State's Tort Claim Time-Barred; Appeal Dismissed as Prescription Expired in 2009

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă la data de 23.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.333.646 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul stabilit prin raportul de evaluare şi preţul stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, a imobilului în suprafaţă de 1045 mp, situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. De asemenea, au solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1000 alin. (3) din C. civ. din 1864 şi art. 35 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 31/1954.

Prin întâmpinare pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.A., B., C. şi D..

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 630/28.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca rămasă fără obiect.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 347A/08.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au invocat existenţa unei motivări contradictorii a deciziei recurate, în sensul că, deşi sunt modificate considerentele primei instanţe cu privire la momentul de la care Statul Român trebuia să cunoască paguba, respectiv de la momentul emiterii de către C. civ..S.D. a Deciziei nr. 6789/2009, totuşi, a menţinut soluţia primei instanţe, în care se statua faptul că, în speţă, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată, a adresei nr. x/18.01.2021, iar sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului de prescripţie este data emiterii titlurilor de conversie de către intimata-pârâtă, 05.02.2010, respectiv 09.08.2010.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, se precizează că, instanţa de apel, în mod greşit a arătat că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de momentul emiterii de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a Deciziei nr. 6789/2009, când Statul Român trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea.

Au menţionat că, din interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

De asemenea, chiar dacă pârâta intimată s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului, din moment ce este vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Precizează şi că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui control.

Apreciază că nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, aşa cum a statuat instanţa de apel, deoarece, la acel moment se cunoştea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube.

Or, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei.

Susţin şi că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

În acest sens au precizat că statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele comise de agenţii săi, din moment ce aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii intimate, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

În cauză există două raporturi de prepuşenie, pe de o parte, cel dintre intimată şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi pe de altă parte, cel născut în temeiul raporturilor de muncă dintre intimată şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză şi care aveau studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Prin urmare, recurenţii se aflau în imposibilitatea de a cunoaşte prejudiciul anterior datei înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, prin care au fost încunoştinţaţi cu privire la existenţa unei diferenţe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înţelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, decizie prin care instanţa de recurs a menţinut sentinţa prin care constatat prescris dreptul material la acţiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părţile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (speţele fiind similare) cu soluţionarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către intimată.

Criticile de nelegalitate deduse judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac sunt, pe de o parte, existenţa unei motivări contradictorii a deciziei recurate, şi pe de altă parte, interpretarea şi aplicarea greşită a normele de drept material privind prescripţia extinctivă de către instanţa de apel, argumentele recurentului fiind subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., motive de recurs care, însă, deşi încadrabile în textul legal menţionat, nu pot fi primite.

Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pretinde că hotărârea instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii, raportat la faptul că, deşi este menţinută soluţia instanţei de fond cu privire la prescripţie (prin care s-a reţinut că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, iar momentul obiectiv, începutul curgerii termenului de prescripţie, este reprezentat de data emiterii titlurilor de conversie către ANRP, 05.02.2010, respectiv 09.08.2010), în apel se reţine că termenul de prescripţie începe să curgă de la data deciziei de emitere a despăgubirilor (decizia nr. 6789/2009).

Contrar susţinerilor recurentului, considerentele enunţate nu sunt contradictorii şi nu se circumscriu motivului de recurs invocat.

Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra apelului reclamantului.

De asemenea, se observă şi că pretinsa contradictorialitate invocată de către recurent, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menţionat, accepţiunea dată de recurent fiind deturnată de la sensul normei care o consacră.

Drept urmare, se constată că reţinerea de către instanţa de apel, ca moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, ca fiind reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubire nr. 6789/2009, nu este în măsură să reprezinte o motivare contradictorie de natură a atrage casarea deciziei atacate, din moment ce acest fapt nu era de natură a conduce la o altă soluţie decât cea dată prin dispozitivul deciziei recurate, de respingere a apelului formulat şi de menţinere, astfel, a soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, termenul de prescripţie fiind considerat împlinit şi în raport de acest termen.

Din moment ce considerentele hotărârii primei instanţe şi ale deciziei recurate converg în susţinerea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al recurentului, iar dreptul material la acţiune este prescris indiferent de momentele de referinţă la care s-au raportat instanţele devolutive, nu se poate reţine motivarea contradictorie pretinsă de către recurent prin prisma motivului de recurs invocat.

Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind neîntemeiate.

Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 6789/2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009) recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2009 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu îndreptăţeşte recurentul să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Însă Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurenţii, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Prin urmare, nici criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 347/A din 8 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi de Ministerul Finanţelor reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 347/A din 08 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.