Prescription start date for undue payment restitution: knowledge via subordinate agency constitutes constructive knowledge of damage and liable party

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 311.900 RON, reprezentând contravaloarea celor 311.900 acţiuni emise la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, primite în mod nelegal, în baza Titlului de conversie în acţiuni nr. 815/30.06.2010, precum şi a dobânzii legale aferente sumei menţionate, cumulată cu actualizarea acesteia, pe perioada 30.06.2010 - până la data plăţii efective, în temeiul art. 1341 şi urm. din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., coroborat cu O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Prin sentinţa civilă nr. 700 din data de 28.05.2019, Tribunalul Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Prahova şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect "pretenţii", formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta A., în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Prahova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I civile a Tribunalului Prahova la data de 06.06.2019, sub nr. x/2019.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2320 din data de 07.10.2019, Tribunalul Prahova – secţia I civilă a respins cererea având ca obiect "pretenţii", formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentant al Statului Român, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2224 din 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, reprezentantă a Ministerului Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 2320 din 7 octombrie 2020 pronunţate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. şi, în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii.

S-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 311.900 RON reprezentând c/valoarea celor 311.900 acţiuni emise la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, primite în baza Titlului de conversie în acţiuni nr. 815/30.06.2010, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei, cumulate cu actualizarea acesteia pe perioada 30.06.2010 - până la data plătii efective.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A..

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 1438 din 22 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a fost admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 2224 din data de 16 decembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi s-a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia pronunţată în apel în rejudecare

Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin decizia nr. 3272 din 22 iunie 2021, a admis apelul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, reprezentantă a Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român, împotriva sentinţei civile nr. 2320 din 7 octombrie 2020 pronunţate de Tribunalul Prahova şi, în consecinţă:

A anulat sentinţa apelată şi rejudecând cauza:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

A respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 13.062 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în faza procesuală a recursului, reprezentând taxa judiciară de timbru (3462 RON) şi onorariu avocaţial în cuantum de 9600 RON (4870lei+4730lei).

În esenţă, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte momentul de la care reclamantul a luat cunoştinţă atât de paguba produsă cât şi de persoana răspunzătoare, că Statul, prin reprezentanţii săi, a avut cunoştinţă de emiterea eronată a titlului de conversie încă din data de 27.03.2014, când prin nota internă nr. 1581/2014 emisă de Direcţia Economică şi Plăţi s-a constatat că Titlul de conversie în acţiuni nr. 815/30.06.2010 în cuantum de 311900 RON a fost emis în mod eronat.

4. Recursul formulat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 3272 din 22 iunie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a formulat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

Sub un prim aspect, recurentul a reclamat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material.

În acest sens, în esenţă, a arătat că în speţă, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile legale cu privire la termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, în sensul că termenul nu a început să curgă la data de 27.03.2014 şi s-a împlinit la data de 27.03.2017, ci termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 15.03.2016, când prin adresa nr. x/2016 i-au fost aduse la cunoştinţă Ministerului Finanţelor de către A.N.R.P., plata nedatorată în suma de 311.900 RON şi faptul că pe numele pârâtei A. a fost emis titlul de conversie nr. 739/18.06.2010 şi un nou titlu de conversie la data de 30.06.2010 din eroare.

Pentru titlul de conversie emis din eroare la data de 30.06.2010, pârâta nu are dreptul la suma respectivă, aceasta trebuie să o returneze, altfel este considerată îmbogăţire fără justă cauza. Aşa cum reiese din analizarea actelor de la dosarul cauzei, ANRP a formulat o notificare către pârâtă pentru a returna suma de 311.900 RON. Aşa cum reiese şi din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel constată că numai în urma litigiilor dintre ANRP şi pârâtă, Ministerul Finanţelor a fost înştiinţat. În consecinţă, dreptul material la acţiune nu este prescris.

Recurentul mai arată că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) este instituţie de specialitate a administraţiei publice centrate, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului şi în coordonarea primului-ministru, prin cancelaria acestuia.

A.N.R.P. îşi desfăşoară activitatea în baza Hotărârii de Guvern nr. 572/2013, modificată şi completată prin Hotărârile de Guvern nr. 627/2017, nr. 776/2017 si nr. 308/2020.

Prin urmare, A.N.R.P. nu se identifică cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, nu este subordonată direct Ministerului Finanţelor, aşa cum reiese, în mod greşit, din considerentele deciziei atacate, în sensul că Ministerul Finanţelor avea cunoştinţă încă de la data de 27.03.2014 de împrejurările speţei de faţă şi nu la data de 15.03.2016, aşa cum reiese din adresa nr. x/2016.

În concluzie, dacă A.N.R.P. nu comunica adresa nr. x/2016, Ministerul Finanţelor nu avea de unde să cunoască împrejurările concrete privind emiterea titlurilor de conversie sau plata nedatorată a acestora. Luarea la cunoştinţă de către Ministerul Finanţelor se face numai prin adresă de comunicare a tuturor problemelor pe care le are A.N.R.P. către Ministerul Finanţelor.

Un al doilea motiv de recurs vizează reducerea cheltuielilor de judecată acordate în apel, în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., deoarece onorariul acordat este enorm şi disproporţionat în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei, precum şi cu activitatea desfăşurată de avocat.

În acest sens, arată că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. consacră prerogativa instanţei de a reduce un astfel de onorariu, prerogativă care este cu atât mai necesară cu cât, respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, care a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi nu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor care a emis titlul de conversie şi care a comis eroarea, în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect, creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a Curţii Constituţionale, textul articolului din prezent reluând reglementarea anterioară, motiv pentru care considerentele expuse îşi menţin valabilitatea).

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în materia rambursării cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, că "acestea urmează să fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil", având în vedere rolul judecătorului în desfăşurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi a muncii depuse de avocat (cauza Nielsen si Johnsen contra Norvegiei, cauza Almeida, Garret şi alţii contra Portugaliei).

Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat, instanţa de apel se putea raporta la criteriile prevăzute de art. 127 din H.G. nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, având în vedere complexitatea litigiului, probatoriul administrat în faţa instanţei, dând totodată eficienţă cheltuielilor efectuate de parte prin angajarea unui apărător şi la faptul că pârâta face pe deplin dovada relei-credinţe, întrucât a beneficiat de despăgubiri necuvenite în cuantum de 311.900 RON, aferente Titlului de conversie nr. 815/30.06.2010, fiind chiar o îmbogăţire fără justă cauză.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 7 martie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 13 martie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţie, susţinând, în esenţă, că A.N.R.P. nu se identifică cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nefiind instituţie subordonată direct Ministerului Finanţelor şi, prin urmare, dreptul material la acţiune nu este prescris, întrucât termenul nu a început să curgă la data de 27.03.2014, dată la care a fost emisă adresa nr. x de către Guvernul României – A.N.R.P. – Direcţia Economică şi Plăţi – Serviciul Secretariat şi Evidenţă Titluri către Direcţia Juridică şi de Contencios şi s-a împlinit la data de 27.03.2017, ci termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 15.03.2016, când prin adresa nr. x/2016 i-au fost aduse la cunoştinţă Ministerului Finanţelor de către A.N.R.P., plata nedatorată în suma de 311.900 RON şi faptul că pe numele pârâtei A. a fost emis titlul de conversie nr. 739/18.06.2010 şi un nou titlu de conversie la data de 30.06.2010 din eroare.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei plăţi nedatorate de către pârâta ANRP, constând în aceea că în dosarul nr. x/7.06.2010 constituit în legătură cu măsurile reparatorii stabilite în favoarea pârâtei, au fost emise două titluri de conversie pentru suma de 311.900 RON şi au fost iniţiate procedurile pentru recuperarea creanţelor pretins a fi fost plătite necuvenit.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite din plata lucrului nedatorat), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) şi (2) C. civ., referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin plata nedatorată.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data de 27.03.2014, când prin nota internă nr. 1581/27.03.2014 emisă de Direcţia Economică şi Plăţi din cadrul A.N.R.P. s-a constatat că Titlul de conversie în acţiuni nr. 815/30.06.2010 în cuantum de 311900 RON a fost emis în mod eronat.

Potrivit dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) şi (2) C. civ. "(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării adresei nr. x/15.03.2016 prin care i-au fost aduse la cunoştinţă de către A.N.R.P. împrejurările concrete ale speţei), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective, deoarece nu cunoştea existenţa pagubei şi a prejudiciului, întrucât dacă A.N.R.P. nu comunica adresa nr. x/2016, Ministerul Finanţelor nu avea de unde să cunoască împrejurările concrete privind emiterea titlurilor de conversie sau plata nedatorată a acestora, iar A.N.R.P. nu se identifică cu Statul Român.

Astfel, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care A.N.R.P. – instituţie subordonată reclamantului - l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către A.N.R.P. a adresei nr. x/15.03.2016), când i-au fost aduse la cunoştinţă de către A.N.R.P. împrejurările concrete ale speţei.

Or, partea recurentă ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv – identificat cu data emiterii notei interne din 27.03.2014, când A.N.R.P. a constatat că Titlul de conversie în acţiuni nr. 815/30.06.2010, în cuantum de 311.900 RON, a fost emis în mod eronat, – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data constatării faptului că a fost emis eronat un al doilea titlu de conversie acţiuni pe numele pârâtei.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele A.N.R.P. şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte A.N.R.P., aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi A.N.R.P. în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei A.N.R.P. faţă de reclamant, existentă la momentul constatării plăţii nedatorate – 27.03.2014, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul când Statul, prin reprezentanţii săi, a avut cunoştinţă de emiterea eronată a titlului de conversie din data de 27.03.2014.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data constatării plăţii nedatorate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 15.03.2016, instituţia subordonată reclamantului îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Prin urmare, susţinerea recurentului privitoare la faptul că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, nu poate fi primită.

Sub acest aspect, l-a care s-a făcut referire şi mai sus, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de A.N.R.P., că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

În consecinţă, pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect că prezenta acţiune în repetiţiune este formulată chiar de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al acestuia, iar conform art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "i) titlurile de conversie sunt certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea".

Aşadar, cel care a emis titlul de conversie şi care a fost presupus prejudiciat de încă o emitere pe numele pârâtei este tot Statul Român, prin instituţiile sale.

Ca atare, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 27.03.2014, s-a împlinit la data de 27.03.2017 şi, având în vedere că acţiunea a fost introdusă la data de 13.03.2019, cu mult după împlinirea termenului arătat, a fost respinsă acţiunea, ca prescrisă.

În ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare privind proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat cu complexitatea, valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de apărător, Înalta Curte reţine că aceste critici reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Astfel, în speţă sunt pe deplin aplicabile cele statuate în Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, relevante fiind considerentele 34, 35 şi 37 din această decizie, potrivit cărora stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În consecinţă, sub acest aspect, criticile nu vor putea fi analizate pe calea recursului.

De altfel, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, prin soluţia adoptată în apel, instanţa a făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., care prevăd că partea care este în culpă procesuală, ca urmare a pierderii procesului, este obligată să achite cheltuielile avansate de cealaltă parte.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, numai aşa acordarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, într-un cuantum de 4.000 RON (reprezentând parte din onorariul de avocat plătit de intimată, conform dovezii de plată depuse la dosar) corespunde unui raport rezonabil de proporţionalitate între cheltuielile efectuate de intimata-pârâtă şi cele ce erau efectiv necesare judecăţii din recurs, raportat la durata judecăţii în recurs şi la gradul de complexitate mediu al problemelor de nelegalitate ce au fost ridicate în cadrul acestei căi de atac şi, corelativ, al apărărilor opuse acestor probleme.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova împotriva deciziei civile nr. 3272 din 22 decembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 noiembrie 2022.