Statutory limitation commencement for overcompensation claims arising from flawed state real estate appraisals

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 19.08.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 589.507 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 922.038 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/25.01.2010 de către expert evaluator A. S.R.L. şi valoarea de 332.531 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafaţă de 2206 mp, situat în Bucureşti, şoseaua Gării Căţelu, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1000 alin. (3) din C. civ. din 1864 şi art. 35 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 31/1954.

Prin întâmpinare pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor A. S.R.L., B., C. şi D..

Prin întâmpinare, chemaţii în garanţie B. şi C. au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 456/15.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi de chemaţii în garanţie, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 143A/07.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins apelul declarat de apelantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu, ca inadmisibil; a respins apelurile formulate de reclamant şi de către pârâtă, ca nefondate; a admis apelurile formulate de chemaţii în garanţie A. S.R.L., B., C. şi D. şi a schimat în parte sentinţa civilă, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul a invocat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este unul de 3 ani de la emiterea actelor contestate. La momentul indicat de instanţa de apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP, a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evaluare". Nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/25.01.2010 era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare.

Toodată, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, pentru a se putea considera existenţa unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea autorităţii intimate, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea atât a unei etape constând în verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor C. civ..S.D. şi prin aceasta, identificarea acelor rapoarte întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, cât şi a unei etape constând în reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

În cauză există două raporturi de prepuşenie, pe de o parte, cel dintre intimată şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi pe de altă parte, cel născut în temeiul raporturilor de muncă dintre intimată şi consilierii care au avizat raportele de expertiză şi care aveau studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că recurentul-reclamant din prezenta cauză a putut cunoaşte paguba atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. E. S.R.L..

Concluzionează prin aceea că se afla în imposibilitate de a cunoaşte existenţa şi întinderea prejudiciului anterior datei înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat cu privire la existenţa unei diferenţe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înţelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, decizie prin care instanţa de recurs a menţinut sentinţa prin care constatat prescris dreptul material la acţiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părţile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (speţele fiind similare) cu soluţionarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

Prin întâmpinare, intimata chemată în garanţie A. S.R.L. a invocat excepţia de nulitate a recursului, arătând că momentul obiectiv stabilit de instanţa de apel de la care recurentul trebuia să cunoască paguba reprezintă o chestiune de fapt ce nu poate fi cenzurată în recurs. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă din perspectiva incidenţei normelor legale privind prescripţia şi în raport de elementele situaţiei de fapt, pentru a determina momentul de la care curge termenul de prescripţie.

Prin întâmpinare, intimaţii chemaţi în garanţie B., C. au invocat excepţia de nulitate a recursului, arătând că argumentele deduse judecăţii prin memoriul de recurs reprezintă aspecte de netemeinicie ale cauzei ce nu pot fi analizate în recurs, întrucât vizează aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, care intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Aceasta întrucât stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă impune verificarea unor aspecte factuale ale cauzei care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate invocată de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, privind împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către intimată.

Referitor la excepţia de nulitate a recursului invocată prin întâmpinările formulate de intimaţii chemaţi în garanţie, Înalta Curte reţine că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât recurentul deduce judecăţii aspecte care sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind modalitatea în care instanţa de apel a aplicat şi interpretat normele de drept material din materia prescripţiei.

Astfel, aşa cum s-a arătat, critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 8112/23.03.2010 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010) recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2010 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 143/A din 7 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 143/A din 07 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.