Delictual liability for social media posts: Absence of unlawful act where statements concerning public interest and prior criminal conviction fall within limits of freedom of expression

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă sub nr. x/2019 la data de 09.07.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B.: să se constate caracterul ilicit al difuzării de informaţii denigratoare şi neverosimile privind viaţa şi activitatea profesională a reclamantului, în cadrul seriei de postări de articole pe pagina publică de C. "B."; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 de RON cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la viaţă privată, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare şi reputaţie prin afirmaţiile calomnioase făcute în textele publicate pe pagina sa de C.; să fie obligat pârâtul la eliminarea de pe pagina de C. "B." a tuturor postărilor precum şi a tuturor informaţiilor publicate cu privire la persoana reclamantului; să fie obligat pârâtul la postarea pe pagina de C. "B." a dispozitivului hotărârii executorii pronunţate în prezenta cauză; să fie obligat pârâtul la prezentarea, prin difuzare pe pagina de C. "B.", de scuze publice reclamantului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 14, 70-75, 252, 253, 1349, 1357, 1381 C. civ., art. 8 şi 10 CEDO, precum şi toate celelalte dispoziţii legale invocate în cuprinsul acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1780/13.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune aduse reputatiei şi onoarei prin postările publicate pe pagina sa de C. în perioada 12.03.2019 – 03.07.2019, cu referire la reclamant; a obligat pârâtul să înlăture de pe pagina de C. "B." pe care o administrează, mentiunile referitoare la reclamant cuprinse în postările publicate în perioada 12.03.2019 – 03.07.2019, astfel cum au fost indicate în dispozitivul sentinţei; a obligat pârâtul la publicarea, pe pagina sa de C., a dispozitivului sentinţei, în termen de o zi de la rămânerea definitiva a acesteia; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1155/A/08.07.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata, către pârât, a cheltuielilor de judecată de 2.500 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat principii fundamentale ale dreptului civil, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., respectiv nu a efectuat o analiză reală, proprie şi imparţială a argumentelor invocate de recurent în cuprinsul întâmpinării la cererea de apel, ignorând inclusiv dovezile irefragabile depuse la dosarul cauzei care contrazic afirmaţiile ce constituie fapta ilicită în sensul dispoziţiilor art. 1.357 din C. civ., instanţa de apel asumându-şi în exclusivitate susţinerile intimatului-pârât.

Mai arată recurentul că, deşi hotărârea cuprinde o motivare bazată pe o jurisprudenţă aplicabilă cauzei, aceasta este interpretată contrar celor statuate de forurile judiciare europene ale căror soluţii sunt invocate, concluzia fiind in integram contradictorie cu practica judiciară interpretată (precum şi cu probatoriul administrat în cauză), tocmai pentru a susţine argumentele unilaterale ale intimatului-pârât.

A fost ignorată decizia nr. 837/13.04.2022 a Înaltei Curţi invocată de recurent în cuprinsul suplimentului la concluziile scrise depus la data de 23.06.2022, care este pe deplin aplicabilă prezentei cauze şi, deopotrivă, relevantă pentru justa sa soluţionare.

Instanţa de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil privind dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, egalitatea, respectarea principiilor fundamentale, precum şi principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, aspecte reglementate inclusiv la nivelul legii fundamentale, în cuprinsul art. 16 şi art. 21 din Constituţia României, precum şi la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin dispoziţiile art. 6.

De asemenea, hotărârea recurată este contrară dispoziţiilor art. 131 alin. (2) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, jurisprudenţei consacrate a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material stabilite prin prevederile art. 1.357 raportat la art. 72 alin. (1), art. 74 lit. f) şi art. 75 alin. (1) din C. civ., texte de lege ce reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în cazul nerespectării dreptului la demnitate, reputaţie, onoare, imagine, ca urmare a greşitei interpretări şi aplicări a prevederilor art. 6, art. 8, art. 10 şi art. 53 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Deopotrivă, hotărârea menţionată este rezultatul încălcării art. 1 alin. (3) şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, precum şi a aplicării greşite a art. 70 din C. civ.

În ce priveşte încălcarea art. 8 CEDO, recurentul a arătat că instanţa de apel expune normele juridice naţionale şi europene aplicabile, precum şi jurisprudenţa relevantă,, însă argumentarea proprie contrazice textele legale evocate. De asemenea, instanţa de apel face aserţiuni greşite, statuând că "deşi prima instanţă nu a reţinut în mod expres, a analizat conflictul dintre cele două drepturi, dar a dat prevalenţă dreptului la viaţă privată pentru argumentele reţinute în considerente". În realitate, Tribunalul Bucureşti a analizat în mod întemeiat şi corect dezechilibrul dintre modul de "exercitare" a dreptului la liberă exprimare a intimatului-pârât versus dreptul recurentului la demnitate, viaţă privată şi onoare.

Recurentul evocă jurisprudenţa CEDO (Cauza A. împotriva Norvegiei, Cauza Egill Einarsson împotriva Islandei, Cauza Petrenco împotriva Republicii Moldova, Cauza Petrina împotriva României), dar şi jurisprudenţa instanţelor naţionale (Decizia nr. 837/13.04.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1059/08.07.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 58/27.01.2017 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă).

Recurentul învederează că, în lipsa oricărei baze factuale, instanţa de apel reţine că postările succesive ce constituie fapta ilicită cauzatoare de prejudicii recurentului, ar privi o altă persoană, iar nu persoana acestuia, aspect care se abate de la realitatea obiectivă, dar reflectă modalitatea nejustificată şi părtinitoare în care instanţa de apel încalcă art. 8 din Convenţie. Chiar şi în ipoteza referirii inclusiv la alte persoane în postările denigratoare reclamate de recurent, însăşi jurisprudenţa instanţei de apel contravine hotărârii recurate. Astfel, în dosarul similar nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că: "Or, într-o atare situaţie, este corectă statuarea primei instanţe referitoare la faptul că, în aceste condiţii, contrar celor susţinute de pârât, în condiţiile în care reportajul PRO TV difuzat sub titlul «Nereguli grave privind transplantul» din cadrul ştirilor PRO TV... nu se face nicio referire la reclamantul D., nu se poate reţine că prevederile art. 10 CEDO ar fi respectate, lipsind o bază factuală suficientă pentru judecăţile de valoare ce se regăsesc în afirmaţiile pârâtului, Curtea reţinând în rândul său că, prin acestea, apelantul-pârât îl acuză pe apelantul-reclamant, pe de-o parte, de activităţi ilicite exercitate în scopul obţinerii unor importante foloase materiale profitând de starea gravă a unor bolnavi cronici...". Rezultă că, prin considerentele regăsite în cuprinsul deciziei, Curtea de Apel Bucureşti a negat eo ipso dreptul recurentului la respectarea vieţii private şi de familie, respectiv a dreptului la reputaţie, demnitate şi onoare consacrate în art. 8 din Convenţie.

În ce priveşte încălcarea art. 10 CEDO, recurentul arată că instanţa de apel conferă faptelor de tipul celor săvârşite de intimatul-pârât rangul unei prezumţii irefragabile de conformitate şi legalitate, invalidând, practic, orice ipoteză posibilă de încălcare a limitelor stabilite în cuprinsul celui de-al doilea paragraf al art. 10 din Convenţie şi, totodată, orice probă care ar contrazice o asemenea aserţiune. Or, în această manieră vădit nejustificată, Curtea de Apel Bucureşti a anulat însăşi protecţia garantata de art. 10 cu privire la respectarea vieţii private şi de familie, care include dreptul la demnitate, reputaţie, onoare şi imagine.

Curtea de Apel Bucureşti reţine, în mod greşit, că "[...] prin soluţia primei instanţe, ingerinţa statului ar fi disproporţionată şi ar determina naşterea unui risc de descurajare a dezbaterii publice, chiar acidă, a subiectelor de interes general în domenii importante, dar în acelaşi timp sensibile şi care privea întreaga societate".

Această susţinere este vădit străină de prezenta cauză, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă numai parţial de prima instanţă, aceasta argumentând, sub toate aspectele, atât motivele pentru care a dispus admiterea, în parte, a cererii, cât şi motivele pentru care a respins o parte a capetelor de cerere (motivarea vizând inclusiv respingerea cererii pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Inclusiv sub acest aspect, este notabilă lipsa de imparţialitate neechivocă a Curţii de Apel Bucureşti, această instanţă nefăcând altceva decât să preia susţinerea intimatului-pârât, fără a ţine cont de niciunul dintre argumentele recurentului ori de aprecierile corecte ale primei instanţe. În mod greşit reţine instanţa de apel că s-ar fi produs o ipotetică "ingerinţă a statului" asupra libertăţii de exprimare, prin raportare la soluţia de admitere parţială a cererii de chemare în judecată. Or, o atare interpretare este cel puţin surprinzătoare, dat fiind faptul că victima faptei ilicite constatată în prezenta cauză este recurentul, o eventuală ingerinţă a statului putând fi incidentă în modalitatea abstenţiunii/omisiunii de a acţiona, dacă prima instanţă nu ar fi constatat întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale a apelantului-pârât şi, în niciun caz, cu referire la libertatea de exprimare, ci la dreptul la viaţă privată, demnitate şi onoare al recurentului.

Mai mult, nici nu se poate pune în discuţie o ipotetică disproporţie între soluţia primei instanţe şi poziţia intimatului-pârât, având în vedere faptul că, pe de-o parte, prima instanţă a redus considerabil cuantumul despăgubirilor solicitate de recurent şi a dispus înlăturarea numai a unora dintre postările apelantului-pârât, de pe contul de socializare unde acesta le publicase, iar, pe de altă parte, aceasta a respins o parte semnificativă a celorlalte capete de cerere prin care recurentul a solicitat impunerea unor măsuri suplimentare de reparare a prejudiciului moral cauzat de intimatul-pârât, prin conduita sa ilicită. Cu alte cuvinte, singura parte care putea formula o asemenea critică este intimatul-reclamant, nicidecum intimatul-pârât.

Raportat la prezenta cauză, aprecierea Curţii de Apel Bucureşti este vădit eronată, dat fiind faptul că prima instanţă nu numai că a ţinut cont de faptul că nu se pune în discuţie vreo restrângere a libertăţii presei, ci a şi cenzurat pretenţiile recurentului în mod semnificativ, atât la nivelul cuantumului despăgubirilor acordate, cât şi în privinţa reparaţiilor nepecuniare solicitate de acesta şi respinse de Tribunalul Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti face o eroare de aplicare a art. 10 din Convenţie susţinând, fără niciun suport juridic sau probator, că "[...] nu se poate reţine că dreptul reclamantului la reputaţie a fost într-atât de afectat încât să se dea prevalenţă acestuia în detrimentul dreptului mai general la liberă exprimare..." şi că "[...] prin raportare la criteriul relei-credinţe, nu i se poate pretinde pârâtului să stăpânească într-un mod profesionist terminologia juridică şi nici să cunoască că infracţiunile în discuţie sunt prevăzute în capitolele diferite ale C. pen..".

Instanţa de apel nu a indicat niciun argument sau probă care ar fi condus-o la asemenea concluzii, care sunt contrazise de întregul material probator aflat la dosarul cauzei, de considerentele primei instanţe, precum şi de jurisprudenţa CEDO.

În ceea ce priveşte acuzaţiile privind ipoteticul "trafic" de ţesuturi sau organe, Tribunalul Bucureşti a apreciat corect că infracţiunea de trafic de ţesuturi şi organe trebuie disociată de fapta pentru care recurentul a fost condamnat, tocmai sub aspectul gravităţii celei dintâi, de natură a atrage dispreţul şi damnarea publicului nu doar în calitate de profesionist, ci, mai cu seamă, prin raportare la persoana recurentului. În plus, trebuie subliniat faptul că infracţiunea de "trafic de organe" este o faptă prevăzută în C. pen., Titlul VIII - Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, Capitolul III - Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, la art. 384 - o faptă de o gravitate sporită inclusiv din perspectiva valorilor sociale ipotetic încălcate. Această subliniere a fost făcută inclusiv de către prima instanţă, care a reţinut că: "Or, legarea numelui reclamantului de o infracţiune atât de condamnată în societate, cu încărcătură emoţională deosebită pentru public, cum este cea de trafic de copii şi sugestia obţinerii unui profit dintr-o asemenea activitate ilicită, se încadrează în categoria «faptelor» şi necesită prezentarea unei minime baze factuale care să o justifice, bază ce nu a fost probată. Chiar dacă s-ar considera că postarea din 03.06.2019, ora 14:11, reprezintă o judecată de valoare, se constată că şi din această perspectivă depăşeşte limitele libertăţii de exprimare, având caracter imoral prin aceea că pârâtul se foloseşte, pentru exprimarea propriei indignări, de un subiect cu rezonanţe emoţionale profunde în societate (trafic de copii pentru transplant de organe) în lipsa bazei factuale şi cu toate că avea la dispoziţie alte mijloace stilistice pentru a-şi exprima convingerile şi emoţiile".

Modalitatea în care aceste alegaţii neveridice au fost contextualizate au creat, în opinia publică, o imagine reprobabilă a recurentului, umilitoare, demnă de oprobiu şi blamare pentru fapte de care acesta este dovedit ca fiind străin, intimatul-pârât neavând nicio probă în sens contrar. Mai mult, dat fiind numărul semnificativ de urmăritori ai contului de pe pagina de socializare C., reputaţia recurentului a fost afectată iremediabil. Acest aspect dovedeşte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, intenţia intimatului-pârât de denigrare a recurentului şi de dezinformare a publicului cu privire la presupusele fapte penale şi reprobabile asociate de intimatul-pârât cu persoana recurentului, în vederea defăimării publice, a încălcării dreptului la imagine şi renume profesional, precum şi al dreptului la viaţă privată şi de familie.

În ce priveşte încălcarea art. 6 CEDO, recurentul arată că aceasta s-a realizat prin faptul că instanţa de apel i-a negat orice posibilitate de a obţine tragerea la răspundere civilă delictuală pentru afirmaţiile denigratoare şi injurioase formulate de intimatul-pârât, în cadrul unei proceduri judiciare echitabile.

În cuprinsul hotărârii recurate, instanţa de apel îşi însuşeşte opinia unilaterală a intimatului-pârât, în conformitate cu care: "...necesitatea ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică acţionează ca o veritabilă cauză de exonerare de răspundere civilă, în chiar ipoteza în care elementele care atrag răspunderea civilă delictuală ar fi întrunite, astfel încât, în materia delictelor comune, să atragă răspunderea civilă".

Cauzele exoneratoare de răspundere civilă sunt expres şi limitativ prevăzute de C. civ., printre aceste neregăsindu-se şi ipoteza susţinută de apelantul-pârât şi confirmată de instanţa de apel. Practic, se consacră judiciar că o prezumţie nelegală şi netemeinică formulată de partea adversă ar avea prioritate în faţa legii, motiv pentru care legea nu ar trebui respectată, consideraţie pe care recurentul o apreciază ca fiind inadmisibilă.

Lipsa de imparţialitate a instanţei este dovedită, susţinerea pârâtului fiind însuşită fără a se ţine cont de niciunul dintre argumentele recurentului ori de aprecierile corecte ale primei instanţe, cu consecinţa atingerii drepturilor recurentului privind recunoaşterea, pe cale judiciară, a încălcării dreptului la respectarea demnităţii, onoarei, imaginii şi reputaţiei şi la obţinerea unor reparaţii pentru prejudiciile astfel cauzate.

Curtea de Apel Bucureşti încalcă vădit art. 6 din Convenţie, stabilind că ar exista o "bază factuală suficientă" pentru declaraţiile injurioase publicate la adresa recurentului.

În acest sens, este relevantă sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti în prezentul litigiu, în cuprinsul căreia se regăseşte o amplă analiză a afirmaţiilor autorului faptei ilicite, cu delimitarea afirmaţiilor ce constituie fapta ilicită, de judecăţile de valoare, care sunt excluse de la analiza conduitei culpabile a autorului. Cu alte cuvinte, în mod vădit neîntemeiat, cu desconsiderarea judecăţii drepte, imparţiale şi proporţionale a primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti şi-a însuşit exclusiv susţinerile intimatului-pârât şi a desfiinţat in integrum sentinţa, încălcând dreptul fundamental al recurentului garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţie.

În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, inexistenţa faptei ilicite, care constă în proferarea de afirmaţii denigratoare, insidioase şi nereale, infirmate de probele depuse de recurent la dosarul cauzei. Această activitate denigratoare a început din luna martie a anului 2019 şi a continuat inclusiv în cursul prezentei proceduri judiciare, prin afirmaţiile cuprinse în actele depuse la dosar de către acesta, precum şi prin răspunsurile la interogatoriul administrat în faţa primei instanţe, toate ignorate de instanţa de apel.

Presupusele informaţii publicate de intimatul-pârât sunt nereale, aspect confirmat şi de Ministerul Sănătăţii, care a retras acuzaţiile formulate în raportul Corpului de Control la care intimatul-pârât face referire în întâmpinarea la cererea de apel, tocmai pentru a induce în eroare publicul şi a sădi convingerea că recurentul îşi desfăşoară activitatea în mod "ilegal", în acest mod fiind prejudiciată imaginea întregii activităţi de transplant din România, în percepţia publicului. În plus, legalitatea activităţii recurentului şi a soţiei sale, în cadrul Serviciului de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov, este atestată inclusiv prin Ordonanţa de clasare din 14.05.2020, emisă de DNA - Structura Centrală. Presupusele cercetări/dosare penale de care recurentul ar fi vizat fie nu există, fie au fost clasate, în considerarea faptului că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Cu toate acestea, intimatul-pârât utilizează apelative jignitoare, care depăşesc orice limite admise ale dreptului la liberă exprimare, neputând fi calificate drept simple judecăţi de valoare şi aducând grave prejudicii de imagine recurentului şi soţiei sale.

În mod nereal şi cu rea-credinţă, intimatul-pârât susţine că "afirmaţiile" sale ar fi fost preluate din presă. Dimpotrivă, afirmaţiile acestuia sunt proprii, niciuna dintre presupusele surse din presă nefiind menţionate în cuprinsul postărilor. Intimatul-pârât face afirmaţii extrem de grave în spaţiul public, conturând o imagine a recurentului de persoană implicată în "trafic de organe", demnă de dispreţul şi damnarea publicului nu doar în calitate de profesionist, ci, mai cu seamă, prin raportare la persoana proprie.

În cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Astfel, prejudiciul constă în atingerea gravă adusă imaginii şi prestigiului profesional al recurentului, încălcarea dreptului la viaţă privată şi de familie, prin formularea unor acuzaţii de natură penală, de o gravitate profundă, imaginea recurentului fiind asociată, în mod injust şi nedovedit, cu săvârşirea unor infracţiuni contra "libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate", toate acestea fiind infirmate de probele depuse la dosarul cauzei. Cel mai grav efect al atitudinii hărţuitoare a intimatului-pârât s-a reflectat în îngreunarea semnificativă a activităţii profesionale a recurentului, concretizată în scăderea dramatică a numărului de transplanturi efectuate din momentul în care au fost publicate afirmaţiile intimatului-pârât (cu mai bine de 50%). De altfel, intimatul-pârât nu a putut combate acest argument, fiind încă o dată dovedite caracterul ilicit şi gravitatea consecinţelor atitudinii sale manifestată public.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă ex re, din însăşi materialitatea faptei ilicite săvârşite de intimatul-pârât, respectiv atingerea gravă a valorilor sociale ocrotite prin dispoziţiile art. 8 din Convenţia EDO (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), art. 26 din Constituţie (viaţa intimă, familială şi privată), art. 30 alin. (6) din Constituţie (limitele libertăţii de exprimare), art. 72 din C. civ. (dreptul la demnitate), art. 73 din C. civ. (dreptul la propria imagine).

Vinovăţia constă în atitudinea psihică a intimatului-pârât faţă de fapta ilicită săvârşită şi de urmările acesteia, în prezenta cauză, îmbrăcând forma intenţiei directe calificate prin scop, unde scopul este defăimarea şi batjocura publică a recurentului şi a familiei sale.

În ce priveşte încălcarea art. 30 din Constituţia României, recurentul arată că instanţa de apel invocă doar la nivel declarativ un text prevăzut de legea fundamentală, pe care îl încalcă apoi, prin considerentele deciziei, contrare literei şi spiritului său, precum şi scopului pentru care art. 30 alin. (6) din Constituţie a fost edictat.

Concomitent, sunt încălcate inclusiv dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind faptul că instanţa de apel şi-a însuşit punctul de vedere al intimatului-pârât, fără a analiza argumentele şi probele susţinute de recurent. În acest sens, recurentul învederează similaritatea, până la identitate, dintre argumentele Curţii de Apel şi cele invocate de intimatul-pârât prin întâmpinare, care dovedeşte, în accepţiunea recurentului, nerespectarea textelor legale menţionate supra.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că în logica propusă de recurent, instanţa de apel ar fi judecat echitabil şi nediscriminatoriu doar dacă ar fi confirmat susţinerile acestuia.

Instanţa de apel a analizat echilibrul şi egalitatea de arme, pe de o parte, dar şi opţiunea în privinţa temeiurilor de drept aplicabile situaţiilor de fapt, pe de altă parte. Faptul că judecătorul a procedat la evaluarea situaţiei de fapt, adecvarea normei de drept la aceasta, respectiv a judecat cauza potrivit convingerii sale intime, în mod independent, ajungând la concluzia că apelul trebuie admis, iar sentinţa invalidată, nu este şi nu poate fi calificat drept discriminare.

Recurentul se declară nemulţumit că instanţa de apel a constatat existenţa unui conflict între două drepturi fundamentale, reputaţie şi liberă exprimare, însă referitor la acest conflict întreaga jurisprudenţă a CEDO arată în ce condiţii dreptul la liberă exprimare devine preeminent, preferabil şi protejat superior dreptului la reputaţie. Astfel, într-un anumit context, cu anumite circumstanţieri, dreptul la liberă exprimare poate fi situat, din perspectiva protecţiei juridice, deasupra dreptului la reputaţie şi viată privată.

Ierarhizarea criticată de recurent în motivarea recursului a fost practicată în mod nefericit tocmai de către instanţa de fond (Tribunalul Bucureşti), care a stabilit că dreptul la respectarea vieţii private, onoarei şi demnităţii este prevalent în raport de dreptul la liberă exprimare. Cu alte cuvinte, ierarhizarea în favoarea dreptului la reputaţie a fost justificată atunci când a fost făcută în favoarea reclamantului-recurent, prin sentinţa de fond în care i s-a dat dreptate.

Circumstanţele care însumate, determină ca dreptul la libera exprimare să fie prevalent celui la reputaţie, au fost avute în vedere de către instanţa de apel şi se referă la: existenţa unei minime baze factuale, preexistenţa circulaţiei în spaţiul public a informaţiei incriminate, să fie vorba de o persoană publică, gradul de toleranţă în privinţa persoanelor publice, proporţionalitatea ingerinţei.

În cauză, minima bază factuală există şi a fost discutată în spaţiul public anterior postărilor incriminate. În hotărârea de fond s-a reţinut că "(...) este adevărat că reclamantul a fost condamnat penal într-un dosar privind traficul de ovule, dar reclamantul nu a fost condamnat pentru infracţiunea de trafic de ovule, ci pentru infracţiunea de fals în înscrisuri (...)". Este inadmisibilă o asemenea disociere cu privire la infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat penal, câtă vreme condamnarea penală definitivă există. Informaţiile din cuprinsul unui articol nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un rechizitoriu, sau într-o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute de articolele de presă. De altfel, nu numai hotărârea definitivă în care reclamantul a fost condamnat, dar şi multitudinea de articole de presă, mărturii, reportaje, documente oficiale (raportul de control al Ministerului Sănătăţii), sunt de natură să confirme existenţa bazei factuale.

Afirmaţiile pretins defăimătoare au circulat, în contextul evocat mai sus (condamnare, anchete, reportaje, dezvăluiri), cu mult înainte de postările pârâtului-apelant.

Deşi reclamantul-intimat recunoaşte la interogatoriu că a fost condamnat penal şi că înţelege să respecte hotărârea de condamnare, instanţa de fond "apreciază că opţiunea stilistică aleasă de pârât este exagerată". Această apreciere este în contradicţie cu jurisprudenţa CEDO, care este constantă în a arăta că protecţia se extinde şi asupra formei care poate îmbrăca haina unor formulări care să ofenseze, şocheze sau deranjeze.

Reclamantul-intimat este persoană publică (aspect reţinut de către instanţa de fond a Tribunalului Bucureşti la fila x alin. (3).

Referitor la gradul de toleranţă în privinţa persoanelor publice, instanţa de fond vorbeşte despre reputaţia şi moralitatea reclamantului, "la nivel european şi internaţional în domeniul transplantului", însă nu se poate vorbi despre reputaţie şi moralitate, în condiţiile în care există o condamnare penală definitivă, indiferent de forma de participatie, la săvârşirea unei fapte ce are legătură cu transplantul în general (fie că sunt ovule, fie că sunt ţesuturi, fie că sunt alte organe).

Proporţionalitatea ingerinţei acţionează ca o veritabilă cauză de exonerare de răspundere civilă, în chiar ipoteza în care elementele care atrag răspunderea civilă delictuală ar fi întrunite, astfel încât în materia delictelor comune, să atragă răspunderea civilă. Importanţa, la nivelul interesului public, pe care o reprezintă transplantul de organe în general, justifică aducerea în spaţiul public a oricăror aspecte de natură să intereseze acest domeniu, cu atât mai mult cu cât sunt de notorietate scandalurile interne şi internaţionale generate de încălcarea unor principii etice în privinţa procedurilor de transplant.

In aceste condiţii, instanţa de apel, a procedat legal şi temeinic la aplicarea criteriilor de protecţie stabilite de toate normele legale incidente, în aplicarea art. 10 din CEDO

În mod grav se confundă titularul marjei de protecţie, în privinţa dreptului la liberă exprimare, considerând că această marjă este mai mare "în cazul subiectelor de interes public tratate de jurnalişti". Recurentul construieşte artificial, fără fundament legal, un criteriu variabil/diferit al protecţiei conferite de art. 10 din CEDO. Se instituie o restricţie pe cale de interpretare, ştiut fiind faptul că, urmare principiului exceptio est strictissimae interpretationis, orice restrângere trebuie să fie expres prevăzută de lege.

Paradoxal, jurnaliştilor li se aplică exigenţe sporite prin aceea că au instituit un corp de reguli în privinţa activităţii lor. Deosebirea este că ei sunt răspunzători fată de organizaţia care a constituit acest corp de reguli, în ipoteza încălcării lui, beneficiind însă, în mod egal cu "orice persoană", în faţa legii, de aceeaşi marjă de protecţie cu persoanele fizice şi juridice.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ce priveşte susţinerea recurentului conform căreia decizia din apel ar fi pronunţată cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, în reglementarea dată acestora prin dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ. (ceea ce ar atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, făcând trimitere, la dreptul la un proces echitabil, la exercitarea drepturilor procesuale, în mod legal şi fără discriminări, la nevoia ca judecătorul cauzei să respecte el însuşi principiile fundamentele şi, de asemenea, să-şi exercite rolul activ, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, recurentul pretinde că toate aceste reguli fundamentale ale desfăşurării procesului civil ar fi fost nesocotite în cauză întrucât instanţa nu ar fi realizat "o analiză reală, proprie şi imparţială" a argumentelor reclamantului din cuprinsul întâmpinării la cererea de apel, "...ignorând inclusiv dovezile irefragabile depuse la dosarul cauzei care contrazic afirmaţiile ce constituie fapta ilicită în sensul dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., instanţa de apel asumându-şi în exclusivitate susţinerile intimatului-pârât".

În acelaşi sens, al încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil menţionate anterior, arată recurentul că hotărârea instanţei de apel cuprinde o motivare bazată pe o jurisprudenţă aplicabilă cauzei, dar interpretată contrar celor statuate prin hotărârile invocate şi că a fost ignorată decizia nr. 837/13.04.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aplicabilă cauzei, indicată de către recurent.

Ca efect al încălcării acestor principii, în opinia recurentului, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile procedurale referitoare la nulitate (art. 174 alin. (2), art. 178 alin. (1), art. 179 alin. (1), art. 405 C. proc. civ.).

Critica este una formală, care nu face decât să redea dispoziţii procedurale ce consacră principii ale desfăşurării procesului civil şi referitoare la nulitatea actelor de procedură, fără ca prin argumentele prezentate să se demonstreze vreo nesocotire a textelor legale enumerate.

Aceasta, în contextul în care desfăşurarea judecăţii s-a realizat cu respectarea garanţiilor procesuale, părţile, asistate de avocaţi, prezentând argumentele şi respectiv, combătându-le, într-o procedură publică, orală şi contradictorie, iar analiza instanţei a vizat deopotrivă susţinerile reclamantului şi ale pârâtului de pe poziţiile lor procesuale diferite.

Împrejurarea că soluţia adoptată în apel a fost una defavorabilă reclamantului nu înseamnă, cum eronat se pretinde, că instanţa nu ar fi analizat argumentele acestuia ori că şi-ar fi asumat susţinerile pârâtului, câtă vreme hotărârea conţine, în considerentele sale, raţionamentul instanţei bazat pe propria verificare jurisdicţională.

În ce priveşte modalitatea în care instanţa de apel a aplicat şi interpretat jurisprudenţa naţională şi convenţională în materie, aceasta este o apărare subsumabilă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, fiind, altminteri, reluată, de către recurent, în criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aşa cum va fi şi analizată.

Aspectele de nelegalitate subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, pe lângă o interpretare deficitară a jurisprudenţei în materie, aşa cum deja s-a arătat, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 raportat la art. 72 alin. (1), art. 74 lit. f), art. 75 alin. (1) C. civ., art. 6, art. 8, art. 10 şi art. 53 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 70 C. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

În ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 8 CEDO, recurentul apreciază că s-a realizat prin aceea că instanţa de apel a analizat conflictul între dreptul la reputaţie şi dreptul la liberă exprimare, în contextul în care în cauză este vorba de un echilibru între cele două drepturi, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Totodată, recurentul învederează şi din această perspectivă, o interpretare greşită a jurisprudenţei naţionale şi comunitare în materie.

Se constată că este supusă analizei de legalitate o problemă de terminologie, respectiv aceea a distincţiei între noţiunile utilizate de către instanţele devolutive atunci când apreciază asupra cărui drept trebuie să de prevalenţă în cauza pendinte, dreptului la reputaţie sau dreptului la liberă exprimare, instanţa de fond referindu-se la echilibrul dintre cele două drepturi, iar instanţa de apel la conflictul dintre acestea.

Prin urmare, nu este vorba de o normă de drept material care să fie greşit interpretată sau aplicată, ci de noţiuni diferite folosite în tehnica de redactare, niciuna dintre acestea nefiind nepotrivite, întrucât atunci când echilibrul dintre dreptul la reputaţie şi cel la liberă exprimare devine precar (prin folosirea în public a unor termeni inadecvaţi, posibil prejudiciabili pentru destinatarul lor), atunci apare un conflict în prevalenţa celor două drepturi, ce urmează a fi analizat ca atare de către instanţa de judecată.

În cauză, indiferent la care dintre cele două noţiuni s-ar raporta instanţele, utilizarea uneia sau alteia nu poate fi apreciată ca o chestiune care să afecteze legalitatea hotărârii judecătoreşti.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat o anumită interpretare jurisprudenţei în materie, contrară opiniei recurentului, nu este nici ea de natură să contureze motivul de nelegalitate invocat, câtă vreme evocând această jurisprudenţă, instanţa de apel s-a raportat la pretenţiile deduse judecăţii, exprimând un raţionament juridic propriu în ce priveşte soluţia adoptată, diferit atât de acela al recurentului, cât şi de acela al instanţei de fond, scopul căii de atac a apelului fiind tocmai verificarea dacă ceea ce s-a pronunţat de o instanţă devolutivă anterioară este sau nu în acord cu dispoziţiile legale incidente.

Contrar susţinerilor recurentului în sensul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că postările succesive ar viza o altă persoană, instanţa de apel nu a reţinut o astfel de situaţie, ci a constatat că "...aceste postări o priveau în principal pe ministrul sănătăţii şi nu pe reclamant care era menţionat doar în plan secundar..." şi că nu există informaţii "...că persoana direct vizată de aceste postări s-a simţit lezată şi l-a acţionat în instanţă pe apelantul pârât".

Faţă de cele arătate, critica este nefondată.

Referitor la modalitatea de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 10 CEDO, cu trimitere la art. 6 şi 53 din Convenţie, dar şi la art. 70 C. civ., recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel reţine că pârâtul beneficiază de protecţia dreptului la liberă exprimare asemeni jurnaliştilor, instituindu-se, astfel, o prezumţie nelegală de conformitate a unei conduite reprobabile. Totodată reia apărările privind lipsa de imparţialitate a instanţei de apel, despre care arată că preia susţinerile pârâtului şi nu ia în considerare argumentele reclamantului ori considerentele tribunalului.

Mai arată recurentul că instanţa de apel reţine respectarea art. 10 CEDO deşi nu există probe în acest sens, reputaţia recurentului fiind iremediabil afectată, cu negarea posibilităţii sale de a obţine tragerea la răspundere civilă delictuală în cadrul unei proceduri judiciare echitabile (încălcarea art. 6 şi art. 53 din CEDO), mai ales prin raportarea, de către instanţă, la cauze exoneratoare de răspundere care nu se regăsesc în dispoziţiile dreptului civil.

Contrar susţinerilor recurentului, nici art. 10 CEDO şi nici art. 70 C. civ. nu fac vreo distincţie asupra marjei de protecţie a dreptului la liberă exprimare după cum persoana respectivă este sau nu jurnalist. Dispoziţiile legale menţionate vizează ocrotirea dreptului la liberă exprimare în mod generic, şi nu doar a anumitor categorii profesionale, atât art. 10 CEDO, cât şi art. 70 C. civ. prevăzând că orice persoană beneficiază de dreptul la liberă exprimare. În acest sens, marja de protecţie conferită nu poate fi nici restrânsă, nici extinsă, ci reprezintă o prerogativă legală destinată tuturor subiecţilor de drept cărora li se adresează, în lipsa oricăror circumstanţieri privind profesiile exercitate, comportând însă interpretări distincte funcţie de particularităţile fiecărei cauze.

Deşi pretinde că jurisprudenţa la care face trimitere instanţa de apel a fost interpretată contrar conţinutului său, jurisprudenţa evocată de către recurent expune aceleaşi considerente de ordin general vizând principiul fundamental conform căruia libertatea de exprimare reprezintă o condiţie esenţială a unei societăţi democratice şi acoperă nu numai informaţii care sunt primite favorabil, ci şi unele posibil ofensatoare, revenind instanţelor de judecată rolul de a aprecia, prin actul jurisdicţional, în ce măsură dreptul la liberă exprimare afectează sau nu dreptul la viaţă privată, la onoare sau demnitate.

Aşa cum deja s-a arătat, faptul că recurentul interpretează această jurisprudenţă în susţinerea pretenţiilor sale nu înseamnă că interpretarea dată de instanţă este susceptibilă de nelegalitate, câtă vreme raţionamentul instanţei este fundamentat pe situaţia faptică şi juridică a cauzei.

De asemenea, trimiterile pe care recurentul le face, în mod constant, subsumat fiecărei critici deduse judecăţii în recurs, la probele administrate în cauză, nu pot fi avute în vedere, întrucât excedează analizei de legalitate specifică instanţei de control judiciar. În egală măsură nici trimiterile la considerentele hotărârii de primă instanţă nu pot fi avute în vedere, întrucât în prezentul cadru procesual sunt dezbătute considerentele instanţei de apel, iar nu cele ale tribunalului.

Contrar susţinerilor recurentului vizând o pretinsă însuşire, de către instanţa de apel, a apărărilor formulate de către pârât în sensul existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere (situate în afara dispoziţiilor legii civile), instanţa de apel nu a preluat un astfel de raţionament, ci, răspunzând apărărilor pârâtului legate de îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, a reţinut că "...într-o speţă precum cea de faţă, analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1351 şi urm. C. civ., se face prin prisma garanţiilor oferite de art. 10 CEDO şi nu doar prin prisma cauzelor exoneratoare de răspundere prevăzute de C. civ....".

Este de observat că recurentul reia, sistematic, susţinerea conform căreia instanţa de apel ar fi preluat punctul de vedere al pârâtului, ar fi achiesat la apărările acestuia în detrimentul celor ale reclamantului, etc, însă instanţa de judecată nu se pronunţă doar funcţie de pretenţiile uneia dintre părţi, ci pe baza tuturor actelor şi lucrărilor pricinii, precum şi a apărărilor formulate de către toate părţile participante la proces.

În formarea convingerii sale, instanţa de judecată nu preia, cum greşit afirmă recurentul, opiniile părţilor, ci ia în considerare toate apărările formulate, le analizează, le coroborează cu probele administrate şi se pronunţă într-o manieră care totdeauna va fi defavorabilă uneia dintre părţi şi agreată de cealaltă, fără ca prin aceasta să manifeste o lipsă de imparţialitate.

În realitate, recurentul este nemulţumit de soluţia instanţei de apel şi apreciază, în mod pur subiectiv, că respingerea pretenţiilor cu care a învestit instanţa presupune ignorarea susţinerilor şi apărărilor sale, cu consecinţa favorizării şi preluării argumentelor părţii adverse, abordare care însă nu poate fi avută în vedere de instanţă din perspectiva unei critici de nelegalitate.

Prin urmare şi aceste critici vor fi apreciate ca nefondate.

În ce priveşte încălcarea, de către instanţa de apel, a art. 6 CEDO, prin stabilirea faptului că în cauză a existat o bază factuală suficientă, se constată că din această perspectivă recurentul face ample trimiteri la considerentele hotărârii de primă instanţă, pe care le apreciază ca fiind cele corecte şi legale, apoi afirmă, în mod generic, că nu a beneficiat de o judecată imparţială şi reiterează faptul că instanţa de apel şi-a însuşit în totalitate susţinerile pârâtului.

Înalta Curte constată că parte din aceste susţineri au fost dezlegate prin consideraţii anterioare, iar critica este invocată pur formal şi nu conţine argumente care să atragă cazul de nelegalitate invocat.

Referitor la greşita interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 1357 alin. (2) C. civ., respectiv condiţiile răspunderii civile delictuale, despre care recurentul afirmă că sunt îndeplinite în cauză, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptei ilicite, recurentul-reclamant redă, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăseşte, situaţia factuală a pricinii, arătând că probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie respectiv, aceea a proferării de către pârât, unor afirmaţii denigratoare, insidioase la adresa reclamantului, de natură să aducă atingere dreptului la viaţa privată (la onoare şi reputaţie).

În acelaşi context, recurentul face trimitere la o serie de cauze din jurisprudenţa instanţei de contencios european, arătând totodată că, deşi decizia atacată cuprinde o motivare bazată pe această jurisprudenţă, totuşi, ajunge la o concluzie contrară, atât acesteia, cât şi mijloacelor de probă administrate în cauză.

Verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinţei referitoare la existenţa unei fapte ilicite a pârâtului aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a acestuia, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.

În acest sens, instanţa de apel a constatat, în mod corect, ţinând seama de specificul faptei ilicite reclamate (atingerea demnităţii reclamantului prin informaţii denigratoare, defăimătoare aduse de pârât în spaţiul public, cu depăşirea libertăţii de exprimare), că a existat o bază factuală suficientă pentru a se trage concluzia că pârâtul a acţionat cu bună-credinţă şi că, în prezenţa acestor repere, este înlăturat caracterul ilicit al faptei.

Instanţa de apel a reţinut că pârâtul, de profesie medic, asemenea recurentului, având funcţia de consilier onorific pe probleme de strategie şi management în derularea activităţii de transplant, dar şi în calitate de coordonator al Unităţii de Asistenţă Tehnică şi Management pentru Programele de Sănătate, nu doar că era protejat de principiul conform căruia orice persoană are dreptul la liberă exprimare, ci chiar a urmărit provocarea unor dezbateri cu privire la un domeniu în care era direct implicat şi interesat, scopul acestuia nefiind denigrarea reclamantului, ci expunerea propriilor păreri asupra unui subiect de interes public.

Tot în mod corect instanţa de apel a reţinut că postările respective conţineau informaţii care fuseseră deja aduse la cunoştinţa publicului prin alte mijloace decât acţiunile pârâtului, astfel încât nu reprezentau un element de noutate, aveau la bază informaţii şi opinii care erau deja prezente în spaţiul public, iar expresiile folosite nu depăşesc limitele protecţiei oferite de art. 10 CEDO.

Faptul că recurentul apreciază că este defăimător să fii numit condamnat penal nu presupune, în mod automat, o depăşire a limitelor impuse de art. 10 CEDO, câtă vreme această calitate a rezultat dintr-o hotărâre judecătorească, nefiind o simplă judecată de valoare. Mai mult, faptul că numele reclamantului a fost asociat cu activitatea de trafic de organe rezultă din condamnarea penală pe care a suferit-o acesta în cadrul unui dosar având ca obiect traficul de ovule (fiind fără relevanţă faptul că în acel dosar condamnarea recurentului a fost pentru fals în înscrisuri), informaţiile cu acest conţinut avându-şi sursa în realitatea obiectivă. Aceasta înseamnă că, deşi a existat o inexactitate a informaţiei, ea nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.

În ce priveşte termenii folosiţi ("condamnat penal", "sforar", "traficant de ovocite", "mafia din transplant", "spirit malefic") care ar corespunde unor afirmaţii extrem de grave şi unor apelative jignitoare, se constată că, deşi corespund unei doze de exagerare şi chiar de provocare, nu depăşesc sfera libertăţii de exprimare, câtă vreme au primit o explicaţie şi au avut o bază factuală.

În acelaşi sens, transmiterea informaţiilor în spaţiul public (prin pagina de C. a pârâtului) s-a înscris în sfera unei preocupări legitime a opiniei publice, în contextul în care subiectul era de interes general, constituind, aşa cum a reţinut instanţa de apel, şi tema a numeroase articole de presă, apărute în perioada de referinţă, privind o serie de nereguli din domeniul transplantului (modalitatea în care anumite persoane publice au beneficiat de transplant în detrimentul altora aflate pe lista de aşteptare).

În consecinţă, existenţa unei baze factuale suficiente, atât pentru imputaţiile unor fapte materiale, cât şi pentru judecăţile de valoare, denotă o atitudine subiectivă a pârâtului caracterizată de bună-credinţă (subordonată scopului principal al informării, al dezbaterii, iar nu al defăimării sau discreditării), ceea ce îl scoate pe acesta din sfera ilicitului civil şi, în mod corespunzător, din aceea a răspunderii civile delictuale.

Ca atare, raportat la elementele de fapt ale pricinii, statuate de instanţele fondului, s-a făcut corect aplicarea dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., coroborate cu cele ale art. 30 din Constituţie şi art. 10 CEDO, atunci când s-a constatat că nu există răspunderea civilă delictuală, în absenţa condiţiei faptei ilicite, condiţie care a fost analizată nu doar din perspectiva dreptului intern, ci şi a normelor convenţionale europene, având în vedere particularităţile pe care le-a presupus domeniul în care s-a pretins săvârşirea faptei, respectiv depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

Celelalte aspecte deduse judecăţii în legătură cu existenţa unui prejudiciu (pe care recurentul îl identifică, asemănător unei activităţi lucrative şi străin daunelor morale pretinse pentru atingerea adusă drepturilor personalităţii, în "scăderea drastică a numărului de transplanturi efectuate" din momentul în care au fost publicate informaţiile pârâtului) respectiv, legătura de cauzalitate şi vinovăţia nu vor face obiect de analiză distinctă pentru aprecierea asupra legalităţii soluţiei adoptate, câtă vreme condiţiile răspunderii delictuale reglementate de art. 1357 C. civ. sunt cumulative, astfel încât este suficient să se constate absenţa uneia dintre acestea pentru a nu putea fi activată răspunderea.

În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Constituţia României, cu trimitere la art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ, dar şi la art. 6 CEDO, se constată că aceste susţineri reiterează critica privind însuşirea, în mod exclusiv, de către instanţa de apel, a argumentelor pârâtului, în defavoarea celor ale reclamantului, căreia i s-a răspuns deja prin considerente expuse anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1155/A din 08 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1155/A din 08 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.