Conflict between res judicata and material possession in property reivindicatio; inadmissibility of extraordinary revision to reform prior application of the doctrine

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de revizuire

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 14.06.2023 sub nr. x/2023, revizuenţii A., B. au solicitat anularea deciziei nr. 804/11.05.2023 pronunţată de această instanţă în dosar nr. x/2018, rejudecarea recursului împotriva deciziei nr. 158/A/07.02.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare instanţei de apel.

În motivare, revizuenţii au arătat că hotărârea revizuită încalcă autoritatea de lucru judecat a trei hotărâri judecătoreşti, respectiv: sentinţa nr. 4391/07.05.2002, prin care s-a stabilit că revizuenţii au dobândit, prin uzucapiune, proprietatea terenului de 210 mp care include suprafaţa în litigiu, iar titlul intimatei nu poartă deloc asupra acestui teren, ci are un alt obiect; sentinţa nr. 1203/2007, prin care s-a confirmat împrejurarea că, în baza sentinţei nr. 4391/07.05.2002, obiectul derivat al titlului invocat de către intimată este altul decât terenul uzucapat de către revizuenţi; sentinţa nr. 3360/07.03.2012, în care, printr-o interpretare care la rândul său are autoritate de lucru judecat, s-a reţinut că instanţa care a pronunţat sentinţa nr. 4391/07.05.2002 a avut în vedere actele de stăpânire materială exercitate de către intimată asupra terenului care a făcut obiectul uzucapiunii şi a considerat că aceste acte nu puteau totuşi să împiedice producerea efectelor uzucapiunii.

Prin sentinţa nr. 1203/12.02.2008, instanţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins, pentru acest motiv, acţiunea în revendicare formulată de către doamna C.. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4391/7.05.2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. x/2000, a fost admisă acţiunea formulată de pârâţi, reclamanţi în dosarul anterior menţionat şi s-a constatat că au dobândit prin prescripţia achizitivâ de 30 de ani şi joncţiunea posesiilor dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 210 mp situat în Bucureşti, şos. x, sector 2 şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie principală formulată de reclamanta din prezenta cauză.

Prin cererea de intervenţie susmenţionată, reclamanta a solicitat respingerea cererii principale, motivată de faptul că pârâţii solicitau instanţei să constate că sunt proprietari pe terenul ce deja se afla în proprietatea sa, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpârare autentificat sub nr. x/27.01.2000. Sub aspectul identităţii de părţi instanţa a apreciat că aceasta există, întrucât puterea lucrului judecat există indiferent de împrejurarea că în noul proces părţile se găsesc cu roluri schimbate. Instanţa a reţinut că pentru a exista identitate de obiect între două acţiuni este suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de către reclamant este acelaşi, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidentală un drept invocat de o parte.

De asemenea nu este necesar ca obiectul să fie formulat în mod identic în ambele acţiuni, importanta fiind finalitatea urmărite de către reclamant Astfel, în ambele acţiuni, reclamanta invocă dreptul său de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 210 mp situat în Bucureşti, şoseaua x, drept de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.01.2000. În consecinţă, instanţa a apreciat că există identitate de obiect între cele două acţiuni. În ceea ce priveşte cauza, această condiţie vizează cauza raportului juridic dintre părţi, iar nu cauza cererii de chemare în judecată.

Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a soluţionat fondul, respingând ca neîntemeiată cererea de intervenţie formulată de reclamantă (...). Deşi reclamanta a formulat o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor dintre care unul este chiar sentinţa civila nr. 4391/7.05.2002, instanţa a constatat că situaţia dintre părţi a fost reglementată prin susmenţionata hotărâre, astfel încât o nouă analiză a acesteia ar încălca autoritatea de lucru judecat.

Recursul doamnei C. împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia nr. 1207/R/27.06.2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, prin care s-a reţinut că nu se mai poate invoca greşita calificare a cererii de intervenţie principală formulată într-un proces soluţionat în mod irevocabil, modul de soluţionare a acestei cereri intrând în puterea lucrului judecat. Astfel, toate argumentele legate de obiectul cererii nu mai pot fi avute în vedere în acest litigiu, cât timp este evident că cererea a fost calificată ca şi cerere de intervenţie principală, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al intervenientei în contradictoriu cu pârâţii care invocaseră uzucapiunea. A mai reţinut instanţa că, pentru a exista identitate de obiect între cele două acţiuni este suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de către reclamant este acelaşi, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat numai pe care incidentală un drept invocat de o parte. De asemenea, nu este necesar ca obiectul sâ fie formulat identic în ambele acţiuni, importantă fiind finalitatea urmărită de către reclamant. Or, cât timp cererea de intervenţie principală a fost întemeiată pe art. 480 C. civ. şi a fost soluţionată ca o cerere de acest tip, iar în considerente instanţa a reţinut că din conţinutul suplimentului la raportul de expertiză rezultă că terenul dobândit de intervenientă prin act autentic de la D. este diferit de terenul cu privire la care reclamanţii (pârâţii din prezenta cauză) invocă uzucapiunea de 30 de ani, rezultă că instanţa a procedat la o comparaţie de titluri, în temeiul art. 480 C. civ.

Întrucât disputa părţilor cu privire la limitele drepturilor lor a continuat şi după respingerea acţiunii în revendicare a d-nei C., revizuenţii au formulat acţiune în grăniţuire.

Prin sentinţa nr. 3360/07.03.2012 (dosar nr. x/2011, definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac), Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins cererea tot pentru autoritate de lucru judecat, reţinând că pârâta C., a formulat în cadrul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti o cerere de intervenţie în interes propriu, la data de 6.11.2000, arătând că, urmare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.01.2000 de BNP E., este adevărata proprietară a terenului cu privire la care reclamanţii A. şi B. solicitau stabilirea dreptului lor de proprietate.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a tranşat prin sentinţa civilă nr. 4391/7.05.2002, ca urmare a cererii de intervenţie formulată de pârâta C., care are natura juridică a unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva reclamantului şi pârâtului, problema dreptului de proprietate asupra suprafeţei delimitate de punctele Ai j m A, arătând că acesta aparţine reclamanţilor şi a stabilit astfel linia de hotar în raporturile cu pârâta din prezenta cauză, întrucât sentinţa civilă s-a pronunţat în contradictoriu şi cu aceasta. Ulterior, pârâta C. a formulat o nouă acţiune în revendicare îndreptată împotriva reclamanţilor din prezenta cauză, înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti sub numărul de dosar x/2007, respinsă prin sentinţa civilă nr. 1203/12.02.2008 ca urmare a intervenirii autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 4391/7.05.2002.

Constatând că reclamanţii au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului delimitat pe schiţa anexă a raportului de expertiză depus în dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, instanţa a reţinut că actele efectuate de către intervenienta în interes propriu C. (pârâta în prezenta cauză) asupra suprafeţei de contur n o p r n, delimitate prin aceeaşi schiţă din raportul de expertiză, nu reprezintă acte de natură să contrazică dreptul de proprietate al reclamanţilor, deşi suprafaţa delimitată de punctele de contur n o p r n se suprapune parţial peste suprafaţa delimitată de punctele Ai im A. Întrucât sentinţa civilă a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâta C., chiar dacă aceasta a avut calitatea de intervenient în interes propriu în respectiva cauză, instanţa a reţinut că reclamanţii A. şi B. au dobândit prin sentinţa civilă nr. 4391/7.05.2002 un titlu opozabil pârâtei, astfel că obţinerea pe cale judecătorească a unui nou titlu având acelaşi obiect şi acelaşi obiect este inadmisibilă ca urmare a autorităţii de lucru judecat.

Rezultă că, prin aceste hotărâri, toate cu autoritate de lucru judecat între părţi, s-a reţinut că: -terenul în suprafaţă de 210 mp delimitat prin perimetrul A i j m A din suplimentul raportului de expertiză întocmit de către expertul F. în dosarul nr. x/2000, care include suprafaţa în dispută în prezenta cauză, a fost dobândit prin uzucapiune de către revizuenţi (sentinţa nr. 4391/07.05.2002); -titlul intimatei, respectiv contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.01.2000, nu are ca obiect acelaşi teren, deci intimata nu are un drept de proprietate asupra acelui teren (sentinţa nr. 4391/07.05.2002, sentinţa nr. 1203/12.02.2008 şi sentinţa nr. 3360/07.03.2012); -actele de stăpânire materială pe care intimata le exercita asupra suprafeţei de teren delimitate prin punctele de contur n o p r n în schiţa anexată suplimentului la raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2000 nu au fost de natură să împiedice dobândirea proprietăţii prin uzucapiune de către recurenţi, deşi suprafaţa delimitată de punctele de contur n op rn se suprapune parţial peste suprafaţa delimitată de punctele A i i m A (sentinţa nr. 3360/07.03.2012).

Acest ultim considerent, rezultat din sentinţa nr. 3360/07.03.2012, este fundamental, pentru incidenţa motivului de revizuire, întrucât cuprinde o interpretare judiciară (ea însăşi cu autoritate de lucru judecat) a considerentelor instanţei care a constatat uzucapiunea în favoarea revizuenţilor, în sensul că în sentinţa nr. 4391/07.05.2002, nu a existat niciun considerent potrivit căruia intimata din prezenta cauză nu se afla în stăpânirea vreunei porţiuni din terenul uzucapat şi că aceasta ar fi fost împrejurarea care a permis intervenirea uzucapiunii în favoarea revizuenţilor; dimpotrivă, în condiţiile în care chiar suplimentul raportului de expertiză din acea cauză indica deţinerea în fapt, de către intimată, a unei porţiuni din terenul cu privire la care se invocase uzucapiunea, raţionamentul instanţei care a pronunţat sentinţa nr. 4391/07.05.2002 a fost acela că intimata din prezenta cauză exercita acte de stăpânire materială, dar acestea nu erau de natură să împiedice uzucapiunea în favoarea revizuenţilor. Că acesta a fost raţionamentul instanţei este un fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa nr. 3360/07.03.2012, deci dincolo de orice repunere în discuţie: "implicit instanţa a reţinut că actele efectuate de către intervenienta în interes propriu C. (pârâta în prezenta cauză) asupra suprafeţei de contur n o p r nr delimitate prin aceeaşi schiţă din raportul de expertiză, nu reprezintă acte de natură să contrazică dreptul de proprietate al reclamanţilor, deşi suprafaţa delimitată de punctele de contur n o p rn se suprapune parţial peste suprafaţa delimitată de punctele Ai im A".

În acest context, decizia a cărei revizuire se cere, menţinând decizia din apel, încalcă autoritatea de lucru judecat a celor trei hotărâri menţionate pentru că se bazează pe afirmaţia că sentinţa nr. 4391/07.05.2002 împiedică revizuenţii să pretindă că intimata stăpâneşte o parte din terenul pe care aceştia l-au dobândit prin uzucapiune. Această premisă ar fi fost corectă numai dacă prin sentinţa nr. 4391/07.05.2002 s-ar fi reţinut, ca un considerent decizoriu pentru operarea uzucapiunii, că intimata nu stăpâneşte/nu a stăpânit material nicio parte din terenul cu privire la care s-a invocat uzucapiunea. Or, sentinţa stabileşte doar că, în drept, titlul invocat de către intimată nu poartă asupra terenului disputat, iar nu că, în fapt, intimata nu era/nu este în stăpânirea materială a unei porţiuni de teren. Dimpotrivă, sentinţa nr. 4391/07.05.2002 - atât prin conţinutul său propriu, care s-a raportat la suplimentul raportului de expertiză, cât şi prin interpretarea care i s-a dat cu autoritate de lucru judecat prin sentinţele nr. 1203/12.02.2008 şi 3360/07.03.2012 - s-a raportat la stăpânirea materială exercitată de către intimată, care nu a putut însă să împiedice, în împrejurările cauzei, intervenirea uzucapiunii în favoarea revizuenţilor.

Revizuenţii au mai arătat că statuarea instanţei de apel, menţinută prin decizia pronunţată în recurs, a fost aceea că, deşi li s-a recunoscut în mod definitiv dreptul de proprietate asupra suprafeţei în litigiu în contradictoriu cu intimata, revizuenţii sunt împiedicaţi de autoritatea de lucru judecat a aceleiaşi hotărâri (sentinţa nr. 4391/07.05.2002) să invoce, în prezenta cauză, împrejurarea că intimata stăpâneşte material o parte din terenul pe care l-au dobândit prin uzucapiune.

Pentru a demonstra că acest considerent încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţelor nr. 4391/07.05.2002, nr. 1203/12.02.2008 şi nr. 3360/07.03.2012, trebuie făcută mai întâi distincţia dintre cele două elemente care compun întotdeauna cauza acţiunii în revendicare, rezultate din art. 563 alin. (1) C. civ. şi care au fost amestecate în considerentul amintit, respectiv calitatea de proprietar a reclamantului (element de drept) şi deţinerea bunului, în fapt, de către pârât (element de fapt).

Aceleaşi două elemente din care izvorăşte dreptul material la acţiunea în revendicare se regăsesc şi în definiţiile doctrinare ale acestui mijloc de ocrotire a proprietăţii, definit ca "acţiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, să i se restituie stăpânirea materiala a bunului respectiv."

În cauză, cele trei hotărâri judecătoreşti menţionate au dezlegat în mod definitiv primul dintre aceste elemente: revizuenţii sunt proprietarii suprafeţei de teren în litigiu, titlul intimatei nepurtând asupra aceluiaşi bun (obiectul dreptului de proprietate dobândit de către intimată prin titlul translativ invocat este altul decât terenul în litigiu).

Instanţa de apel şi instanţa de recurs au trecut însă dincolo de acest prim element, şi au considerat că sentinţa nr. 4391/07.05.2002 a dezlegat definitiv şi al doilea element al cauzei acţiunii în revendicare, respectiv problema de fapt de a şti dacă intimata exercită acte de stăpânire materială (posesie) asupra terenului.

În acest sens, instanţa de apel şi cea de recurs au considerat că a fost deja stabilită, în mod definitiv, împrejurarea că suprafaţa de teren "deţinută" de către intimată era diferită de terenul uzucapat de către revizuenţî, deci că nu exista nici măcar o suprapunere "faptică" între terenul stăpânit de către intimată şi cel care a făcut obiectul uzucapiunii. În consecinţă, potrivit acestui raţionament, în ciuda evidenţei celor stabilite prin raportul de expertiză administrat în cauză, revizuenţii nu pot invoca, în prezenta cauză, faptul că intimata, ca posesor neproprietar, stăpâneşte material terenul revendicat.

Pentru ca această concluzie să fie corectă şi să se respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, ar trebui îndeplinite cumulativ două cerinţe: în sentinţa nr. 4391/07.05.2002, să fi existat într-adevăr un considerent potrivit căruia intimata nu exercită acte de stăpânire materială (posesie) asupra terenului în litigiu; acest considerent să fi fost decizoriu, în sensul că neexercitarea actelor de stăpânire materială de către intimată a fost împrejurarea sau una dintre împrejurările care au permis revizuenţilor să beneficieze de uzucapiune.

Or, aceste cerinţe nu sunt îndeplinite în cauză având în vedere că motivul pentru care intimata a cerut admiterea intervenţiei sale în procesul privitor la uzucapiune-deci cauza cererii sale -nu a fost acela că, în fapt, s-ar fi aflat în posesia terenului şi că astfel nu ar fi fost îndeplinite condiţiile tehnice ale uzucapiunii privitoare la posesie, ci exclusiv acela că, în drept, ar avea un titlu de proprietate preferabil asupra suprafeţei în litigiu.

În mod corespunzător, instanţa a respins intervenţia principală a intimatei (şi a admis cererea recurenţilor de constatare a uzucapiunii) pentru motivul că, în drept, intimata nu avea deloc titlu asupra suprafeţei în litigiu, deoarece titlul exhibat - contractul de vânzare încheiat anterior cu domnul D. - poartă asupra altui teren.

Aceste limite ale sentinţei privind uzucapiunea rezultă cu claritate din considerente, respectiv: "La acelaşi termen a fost formulată în baza art. 49 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. o cerere de intervenţie în interes propriu de către C., aceasta susţinând că terenul în suprafaţa de 280 m.p. este proprietatea sa, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpârare autentificat sub nr. x/27.01.2000 de BNP E., de la vânzătorul D. care, la rândul sau, l-a cumpărat cu act autentic de la G. şi H., iar aceştia îl cumpăraseră de la I. şi J.. Instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie principală voluntară (...) şi a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză care să identifice terenul în litigiu, precum şi terenul proprietatea intervenientei". Totodată, s-a statuat că "Instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea de intervenţie voluntară formulată de intervenienta C., constatând din suplimentul la raportul de expertiză că terenul dobândit de aceasta cu act autentic de la D. este distinct de terenul cu privire la care reclamanţii invoca uzucapiunea de 30 de ani".

Aşadar, cauza intervenţiei principale a intimatei şi, în răspuns, considerentele decizorii ale instanţei s-au limitat la concurenţa de titluri de proprietate, invocată de către intimată, instanţa stabilind că o asemenea concurenţă nu există pentru că titlul intimatei nu poartă deloc asupra terenului în litigiu (la această concluzie s-a ajuns şi prin raportare la analiza expertului din acea cauză, care a subliniat că terenul care a făcut obiectul titlului intimatei a fost greşit identificat în titlu ca o suprafaţă determinată, de vreme ce transmisiunea originară, făcută de către moştenitorii domnului K., a avut ca obiect o cotă-parte ideală şi abstractă de % din întregul teren care aparţinuse acestui autor, iar nu proprietatea exclusivă asupra unei porţiuni determinate).

Această limită a sentinţei nr. 4391/07.05.2001 rezultă cu claritate şi din sentinţa nr. 1203/2007 (dosar x/2007), prin care intimatei i s-a respins acţiunea în revendicare. În acel dosar, instanţa a interpretat în mod exact considerentul decizoriu al sentinţei privind uzucapiunea ca fiind acela că intimata nu are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, titlul exhibat de către intimată având un alt obiect (purtând asupra altui teren). Mai departe, instanţa a dedus tocmai identitatea de cauză între cererea de intervenţie din dosarul anterior şi cererea principală în revendicare, în ambele intimata bazându-se pe pretinsul drept de proprietate. În acest sens, s-a reţinut că "Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a soluţionat fondul, respingând ca neîntemeiată cererea de intervenţie formulată de reclamantă, pe considerentul că din conţinutul suplimentului la raportul de expertiză rezultă că terenul dobândit de aceasta prin act autentic de la D. este diferit de terenul cu privire la care reclamanţii (pârâţii din prezenta cauza) invoca uzucapiunea de 30 de ani. Cauza la care face referire art. 1201 C. civ. constă în situaţia de fapt calificată juridic. Deşi reclamanta a formulat o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor, dintre care unul este chiar sentinţa civilă nr. 4391/07.05.2002, instanţa observă că situaţia dintre părţi a fost reglementată prin susmenţionata hotărâre, astfel încât o nouă analiză a acesteia ar încălca autoritatea de lucru judecat."

Mai mult, faţă de sentinţa nr. 3360/07.03.2012 (dosar nr. x/2010) pronunţată asupra acţiunii în grăniţuire formulate de către revizuenţi, trebuie să se considere, contrar raţionamentului instanţelor de apel şi de recurs din prezenta cauză, că, soluţionând cererea de constatare a uzucapiunii formulate de către revizuenţi, instanţa care a pronunţat sentinţa nr. 4391/07.05.2002 a reţinut că intimata exercita, în fapt, acte de stăpânire materială asupra unei porţiuni de teren, deci exista o suprapunere faptică, dar aceste acte nu erau de natură să împiedice uzucapiunea.

Prin urmare, în sentinţa nr. 3360/07.03.2012, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a interpretat sentinţa nr. 4391/07.05.2002 ca ţinând cont de actele de posesie exercitate de către intimată, despre care s-a apreciat că nu sunt de natură să împiedice uzucapiunea, raţionament sprijinit pe corelarea considerentelor sentinţei nr. 4391/07.05.2002 cu suplimentul raportului de expertiză întocmit în acea cauză şi validat prin dispozitivul hotărârii. Această interpretare judiciară dată hotărârii privind uzucapiunea prin sentinţa nr. 3360/07.03.2012, se bucură, la rândul său, de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Prin urmare, a considera că instanţa care s-a pronunţat asupra uzucapiunii a exclus existenţa oricărei posesii exercitate de către intimată asupra terenului în litigiu contravine nu doar sentinţei nr. 4391/07.05.2001, care nu conţine un asemenea considerent, ci şi interpretării obligatorii date acestei hotărâri, tot cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa nr. 3360/07.03.2012.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Decizia împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire

Prin decizia nr. 804/11.05.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosar nr. x/2018, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., împotriva deciziei nr. 158/A/07.02.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă; au fost obligaţi recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C..

3. Apărări formulate în cauză

În afara termenului legal, intimata C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

A arătat, în esenţă, că prin decizia revizuită în mod corect s-a reţinut că nu există nicio greşeală de judecată în reţinerea efectului autorităţii de lucru judecat, nici în ceea ce priveşte calitatea de proprietari a revizuenţilor, care le-a conferit legitimare procesuală în cauză, nici în ceea ce priveşte stăpânirea materială a terenului lor de către intimata C., care îşi exercită dreptul de proprietate pe un alt teren, aşa cum rezultă din sentinţa nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată prin dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. care stabilesc că: " (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

Efectele lucrului judecat sunt reglementate la art. 431 C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, atât în ipotezele în care instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, cât şi în cazurile în care încălcarea se manifestă la nivelul statuărilor diferite prin considerente asupra aceloraşi elemente litigioase care au rol decizoriu asupra soluţiei.

În lumina dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 şi 430, 431 C. proc. civ., pentru a putea fi invocat motivul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece motivul este aplicabil şi în cazul hotărârilor care nu vizează fondul cauzei; să fie vorba de hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu (adică să fi existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză) sau în litigii diferite, dar între care există o anumită legătură (când identitatea celor trei elemente se regăseşte doar parţial); hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunţate în acelaşi proces (dosar), ci în procese (dosare) diferite; în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, şi anume interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la condiţia ca în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat sau, dacă a fost evocată, aceasta să nu fi fost discutată, Înalta Curte constată că această condiţie nu este îndeplinită.

Astfel, prin decizia nr. 158/A/07.02.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a reţinut că "În ceea ce priveşte primul motiv de apel, prin care se invocă de către apelanţii reclamanţi încălcarea de către instanţa de fond a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4391/07.05.2002 pronunţată de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2000, a sentinţei civile nr. 1203/12.12.2008 pronunţată de către aceeaşi instanţă în cadrul dosarului nr. x/2007 precum şi a sentinţei civile nr. 3360/07.03.2012 pronunţată de către Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. x/2011, Curtea constată că, deşi susţinerile apelanţilor reclamanţi sunt reale, nu se impune schimbarea soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, considerentele eronate avute în vedere de către aceasta urmând a fi înlocuite cu considerentele instanţei de apel."

S-a mai statuat, prin această decizie, că "Reţinând că instanţa de fond a nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, repunând în discuţie şi statuând într-un sens contrar celor deja tranşate în mod definitiv între părţi în cadrul litigiului iniţial derulat între acestea şi în care a fost analizată chestiunea situării imobilelor, Curtea urmează să constate că, prin formularea de către apelanţii reclamanţi a unei cereri de obligare a intimatei pârâte la a le lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 142 mp, se tinde la acelaşi lucru, respectiv la nesocotirea efectului pozitiv al lucrului anterior judecat, situaţia premisă expusă de către aceştia în prezentul litigiu în sprijinul poziţiei lor procesuale, respectiv suprapunerea existentă între terenul dobândit de către aceştia în baza hotărârii judecătoreşti de constatare a uzucapiunii şi cel dobândit de către pârâtă în baza contractului de vânzare cumpărare, fiind contrară celei deja stabilite în litigiile anterior derulate între părţi."

Prin urmare, contrar susţinerilor revizuenţilor în sensul că instanţele nu au analizat hotărârile ulterioare sentinţei nr. 4391/2002, instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestora, întrucât autoritatea de lucru judecat a fost analizată tocmai în raport cu hotărârile despre care revizuenţii pretind că nu au fost avute în vedere.

Împotriva hotărârii mai sus menţionate a fost exercitată calea de atac a recursului, soluţionat prin decizia a cărei revizuire se solicită, în considerentele căreia s-a reţinut că "...litigiul are ca obiect acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi împotriva pârâtei, aceştia întemeindu-şi pretenţiile pe sentinţa civilă nr. 4391/07.05.2002, pronunţată în dosarul nr. x/2000 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, având ca obiect prescripţie achizitivă de 30 de ani asupra terenului în suprafaţă de 210 mp, identificat ca având adresa Bucureşti, Şos. x, sector 2".

S-a mai reţinut că între părţi au existat mai multe litigii, respectiv "...litigiul iniţiat de L., în contradictoriu cu pârâta C., având ca obiect obligarea acesteia la ridicarea construcţiilor edificate pe terenul uzucapat de reclamanţi, în care s-a reţinut că pârâta beneficiază de un titlu de proprietate, perfect valabil, şi că la momentul la care a edificat construcţiile pe acest teren era perfect îndreptăţită să se considere proprietarul terenului pe care edifica lucrările; acţiunea în revendicare iniţiată de pârâta C. respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat prin raportare la primul litigiu (acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune), reţinându-se că în cadrul primului dosar a avut loc o comparare de titluri opuse de părţi - reclamanţii care invocau uzucapiunea şi intervenienta C., în temeiul art. 480 C. civ., stabilindu-se că cele două proprietăţi nu se suprapun; litigiul având ca obiect rectificare carte funciară, declanşat de L., în contradictoriu cu C., în care s-a dispus respingerea acţiunii ca lipsită de interes, reţinându-se faptul că cele două proprietăţi au numere cadastrale diferite, neexistând, aşadar o suprapunere cadastrală şi nici o stare de indiviziune; dosarul nr. x/2013 ce a avut ca obiect acţiune în revendicare şi accesiune imobiliară, iniţiat de L. în contradictoriu cu C., în care s-a stabilit o situaţie de fapt contrară celei consemnate de expertul F. în dosarul având ca obiect uzucapiune, expertul M. constatând că terenurile proprietatea părţilor (210 mp uzucapaţi de reclamanţi şi 210 mp cumpăraţi de pârâta C.) se suprapun în mare parte; litigiul penal în cadrul căruia C. a fost cercetată pentru tulburare de posesie şi achitată, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală şi în care s-a reţinut existenţa unei suprapuneri între cele două terenuri pentru care părţile exhibă titluri de proprietate, pe o suprafaţă de aproximativ 148 mp."

Prin urmare, contrar susţinerilor revizuenţilor, au fost avute în vedere toate litigiile derulate între părţi, inclusiv cele soluţionate prin hotărârile judecătoreşti despre care revizuenţii afirmă, în mod nejustificat, că ar fi fost ignorate, bineînţeles, din perspectiva criticilor de nelegalitate deduse judecăţii în calea de atac.

Astfel, referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (existenţa unei pretinse contradicţii între afirmaţia că o parte beneficiază de un titlu judiciar pentru dreptul de proprietate opus celeilalte părţi şi cea potrivit căreia, în cazul unei încălcări a dreptului de către cea din urmă parte, autoritatea de lucru judecat statuată anterior în privinţa aceluiaşi titlu împiedică utilizarea acestuia de către beneficiar pentru a obţine protecţia dreptului său), instanţa de recurs a reţinut că "...în situaţia pendinte nu se poate reţine o atare contrarietate între considerente, întrucât, în mod neechivoc instanţa de apel a dat prevalenţă autorităţii de lucru judecat în privinţa efectului pozitiv al acesteia, valorizând sentinţa civilă nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în care, distinct de raportul juridic principal dedus judecăţii de către reclamanţii din prezenta cauză, de constatare a dreptului de proprietate, a fost respinsă cererea de intervenţie a intimatei de faţă având ca obiect acţiunea în revendicare, pe motiv că terenurile asupra cărora poartă litigiul nu se suprapun.

Faţă de această dezlegare dată raportului juridic conflictual dintre părţi, corect a apreciat instanţa de apel că soluţia şi considerentele hotărârii menţionate se impun cu forţa juridică a unei prezumţii juris et de jure ce nu poate fi combătută prin proba contrară. Prin urmare, chiar dacă instanţa de fond a administrat probe din care a concluzionat că ar exista o suprapunere a drepturilor de proprietate asupra terenurilor, instanţa de apel a constatat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se impune în privinţa statuării referitoare la inexistenţa unei atare suprapuneri, substituind raţionamentul juridic al hotărârii de primă instanţă, cu menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii. De asemenea, instanţa de apel a arătat că şi în situaţia în care instanţa de fond a procedat greşit la recunoaşterea caracterului preferabil al titlului pârâtei, în condiţiile în care reclamanţii au invocat şi dovedit dobândirea dreptului de proprietate printr-un mod originar (uzucapiune), aceasta nu ar duce la admiterea acţiunii în revendicare, câtă vreme conflictul juridic dintre părţi asupra aceluiaşi aspect a fost tranşat anterior şi nu mai poate fi rediscutat.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ce ar atrage soluţii diferite, câtă vreme instanţa de apel a apreciat că tribunalul nu putea valorifica o altă situaţie de fapt ataşându-i un raţionament juridic prin care a procedat la compararea de titluri, întrucât autoritatea de lucru judecat se opune unei atare dezlegări contrare primei hotărâri care se bucură de prezumţia de autenticitate şi de veridicitate ce nu mai poate fi combătură printr-o statuare contrară."

Din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (într-o interpretare corectă a art. 563 alin. (1) C. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa problemei de drept a titularului dreptului de proprietate, reţinând că dreptul de proprietate al recurenţilor asupra suprafeţei disputate nu poate fi repus în discuţie în prezenta cauză, şi să o oblige pe intimată, ca deţinător neproprietar, să lase suprafaţa revendicată în posesia recurenţilor), instanţa de recurs a reţinut că "...nu se poate reţine în cauză autoritatea de lucru judecat doar pentru anumite dezlegări, favorabile părţii, şi nu pentru întreg raţionamentul juridic prin care revendicarea pârâtei a fost respinsă în litigiul anterior, întrucât nu doar raportul juridic din cererea principală privind uzucapiunea, din care a rezultat calitatea de proprietari a reclamanţilor, se impune prezentei judecăţi, ci şi dezlegarea dată cererii de intervenţie, soluţionată între aceleaşi părţi, în care s-a apreciat că nu există un conflict în ceea ce priveşte dreptul de proprietate întrucât terenurile ce fac obiectul acestor drepturi nu se suprapun."

Concluzia instanţei de recurs a fost aceea că "...nu există o greşeală de judecată în reţinerea efectului autorităţii de lucru judecat nici în ceea ce priveşte calitatea de proprietari a reclamanţilor, care le-a conferit legitimare procesuală activă în cauză, însă nici în ceea ce priveşte stăpânirea materială a terenului lor de către pârâtă, care îşi exercită dreptul de proprietate pe un alt teren, conform celor deduse din sentinţa nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti".

Faţă de cele arătate, rezultă că în cadrul procesului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită au fost dezlegate, practic, toate aspectele deduse judecăţii prin cererea de revizuire, iar faptul că soluţia adoptată de către instanţa de recurs nu este favorabilă revizuenţilor nu poate fi apreciată ca o încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei de care se prevalează aceştia în demersurile judiciare având ca obiect terenul în litigiu, ci reprezintă o simplă nemulţumire a părţii în ce priveşte modalitatea de soluţionare a pretenţiilor sale, neîncadrabilă, la acest moment procesual, în motivul de revizuire invocat.

Împrejurarea că în considerentele instanţei de recurs nu sunt indicate, punctual, cu număr şi data pronunţării, hotărârile ulterioare sentinţei nr. 4931/2002 (aşa cum în mod nejutificat susţin revizuenţii) este fără relevanţă, câtă vreme instanţa face referire la conţinutul, obiectul şi soluţiile acestor hotărâri, având, astfel, în vedere, situaţia juridică consacrată în acele hotărâri.

Cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu constituie o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum eronat pretind revizuenţii, ci izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare, iar nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un "recurs la recurs", instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date chestiunii autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă, în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Instanţa de revizuire nu se poate pronunţa asupra modalităţii în care o altă instanţă (de drept comun) a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat, în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii, şi nu să cenzureze o judecată anterioară, aşa cum în realitate, doresc revizuenţii.

Întrucât soluţia dată asupra revizuirii va fi aceea de respingere, situaţie faţă de care revizuenţii sunt părţi care au pierdut procesul confrom art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ., respectiv, intimata C. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4500 RON reprezentând onorariu de avocat, pe care le-a dovedit cu chitanţa de la dosar, Înalta Curte va obliga revizuenţii la plata acestor cheltuieli, către intimată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenţii A., B. împotriva deciziei nr. 804 din 11 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi va obliga revizuenţii la plata sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 804 din 11 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Obligă revizuenţii la plata sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C..

Cu recurs, în 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2023.