Contractual debt assignment: Extinction of the right of action by statute of limitations and inapplicability of res judicata to unsolved claims

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 26 august 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Institutul National de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Mediului, în temeiul art. 40 din Legea nr. 8/1996 coroborat cu art. 1516 alin. (2) şi următoarele C. civ., obligarea pârâtului la executarea obligaţiei de a achita suma de 37.500 euro, la care s-a obligat prin contractul de cesiune încheiat la data de 20 martie 2013 la sediul Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Mediului din Bucureşti şi a sumelor conform art. 4.8 lit. b) din Contract.

Prin sentinţa civilă nr. 170/10.01.2020, pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă sub nr. x/2019 la data de 27.01.2020.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 238/19.02.2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârât, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Mediului, ca efect al prescripţiei extinctive.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 22 iunie 2020 sub nr. x/2019.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 971A din 17 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul principal declarat de apelantul-reclamant A. şi apelul incident declarat de apelantul-pârât Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului împotriva sentinţei civile nr. 238/19.02.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 971A din 17 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a declarat recurs reclamantul A. la data de 14 aprilie 2022.

5. Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea stării de fapt, recurentul- reclamant a criticat faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere motivele de apel prin care a învederat că respectivul cesionar a beneficiat de pe urma invenţiei în mod direct pentru monitorizarea ihtiofaunei din Delta Dunării şi prin obţinerea de recunoaştere internaţională în domeniu. Recurentul a mai arătat că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale prin însăşi cedarea drepturilor de proprietate raportat la prevederile art. 40 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor.

A susţinut, totodată, că, raportat la art. 4.8 din contractual de cesiune, cesionarul cu rea-credinţă nu şi-a exercitat obligaţia privind achitarea remuneraţiei către reclamant şi ceilalţi cedenţi.

De asemenea, în ceea ce priveşte prejudiciul creat, apreciază că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul de lege referitor la răspunderea contractuală, în sensul că acesta este cert, sigur şi prezent, acesta fiind în valoare de 37.500 euro corespunzător perioadei 2013-2018, legătura de cauzalitate dintre prejudiciul cauzat şi neîndeplinirea obligaţiei cesionarului fiind dovedită prin neachitarea sumei de bani de către debitor.

Mai indică faptul că suma de 625.000 euro care trebuia achitată cedentului pentru perioada de valabilitate a contractului s-a agreat prin contract a fi plătită în termen de 10 zile de la încheierea fiecărui trimestru, această sumă reprezentând o executare uno ictu a contractului de cesiune care se întinde pe o perioadă de 20 ani, fiind vorba de o sumă stabilită în mod global, ce se achită în rate şi însumează un întreg, iar nu o obligaţie succesivă precum închirierea, fiind stabilite sume distincte ce trebuie achitate anual. Mai arată că debitorul este în culpă, prevăzută de art. 1548 C. civ., deoarece nu şi-a executat obligaţia contractuală de plată.

Susţine că în mod greşit intimatul-pârât a arătat în întâmpinarea sa că în cauză există autoritate de lucru judecat în privinţa cererii pe care reclamantul a formulat-o în temeiul art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune, întrucât aceasta este singura cerere de chemare în judecată pe care a depus-o împotriva pârâtului din prezenta cauză, cu singurul obiect, respectiv: "Dreptul la depunerea cererii, la acordarea şi eliberarea brevetului de invenţie şi dreptul la invocarea priorităţii convenţionale cu privire la brevetul invenţie". A precizat că prin cererea de chemare în judecată, a solicitat un drept prevăzut în contractul de cesiune, respectiv plata sumei de 37.500 Euro din suma ce face obiectul art. 4. 8 lit. a) din contractul de cesiune, pe o perioadă de 20 ani, fiind vorba despre o sumă stabilită în mod global, "ce se achită în rate ce însumează un întreg şi nu de o obligaţie succesivă precum închirierea, nefiind stabilite sume distincte ce trebuie achitate anual".

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut-o ca fiind întemeiată, raportat la dispoziţiile art. 2500 alin. (1) C. civ. care consacră excepţia prescripţiei ca fiind o sancţiune care stinge dreptul material la acţiune şi nu însuşi dreptul subiectiv civil primar încălcat sau contestat, care supravieţuieşte efectului extinctiv al prescripţiei.

Recurentul nu şi-a întemeiat în drept cererea de recurs.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 30 martie 2022, recurentul a formulat cerere de repunere în termenul de recurs în temeiul art. 186 C. proc. civ. şi a solicitat completarea motivelor de recurs cu următoarele critici:

- instanţa a încălcat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât a soluţionat fondul cauzei, deşi instanţa de fond a admis numai excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a mai intra în fondul cauzei;

- în temeiul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a încălcat normele de drept material cu privire la drepturile de autor ale reclamantului, întrucât acesta a permis folosirea acestor drepturi numai în anumite condiţii, care nu au fost îndeplinite;

- arată că excepţia dreptului material la acţiune a fost soluţionată în mod greşit de către instanţa de fond, fiind validată această argumentaţie în apel.

6. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat intimatului Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului la data de 27 ianuarie 2022, conform dovezii de la dosar recurs.

Intimatul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Mediului a depus întâmpinare la 25 februarie 2022, invocând nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

7. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 13 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris .

Prin rezoluţia din 25 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 17 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 17 mai 2022 a fost amânată judecarea cauzei la 25 octombrie 2022 faţă de cererea de amânare a cauzei formulată de apărătorul reclamantului.

Prin încheierea din 25 octombrie 2022 a fost respinsă cererea de repunere în termen formulată de recurentul-reclamant, pentru motivele acolo învederate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte, luând în analiză excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., constată că această excepţie este nefondată, urmând a o respinge.

Astfel, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate, rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie criticilor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speţă, se constată că în cuprinsul memoriului de recurs, se pot decela critici de nelegalitate faţă de decizia pronunţată de instanţa de apel, precum ar fi de exemplu, cele regăsite în partea finală a motivelor de recurs privitoare la faptul că prescripţia stinge doar dreptul la acţiune, nu şi dreptul subiectiv civil, aceste critici fiind subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere că în prezenta cauză au fost identificate critici de nelegalitate, potrivit celor expuse cu titlu exemplificativ anterior, rezultă că excepţia nulităţii recursului invocată este nefondată, ea urmând a fi respinsă.

Procedând în continuare, la analiza pe fond a recursului, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 2500 C. civ.: "(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz".

Înalta Curte reţine că pentru a răspunde criticii de nelegalitate formulate în recurs referitoare la efectul prescripţiei extinctive, trebuie efectuată distincţia dintre dreptul material la acţiune care presupune valorificarea dreptului de creanţă înăuntrul dreptului de prescripţie prevăzut de lege şi supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, ca obligaţie naturală sau imperfectă.

În situaţia în care prescripţia este invocată în cursul judecării cauzei, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, atunci dreptul material la acţiune se stinge, ceea ce împiedică valorificarea dreptului de creanţă în faţa instanţei de judecată. Cu alte cuvinte, potrivit reglementării din C. civ., invocarea prescripţiei extinctive are ca efect imposibilitatea reclamantului de a-şi valorifica dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

Având în vedere faptul că prescripţia stinge numai dreptul la acţiune în sens material, precum şi faptul că prescripţia extinctivă nu operează de drept, prin simpla împlinire a termenului şi nici din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate, cel în folosul căruia curge prescripţia având posibilitatea de a se prevala sau nu de aceasta, se desprinde o consecinţă importantă, şi anume supravieţuirea, după împlinirea termenului de prescripţie, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, ca obligaţie naturală sau imperfectă.

În ceea ce priveşte această critică de nelegalitate, Înalta Curte reţine însă că, în cauză, este în discuţie însuşi dreptul la acţiune pentru suma rezultată din art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune, prescripţia acestuia fiind constatată de instanţele devolutive şi nu a însuşi dreptului subiectiv civil privitor la această sumă de bani.

Astfel, în privinţa cererii fundamentate pe prevederile art. 4.8 lit. a) din contractual de cesiune, instanţa de apel a reţinut, în aplicarea prevederilor art. 2524 alin. (1) C. civ., că, în cauză, obligaţia a devenit exigibilă la data încheierii contractului şi că prescripţia a început să curgă la acel moment. De asemenea, s-a apreciat că în lipsă de prevedere legală contrară, obligaţia este prescriptibilă în termenul de prescripţie general de 3 ani instituit de art. 2517 C. civ., termen care s-a împlinit în ziua corespunzătoare a ultimului an, conform art. 2552 alin. (1) C. civ.. Or, aceste argumente ale instanţei de apel sau raţionamentul juridic expus din perspectiva incidenţei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, nu au fost însă criticate de către recurent prin motivele de recurs.

Este adevărat că în cuprinsul cererii de recurs, în expunerea multiplelor critici referitoare la fondul cauzei, recurentul-reclamant a arătat că obligaţia privind achitarea unei sume de bani pentru perioada de valabilitate a contractului (punctul a), ar reprezenta o sumă stabilită global, ce se achită în rate şi însumează un întreg, fiind – în aprecierea recurentului – sume stabilite distinct ce ar trebui achitate anual, astfel încât o interpretare echitabilă a contractului ar presupune concluzia că obligaţia cesionarului ar trebui îndeplinită anual (a se vedea pagina 3 a motivelor de recurs).

Aceste critici nu pot fi primite însă de instanţa de recurs din perspectiva a două argumente dirimante.

Pe de o parte, ele sunt subsumate de recurent criticilor legate de fondul raportului juridic dedus judecăţii şi nu grupului distinct al criticilor orientate către combaterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, critici redate de către recurent separat, în finalul cererii de recurs.

Pe de altă parte, aceste critici sunt evocate în legătură cu situaţia de fapt, dată fiind solicitarea intrinsecă de reevaluare a probelor cauzei, a contractului juridic încheiat între părţi, spre a se ajunge la conturarea unei alte stări de fapt decât cea reţinută în mod definitiv de către instanţele devolutive ale fondului în cauză; or, controlul jurisdictional al prezentei instanţe de recurs este însă unul exclusiv de legalitate, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Concluzia se impune întrucât aceste critici conţin o reinterpretare proprie dată de recurent clauzelor contractului de cesiune încheiat cu intimatul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului.

Or, interpretarea unui act juridic în sensul decelării voinţei concrete a părţilor la încheierea sa reprezintă un element subsumat temeiniciei cererii de chemare în judecată şi nu legalităţii acesteia.

Dovadă a acestei aprecieri este inclusiv faptul că vechiul motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia") nu a mai fost preluat în noul C. proc. civ., ceea ce este şi firesc, pentru că identificarea, determinarea voinţei concrete a unei/unor părţi contractante la momentul încheierii unui act juridic reprezintă o problemă care se dezleagă pe bază de probe, ţinând de temeinicia unei hotărâri judecătoreşti, nefiind o chestiune de legalitate.

De asemenea, Înalta Curte constată că o altă critică de nelegalitate formulată în cuprinsul cererii de recurs de către recurentul-reclamant vizează invocarea greşită de către intimatul-pârât a autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune.

Contrar aserţiunilor intimatului-pârât din cuprinsul întâmpinării formulate în faza de judecată a recursului, în sensul că recurentul nu ar fi contestat modul de soluţionare al instanţei de apel sub acest aspect, Înalta Curte apreciază – dimpotrivă - că atât timp cât curtea de apel şi-a însuşit punctul de vedere al intimatului, expus anterior, atunci nu se poate afirma – astfel cum greşit consideră intimatul – că recurentul-reclamant nu ar fi înţeles să critice dezlegarea dată de instanţa de apel acestei chestiuni.

Continuând, întrucât această critică enunţată pune în discuţie modul de aplicare a autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că ea reprezintă o critică de nelegalitate a hotărârii pronunţate în apel, ea fiind posibil de analizat fie pe temeiul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. (dacă este în discuţie efectul negativ al lucrului judecat) fie pe temeiul art. 488 pct. 5 (dacă este în discuţie efectul pozitiv al lucrului judecat ori încălcarea unor alte norme de procedură având efectul consolidării soluţiei unei instanţe, decurgând din nesupunerea acesteia controlului judiciar permis de lege) - încadrare permisă Înaltei Curţi din perspectiva art. 489 C. proc. civ. interpretat potrivit argumentului per a contrario al metodei de interpretare raţională a normelor juridice -, astfel încât critica enunţată va fi analizată de această instanţă de recurs.

În acest context, Înalta Curte constată faptul că prin întâmpinarea formulată în cadrul fazei procesuale a apelului, intimatul-pârât a invocat autoritatea de lucru judecat în privinţa soluţiei aferente capătului de cerere întemeiat de reclamant pe art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune, arătând că instanţa de fond ar fi respins solicitarea privind acordarea sumei de bani întemeiată pe art. 4.8 lit. b), iar apelantul reclamant nu ar fi investit prin cererea de apel instanţa de apel în vederea pronunţării (şi) cu privire la această pretenţie.

De asemenea, se observă că prin decizia recurată, instanţa de apel, însuşindu-şi acest punct de vedere invocat de intimat, a reţinut că "În acelaşi timp, se observă că cererea de apel nu cuprinde critici concrete referitoare la admiterea excepţiei prescripţiei extinctive referitor la sumele cerute în temeiul art. 4.8 lit. b) din contract, sume datorate trimestrial. Deşi existenţa acestei obligaţii este menţionată în dezvoltarea apelului (care, cum s-a arătat, cuprinde şi susţineri referitoare la temeinicia acţiunii, dar şi la alte chestiuni, ce nu au făcut obiectul judecăţii la prima instanţă), nicio susţinere concretă nu este îndreptată către o eventuală greşită admitere a excepţiei prescripţiei pentru cererea vizând aceste sume, niciun argument nu combate această parte a soluţiei primei instanţe.

De aceea, judecând cauza în apel în limitele învestirii, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., va constata că motivele apelului nu privesc şi cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor convenite la art. 4.8 lit. b) din contract".

Or, Înalta Curte observă faptul că în faza procesuală derulată la prima instanţă, excepţia de prescripţie extinctivă a fost invocată de intimat exclusiv în privinţa capătului de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 4. 8 lit. a) din contractul de cesiune (a se vedea dosar Judecătorie Sector 6). În privinţa cererii de acordare a sumei de bani întemeiate pe art. 4. 8 lit. b) din contract, intimatul-pârât a invocat excepţia exclusiv a prematurităţii (a se vedea dosar Judecătorie Sector 6).

De asemenea, Înalta Curte constată că, în mod corelativ, prima instanţă a admis în mod expres excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune exclusiv în privinţa capătului de cerere vizând acordarea sumei de bani menţionate în art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune, acesta fiind de altfel, singurul capăt de cerere în privinţa căruia intimatul a invocat respectiva excepţie procesuală.

Considerentele care au stat la baza sentinţei pronunţate sunt elocvente în sensul celor anterior reţinute: "În speţă, reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani în temeiul art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune încheiat la data de 20.03.2013. Conform acestei stipulaţii contractuale, cesionarul are obligaţia de a achita cedentului suma forfetară în valoare de 625.000 euro, echivalent a 2.760.625 RON, pentru perioada de valabilitate a contractului.

În lipsa unei stipulaţii exprese privitoare la scadenţa obligaţiei contractuale, se aplică principiul potrivit căruia scadenţa obligaţiilor pure şi simple coincide cu data naşterii obligaţiei.

Astfel conform art. 1495 C. civ. în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată, iar instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

În speţă, cu toate că îi incumba sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ., reclamantul nu a probat că s-ar fi stabilit printr-o hotărâre judecătorească existenţa unui termen de plată a obligaţiei prevăzute de art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune încheiat la data de 20.03.2013.

Ca atare, rezultă că în ce priveşte pretenţiile reclamantului întemeiate pe dispoziţiile art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune încheiat la data de 20.03.2013 a intervenit prescripţia extinctivă la data de 20.03.2016, astfel încât va admite excepţia prescripţiei extinctive şi va respinge cererea ca efect al prescripţiei extinctive".

Raportat la aceste elemente exprese expuse şi având în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind funcţia procesuală a considerentelor, de lămurire, de explicitare a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, corelativ de altfel, şi dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin hotărârea primei instanţe s-a soluţionat exclusiv cererea vizând pretenţiile întemeiate pe art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune şi a rămas nesoluţionată cererea de chemare în judecată vizând pretenţiile întemeiate pe art. 4.8 lit. b) din actul juridic.

Considerentele sentinţei judecătoreşti pronunţate sunt exprese şi tranşante în acest sens, tribunalul arătând neechivoc că soluţia pronunţată vizează doar această primă cerere: "În speţă, reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani în temeiul art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune", arătând în mod expres, în final, că hotărârea este dată în privinţa "pretenţiilor reclamantului întemeiate pe dispoziţiile art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune încheiat la data de 20.03.2013". De altfel, astfel cum s-a ilustrat supra, însuşi intimatul-pârât nu a invocat această excepţie procesuală a prescripţiei extinctive decât în ceea ce priveşte cererea fundamentată pe art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune.

Or, atât timp cât din punct de vedere legal, date fiind prevederile art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este efectul juridic doar al unei dezlegări date de instanţa de judecată (fie în dispozitiv şi considerente, fie numai în cuprinsul unor considerente decizorii), deci, al unei chestiuni dezbătute în mod contradictoriu în proces şi tranşate, rezolvate judiciar (condiţiile fiind cumulative), Înalta Curte apreciază că în mod corect afirmă recurentul că în privinţa cererii vizând pretenţiile întemeiate pe art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune, nu se poate reţine că operează autoritatea de lucru judecat.

Concluzia se impune cu evidenţă, având în vedere că această cerere, în legătură cu care s-a invocat autoritatea de lucru judecat (ca efect al neatacării în apel de către reclamant), nu a fost soluţionată de către instanţa de fond, ea rămânând nerezolvată. Totodată, se impune precizarea că numai în cazul în care prima instanţă ar fi dat o rezolvare şi acestui capăt de cerere (fie şi numai în cuprinsul unor considerente decizorii), neatacarea acelei soluţii ar fi avut aptitudinea de a o introduce sub efectul lucrului judecat, întrucât o astfel de atitudine procesuală a părţii ar fi echivalat cu o prezumţie de achiesare la acea soluţie.

Aşadar, din perspectiva acestor argumente, aprecierea curţii de apel potrivit căreia s-ar fi admis excepţia prescripţiei extinctive referitor la sumele cerute în temeiul art. 4.8 lit. b) din contract sau că ar exista o parte în acest sens a soluţiei primei instanţe de judecată, nu este legală, având în vedere că o atare apreciere încalcă dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., dar şi ale art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Cu toate acestea, nelegalitatea raţionamentului juridic realizat de instanţa de apel nu este însă de natură să afecteze corectitudinea deciziei curţii de apel de respingere a apelului reclamantului, ca nefondat, hotărârea primei instanţe fiind confirmată de instanţa de apel în limitele în care tribunalul s-a pronunţat.

Astfel, atât timp cât prin motivele de apel, reclamantul apelant nu a formulat critici asupra omisiunii de rezolvare enunţate a primei instanţe de judecată, iar criticile sale din apel referitoare la excepţia prescripţiei extinctive a cererii de pretenţii întemeiate pe art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune, astfel cum am arătat - au fost respinse ca neîntemeiate de către curtea de apel şi atât timp cât critica de nelegalitate din prezentul recurs vizând admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru valorificarea obligaţiei prevăzute la art. 4.8 lit. a) din contractul de cesiune, a fost considerată nefondată de Înalta Curte, potrivit celor expuse supra, rezultă că soluţia de respingere ca nefondat a apelului declarat împotriva sentinţei civile prin care s-a respins cererea reclamantului întemeiată pe art. 4.8 lit. a) din contract în temeiul excepţiei prescripţiei extinctive, este corectă şi legală, neimpunându-se aşadar, reformarea deciziei civile de apel, ci doar înlocuirea în parte a considerentelor acesteia referitoare la cererea fundamentată pe art. 4.8 lit. b) din contract.

În final, Înalta Curte constată că ansamblul celorlalte critici formulate în cadrul cererii de recurs prezente vizează expunerea fondului raportului juridic dintre părţi, situaţia de fapt şi istoricul cauzei, reinterpretarea dată de recurent clauzelor contractului de cesiune încheiat cu intimatul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului, toate acestea chestiuni neputând însă constitui obiect al controlului jurisdicţional al instanţei de recurs, atât timp cât acest control este strict unul de legalitate, potrivit art. 488 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi cât cauza a fost soluţionată parţial (astfel cum s-a expus) în temeiul unei excepţii procesuale de fond, dirimante pentru evaluarea fondului cauzei – conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. - şi parţial a rămas nesoluţionată (omisiune necontestată în calea de atac) – pretenţia întemeiată pe art. 4.8 lit. b) din contractul de cesiune.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, substituind în parte argumentele curţii de apel, potrivit celor expuse în cuprinsul prezentei decizii civile, va respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată şi în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 971A din data de 17 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 971A din data de 17 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.