Conflict between common-law revindication and special reparative law for communist-era expropriations; requirement of a final court order for restitution to constitute a "possession" under ECHR Article 1 of Protocol No. 1

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 7 iulie 2017, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F., să fie obligaţii pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 306 mp şi construcţie P+2E+M, astfel - C. - etajul I, E. şi D. - etajul II, iar F. - mansarda.

Prin cererea depusă la 21.06.2018 reclamantele au precizat că renunţă la judecarea cererii faţă de pârâta D..

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 531 din 27.03.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel reclamantele A. şi B..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 861A din 31 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 531 din 27.03.2019 a Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantele A. şi B..

Recurentele-reclamante au invocat ca motive de nelegalitate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Au susţinut că hotărârea recurată este nelegală întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut că imobilul revendicat se încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat, care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu a respins acţiunea ca inadmisibilă. Din acest punct de vedere, recurentele apreciază că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurentele au arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că este nevoie de o confirmare de către instanţa de judecată a preluării imobilului de către stat fără titlu/nelegal, deşi legiuitorul, prin Legea nr. 10/2001, a prevăzut că imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950 au fost preluate abuziv de către stat, în acest sens fiind art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, preluarea ilegală a fost stabilită prin lege şi, deci, este evident că nu mai este necesară statuarea acestei chestiuni prin hotărâre judecătorească.

Au susţinut că în temeiul art. 1, art. 2 pct. 1 lit. a), art. 3 pct. 1 lit. a) şi art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, beneficiază de o recunoaştere explicită şi retroactivă a dreptului lor de proprietate şi nu mai este necesară recunoaşterea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Decizia recurată este criticată şi din perspectiva considerentelor avute în vedere cu privire la titlul pârâţilor, care, în opinia recurentelor, nu s-a consolidat deoarece provine de la un non dominus, ce nu a transmis intimaţilor niciun titlu de proprietate.

În aceeaşi măsură, însă, reclamantele deţin o speranţă legitimă privind restituirea în natură a imobilului, astfel că nu pot fi lipsite de imobil ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare între statul neproprietar şi pârâţi, atât timp cât vânzarea bunului altuia nu poate să îl priveze pe adevăratul proprietar (în speţă, reclamantele) în niciun fel de dreptul de proprietate.

Pe această linie de argumentare, recurentele susţin că legiuitorul, prin Legea nr. 10/2001, a recunoscut că imobilele preluate prin efectul Decretului nr. 92/1950 au fost dobândite ilegal şi a prevăzut restituirea acestora imobile în natură.

În practica C.E.D.O. se arată că recunoaşterea ilegalităţii preluării unui imobil are ca efect recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate, iar acest drept nu este revocabil.

Recurentele-reclamante deţin speranţa legitimă de restituire în natură, având în vedere şi faptul că titlul lor nu a fost contestat sau desfiinţat vreodată, nu au încheiat niciun înscris prin care imobilul să fie scos legal din patrimoniul lor.

Prin respingerea acţiunii, consideră că ar suferi un prejudiciu, echivalând cu o expropriere de imobil fără nicio despăgubire.

Pe de altă parte, titlul pârâţilor provine de la un non dominus, astfel că nu au dobândit niciun drept de proprietate asupra imobilului, întrucât statul nu putea transmite ceea ce nu avea, iar prin admiterea acţiunii, pârâţii nu ar suferi niciun prejudiciu real, întrucât imobilul s-a prăbuşit şi pârâţii au posibilitatea obţinerii preţului imobilului, conform Legii nr. 10/2001.

Atât timp cât instanţa de apel a apreciat că acţiunea reclamantelor este admisibilă, avea obligaţia de a judeca cauza potrivit dreptului comun şi a proceda la compararea titlurilor exhibate de părţile cauzei, critică de nelegalitate circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului reclamantelor, iar, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât E. a depus, în termenul legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi faptul că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pt. 6 C. proc. civ. este lipsit de interes.

Recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare şi admiterea recursului.

5. Procedura de filtru

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursul, fiind stabilit termen, cu citare părţi, la 3 noiembrie 2022, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că deşi instanţa de apel a reţinut că imobilul revendicat se încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat, care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar persoanelor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu pot opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului în materia revendicării, cu toate acestea, instanţa de apel nu a respins acţiunea ca inadmisibilă, fiind contradictorie sub acest aspect.

Critica este nefondată.

Contrar susţinerilor reclamantelor, în cauză nu se pune problema admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive.

În cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de apel a indicat dispoziţiile legale aplicabile situaţiei juridice deduse judecăţii, precum şi corelaţia dintre normele de drept comun invocate de reclamante drept temei al acţiunii în revendicare, prevăzute de art. 563 C. civ., şi legislaţia specială de reparaţie în materia dreptului de proprietate concretizată în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără a statua cu privire la pretinsa inadmisibilitate a acţiunii introduse de reclamante, pe care acestea o reclamă, reţinând că instanţa de fond a statuat asupra temeiniciei acţiunii şi a inclus în procesul de comparare a titlurilor, criteriile prevăzute de prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi criteriile prevăzute de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din materia restituirii imobilelor preluate abuziv, apreciind că instanţa de fond, în mod corect, a respins acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

În acest context, alegaţiile reclamantelor cu privire la faptul că instanţa de apel ar fi recalificat soluţia primei instanţe de a respinge acţiunea, ca neîntemeiată, faţă de legea specială de reparaţie, sens în care ar fi trebuit să dispună respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii acestora, sunt lipsite de fundament juridic şi vor fi înlăturate.

Din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare, având ca temei juridic dispoziţiile dreptului comun, înscrise în dispoziţiile art. 563 alin. (1) C. civ., a fost corect examinată de instanţele de fond.

Dintru început, Înalta Curte observă caracterul contradictoriu al susţinerilor reclamantelor, susţineri şi apărări care s-au schimbat de la o etapă procesuală la alta.

Pe de o parte, reclamantele au susţinut că imobilul din litigiu a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi că, în temeiul dreptului comun, trebuia a se compara titlul de proprietate al reclamantelor cu titlurile părâţilor, urmează să se constate că titlul reclamantelor este preferabil celui al pârâţilor, fiind mai bine caracterizat şi determinat, reclamantele fiind singurele moştenitoare ale proprietarului de drept care a deţinut legal imobilul din anul 1919, în timp ce titlul pârâţilor provine de la un non dominus care nu putea să transmită pârâţilor un drept de proprietate asupra imobilului deoarece nu a deţinut niciodată un drept de proprietate asupra acestuia

Pe de altă parte, în calea de atac a apelului, reclamantele au susţinut că sunt singurele care deţin un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (şi nu un drept cu caracter economic, cum a reţinut instanţa de fond), bun de care nu pot fi lipsite ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare între statul neproprietar şi pârâţi, deoarece vânzarea bunului altuia nu poate să priveze pe adevăratul proprietar (reclamantele) în nici un fel de dreptul său iar, prin recurs, se arată că reclamantele deţin o speranţă legitimă privind restituirea în natură a imobilului, astfel că nu pot fi lipsite de imobil ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare între statul neproprietar şi pârâţi.

Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

În speţă, reclamantele şi-au întemeiat acţiunea în revendicare privind imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 306 mp şi construcţie P+2E+M, pe dispoziţiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat a fost preluat de statul român în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950 şi că reclamantele nu au urmat calea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte notează că regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situaţii juridice nu se află la latitudinea, voinţa sau alegerea părţii, ci stă în dispoziţia legii.

Astfel, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acţiune intră în domeniul de aplicare al acestei legi.

Afirmaţia recurentelor că atât timp cât instanţa de apel a apreciat că acţiunea reclamantelor este admisibilă, avea obligaţia de a judeca cauza potrivit dreptului comun şi a proceda la compararea titlurilor exhibate de părţile cauzei, ignoră prevederile legii speciale de reparaţie, acestea propunând, în realitate, o interpretare contrară Legii nr. 10/2001, care nesocoteşte faptul că reclamantele nu au efectuat niciun demers, în condiţiile legii speciale, pentru recuperarea bunului şi urmăreşte accesul la calea unei revendicări a imobilului în condiţiile dreptului comun, ceea ce tinde la înfrângerea regulii de drept specialia generalibus derogant.

Drept urmare, apreciind că instanţele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin prisma situaţiei bunului imobil şi a dispoziţiilor legale stabilite ca fiind incidente acestuia, Înalta Curte va respinge criticile ca nefondate, pentru considerentele ce vor succede.

În consens cu Decizia obligatorie nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a procedat la examinarea soluţiei date acţiunii în revendicare şi, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, a procedat la verificarea existenţei în patrimoniul reclamantei a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană în raport de titlul înfăţişat de parte, concluzionând corect - în contextul actual al jurisprudenţei europene - că reclamantele nu au un "bun actual", care să permită admiterea acţiunii în revendicare.

Instanţa de apel a reţinut judicios că în Cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de contencios european al drepturilor omului a arătat că noţiunea de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Astfel, dacă în jurisprudenţa anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare de proprietate (cauza Străin, cauza Porţeanu, cauza Andreescu Murăreţ ş.a.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului.

Prin urmare, susţinerile reclamantelor referitoare la faptul că preluarea ilegală a fost stabilită prin lege, art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, că nu mai este necesară statuarea acestei chestiuni prin hotărâre judecătorească şi că în practica C.E.D.O. se arată că recunoaşterea ilegalităţii preluării unui imobil are ca efect recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate, iar acest drept nu este revocabil, nu au relevanţa acordată de recurente, faţă de diferenţa de abordare sub acest aspect a instanţei de contencios european, în raport de momentul formulării prezentei acţiuni.

Diferenţa de abordare este esenţială, întrucât dacă în jurisprudenţa sa, anterioară anului 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curţii Europene nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza I. şi alţii contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013 care vizează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

În cazul concret dedus judecăţii, reclamantele nu au urmat calea legii speciale de reparaţie şi nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu are un "bun actual" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, astfel că nu se poate bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană şi nu poate dovedi existenţa bunului în patrimoniul său.

Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).

Or, în speţă, recurentele-reclamante nu a iniţiat şi nici nu a putut dovedi formularea vreunui demers judiciar în temeiul Legii 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu.

Aşadar, reclamantele nu deţin un "bun actual", câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a analizat cauza, din perspectiva "bunului", a drepului pe care-l deţin reclamantele şi a expus, într-o manieră elaborată şi corect sistematizată logico-juridic, argumentele care susţin soluţia de respingere a apelului sub acest aspect.

Instanţa de apel a făcut corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că a examinat din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă reclamanta deţine un "bun" sau o "speranţă legitimă", în sensul Convenţiei.

De asemenea, în mod legal instanţa de apel s-a raportat nu la criteriile clasice de comparare de titluri, ci la cele prevăzute de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, având în vedere că reclamantele nu au formulat, anterior prezentei cereri altă acţiune în revendicare, nu au solicitat restituirea, nu au formulat şi nici nu au putut dovedi depunerea vreunei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, recurentele nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.

Aceasta întrucât, contrar susţinerilor recurentelor-reclamante şi a trimiterilor incomplete pe care le fac la jurisprudenţa europeană în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Noţiunea autonomă de bun în sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.

Or, aşa cum s-a arătat, reclamantele nu au nici un act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu îi conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

În acest sens, instanţa de recurs subliniază, astfel cum s-a arătat în precedent, şi cum, de altfel, s-a statuat şi prin decizia precitată, nr. 33/2008. inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un temei de drept comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, conform deciziei nr. 33/2008, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile şi nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată ce are ca obiect revendicarea imobilului teren, în temeiului dreptului comun, reclamantele urmăresc aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv restituirea în natură a acestui imobil.

Astfel fiind, corect s-a stabilit că soluţionarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii nu poate avea loc în raport de dreptul comun invocat de reclamantă, după criteriile de soluţionare aplicabile unei acţiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente şi a drepturilor autorilor, cu recunoaşterea preferabilităţii celui mai bine caracterizat, ci cu luarea în considerare şi aplicarea regimului special reglementat de Legea nr. 10/2001, a criteriilor de analiză la care trimite Decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului ce a stabilit şi definit conţinutul noţiunii autonome de "bun actual".

Astfel, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi schimbarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. În consecinţă, reclamantele nu pot triumfa în acţiunea în revendicare exclusiv în temeiul unui vechi titlu de proprietate care nu mai poate fi exercitat în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la restituirea în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparaţie, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive care să dispună expres restituirea bunului, premisă care nu este îndeplinită în speţă.

Din cele ce preced rezultă că, în cauză, interpretarea dată Deciziei nr. 33/2008, precum şi aplicarea acesteia în procesul pendinte au fost făcute în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, privitoare la existenţa unui bun actual în patrimoniul părţii litigante.

Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.

Faţă de aceste considerente, în mod legal s-a constatat că reclamantele, care nu au urmat procedura legii speciale pentru recunoaşterea dreptului lor, nu pot pretinde recunoaşterea pe calea dreptului comun, cu ignorarea legislaţiei speciale şi a drepturilor dobândite de pârâţi în baza legislaţiei speciale, consolidate prin neatacarea de către reclamante a contractelor de vânzare-cumpărare, decât cu ignorarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a celorlalte principii care se desprind din jurisprudenţa C.E.D.O.

Această concluzie este întărită şi de considerentele instanţei supreme, inserate în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, potrivit cărora "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice. În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular".

Nici critica recurentelor în sensul că pârâţii nu mai locuiesc în imobil, ca urmare a prăbuşirii acestuia, nu are relevanţa acordată de reclamante, acest fapt neavând aptitudinea de a modifica principiile de comparare a titlurilor, conform celor referite mai sus.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentele-reclamante la plata sumei de 5.888,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatului-pârât E., la solicitarea acestuia, dovedită cu chitanţa depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 861A din 31 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentele-reclamante la plata sumei de 5.888,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 noiembrie 2022.