astfel că până la acel moment reclamanţii puteau dispune de bun în calitate de proprietari, convenţia părţilor neavând nici o prevedere contrară.

Prin urmare, obligaţia pârâţilor de plată a preţului este anterioară obligaţiei reclamanţilor de radiere a sarcinilor înscrise asupra imobilului, obiect al vânzării.

Aceste reţineri ale instanţei de apel nu au fost criticate de recurenta-pârâtă, aceasta doar susţinând că momentul în care urma să fie radiată ipoteca este susceptibil de două înţelesuri, în sensul că promitenţii-vânzători susţin că întâi se încheie contractul şi abia apoi se radiază sarcinile, iar recurenta promitenta-cumpărătoare susţine că radierea sarcinilor se face anterior încheierii contractului, apreciind că, în raport cu prevederile art. 1312 C. civ., convenţia trebuie interpretată în favoarea celei care se obligă, recurenta-pârâtă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, nu există nicio clauză obscură în antecontractul de vânzare-cumpărare cu privire la momentul radierii ipotecilor, acesta prevăzând ca radierea ipotecilor să se efectueze până la data încheierii contractului în formă autentică.

Însă, aşa cum s-a reţinut mai sus, obligaţia de radiere a sarcinilor devenea scadentă doar după achitarea în întregime a preţului, întrucât transmiterea proprietăţii era condiţionată de plata integrală a preţului, iar contractul nu putea fi încheiat în lipsa preţului.

Or, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, ce nu mai poate fi contestată în recurs, pârâţii nu au achitat în întregime preţul şi nici nu au dovedit disponibilitate pentru achitarea lui, în condiţiile în care în cursul procesului recurenta-pârâtă a recunoscut că nu a achitat ratele pentru că nu avea sumele necesare, cumpărarea imobilului fiind abandonată de ceilalţi doi pârâţi, iar din probele administrate în cauză şi chiar propriile afirmaţii ale pârâtei D. a reieşit că motivul neplăţii ratelor nu are legătură cu notarea ipotecii.

De asemenea, cu privire la celelalte critici ale recurentei-pârâte referitoare la momentul radierii ipotecilor şi prezumţiile judiciare reţinute de instanţa de apel în raport cu situaţia de fapt stabilită, Înalta Curte constată că, în fapt, criticile formulate şi fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se referă la aplicarea/interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materie, ci la greşita interpretare a probelor, din perspectiva reţinerii greşite, în opinia recurentei, a culpei pârâţilor pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a ratelor, în cuantumul şi la termenele convenite de părţi, aspecte însă care nu pot constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei.

Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea/interpretarea greşită a legii.

Din perspectiva celor expuse, susţinerile recurentei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi B. şi A., constând în onorariu de avocat, conform dovezilor de plată depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 248 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă D. la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 noiembrie 2022.