Medical liability: limits of appeal devolution and employer liability for agent’s act under Law 95/2006

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă la data de 03.04.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea, să se constatate că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii medicale a pârâţilor, prevăzute de art. 642-646 din Legea nr. 95/2006 actualizată, ca formă a răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ. şi să se dispună obligarea solidară a acestora la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, obligându-i la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 642-646 din Legea nr. 95/2006, art. 1349, art. 1381, art. 1382 şi urm. C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa nr. 48/C/06.03.2019, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis în parte acţiunea; a constatat îndeplinite condiţiile răspunderii medicale a pârâţilor, prevăzute de art. 642-646 din Legea nr. 95/2006, ca formă a răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ. a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul de schimb valutar de la momentul plăţii, în favoarea reclamantului, cu titlu de daune morale; a respins restul pretenţiilor; a disjuns cererea de chemare în garanţie a societăţii de C. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar D. formulată de către pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea şi a fixat termen de judecată cu citare părţi.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia nr. 1387/A/05.10.2022, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. (decedat pe parcursul procesului şi continuat de succesorul legal E.) şi de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea împotriva sentinţei; a respins, ca nefondat, apelul pârâtei B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 31.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a păstrat-o în totalitate; a admis apelul aceleiaşi pârâte împotriva sentinţei; a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi continuată de succesorul legal E., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea; a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii medicale a pârâtului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea; a obligat pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea la plata sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul de schimb valutar de la momentul plăţii, în favoarea succesorului legal E.; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate; a obligat intimatul E. la cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 RON în favoarea apelantei B..

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Bihor şi recurs provocat, reclamantul E., întemeiat pe aceleaşi texte legale.

Recurentul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Bihor a învederat următoarele:

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât reclamantul a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 642-646 din Legea nr. 95/2006, trimiterea la dreptul comun reprezentat de art. 1349 C. civ. fiind în completarea acestui temei juridic. Reclamantul nu a identificat expres, prin cererea de chemare în judecată, fapte ilicite proprii săvârşite de către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea şi nu a solicitat ca acesta să fie obligat să răspundă civil delictual pentru fapte ilicite proprii săvârşite în defavoarea sa.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 476, art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., dispoziţii care nu permit instanţei să decidă peste solicitările cu care a fost învestită, instanţa fiind limitată exclusiv la motivele de apel, respectiv la critica de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii pronunţate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.. În fapt, Curtea de Apel Oradea a dat un nou înţeles actului dedus judecaţii, pe baza unor temeiuri neinvocate de către apelantul reclamant A. şi nepuse în discuţia părţilor, fiind încălcat atât principiul tantum devolutum quantum apellatum, dar şi principiile disponibilităţii, contradictorialitatii şi al dreptului la apărare.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel, în baza unor motive străine cadrului procesual stabilit de către intimatul reclamant, a reţinut că există "deficienţe în ceea ce priveşte gestionarea cazului reclamantului", stabilind o culpă în sarcina unor salariaţi (F.-medic urolog şi dr. G.-medic radioterapeut) pentru o faptă nereclamată, respectiv "aplicarea unui tratament neconform cu stadiul în care boala era încadrată". Aspectele de fapt referitoare la "indicaţiile de tratament oncologic şi recomandări medicale" sunt străine de fapta considerată ilicită prin cererea de chemare în judecată şi vizează persoane fizice care nu sunt cuprinse în cadrul procesual stabilit de către reclamant.

Soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 reglementează o răspundere solidară a unităţii sanitare alături de personalul medical, ceea ce în cauza de faţă s-a eludat, contrar legii şi în dezacord cu ceea ce intimatul a învestit instanţa (obligarea în solidar a pârâţilor), în contextul în care F. şi dr. G. nu sunt pârâţi în cauză.

Mai arată recurentul că trimiterile instanţei de apel la jurisprudenţa CEDO prin care s-a statuat că "despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere şi gradul de lezare a valorii sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acesteia", concluzionând că se impune o reparaţie justă şi echitabilă pentru un "prejudiciu moral suferit", fără legătură cu fapta reclamată, constând în eroarea de interpretare a probei de ţesut, sunt străine cadrului procesual, întrucât «gravitatea suferinţei generate de modul în care reclamantul a fost tratat de personalul medical care i-a gestionat cazul şi de consecinţele tratamentului urmat» nu a constituit obiect de litigiu, instanţa nefiind învestită prin cererea de chemare în judecată cu o asemenea faptă.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

În acest sens, a susţinut că intimatul-reclamant nu a dovedit existenţa faptei ilicite săvârşite de către salariata pârâtului, dr. B., interpretarea histopatologica a probei de ţesut prostatic prelevat de la pacientul A. fiind corect realizată. Cu toate acestea, instanţa de apel reţine ca fiind întrunite cerinţele răspunderii civile ale recurentului-pârât, în condiţiile art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, coroborat cu art. 1373 C. civ., dezvoltând o motivaţie raportată la fapte străine cauzei şi, de asemenea, la subiecţi străini pricinii. Deşi unitatea sanitară răspunde în solidar cu personalul medical, adică cu prepusul său, în cauză prepusul pârâtului, dr. B., nu a cauzat intimatului reclamant un prejudiciu, acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta a fost respinsă, iar alţi prepusi nu au fost indicaţi prin cererea de chemare în judecată, astfel încât se impunea respingerea sa în tot, întrucât în baza art. 644 alin. (2) a Legii nr. 95/2006 unitatea medicală nu răspunde independent, astfel cum s-a hotărât în speţă prin decizia recurată, ci împreună cu personalul medical. Rezultă că pârâtul a fost obligat nelegal să răspundă faţă de intimat pentru o faptă care nu există, fiind încălcate dispoziţiile art. 644 ali. 2 din Legea nr. 95/2006, care reglementează răspunderea solidară.

În ce priveşte daunele morale, recurentul arată că prima instanţă a obligat pârâţii în solidar la plata sumei de 15.000 euro, prin luarea în considerare a împrejurării că reclamantul nu ar fi avut cancer de prostată, dauna sa morala fiind determinată (după cum acesta a susţinut) de "eroarea de interpretare impardonabilă a probei de ţesut".

În apel, dovedită fiind corectitudinea interpretării probei de ţesut, diagnosticul de cancer de prostată fiind real, corect stabilit, nu mai poate constitui o bază, un temei pentru daune morale derivând din interpretarea histopatologică greşită a probei de ţesut prostatic în condiţiile în care trăirile, stările psihice şi senzaţiile negative sunt descrise de către intimat raportat la fapta considerată ilicită, ca fiind săvârşită de către dr. B..

În condiţiile în care această faptă ilicită nu există, fiind confirmată existenţa celulelor maligne şi a cancerului de prostată, toate consecinţele negative descrise de către intimat nu pot constitui suport pentru daune morale, fiind, în fapt, stări şi trăiri inerente unui diagnostic oncologic cu toate implicaţiile şi riscurile sale.

Pe de altă parte, suma de 15.000 euro acordată în apel eludează recomandarea CEDO privind raportul rezonabil de proporţionalitate al despăgubirii. Instanţa de apel a apreciat eronat că "suma de 15.000 de euro acordată de către prima instanţă reclamantului, corespunde scopului urmărit, acela de reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit".

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant E. a învederat următoarele:

Referitor la motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a arătat că a fost încălcat Ordinul nr. 1196/2013, modificat prin Ordinul nr. 1136/2019, modificat prin Ordinul nr. 1772/2021, mai exact Anexa 3 privind Modul de funcţionare a Comisiei superioare medico-legale din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici - pct. 3 care prevede că "membrii comisiei superioare medico-legale care au participat la elaborarea avizului comisiei de avizare şi control al actelor medico-legale nu pot participa la dezbaterile din cadrul şedinţei în legătură cu speţa respectivă şi nici nu vor semna avizul elaborat". Astfel, avizul pe baza căruia instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de admitere a apelului pârâtei B., respectiv de respingere a cererii faţă de aceasta, este lovit de nulitate.

Mai arată recurentul că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, atât cu referire la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 27 şi 28 din H.G. nr. 774/2000 privind Regulamentul de aplicare a Ordonanţei 1/2000, cât şi a dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ.. Deşi recurentul a învederat neregularităţile aşa-zisului aviz emis de Comisia superioară, precum şi nulitatea primului raport de expertiză medico-legală elaborat de H., dar şi necesitatea aplicării dispoziţiilor art. 330 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. pentru o justă soluţionare a cauzei, respectiv pentru asigurarea dreptului acestuia la apărare şi la un proces echitabil, toate solicitările au fost respinse.

Instanţa de apel a aplicat greşit şi a încălcat dispoziţiile art. 27 alin. (1) din H.G. nr. 774/2000 potrivit cărora: "în cazul în care Comisia superioară medico-legală constată existenţa unor concluzii contradictorii între prima expertiză şi cea ulterioară sau ale altor acte medico-legale, aceasta poate aviza, în totalitate sau parţial, concluziile uneia dintre ele, putând formula anumite precizări sau completări".

Una din expertizele efectuate în cauză este cea întocmită de H., care atestă diagnosticul de adenocarcinom de prostată şi în privinţa căreia recurentul a invocat nulitatea, întrucât este întocmită de un organism care, la momentul respectiv, se afla în subordinea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea, parte în acest proces. Cealaltă expertiză nu este în realitate o expertiză propriu-zisă, ci un supliment de expertiză, întocmit de IML Timişoara la o expertiză perfect validă, avizată de INML Mina Minovici.

Prin urmare, acest articol nu poate fi interpretat şi aplicat în sensul că ne-am afla în privinţa a două expertize valide sau a două acte medicale valide, cu concluzii contradictorii, care să dea dreptul Comisiei Superioare să avizeze în tot sau în parte una din ele (adică una lovită de nulitate şi alta în format de supliment) şi să formuleze concluzii sau precizări. Pe de altă parte, apreciază recurentul că este încălcat şi aplicat greşit şi art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 774/2000, pe care instanţa de apel îl citează în motivarea admiterii apelului apelantei B., respectiv în respingerea cererii recurentului de respectare a dreptului la apărare şi la un proces echitabil. Potrivit acestui text legal, în cazul în care Comisia superioară medico-legală a eliberat un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico-legale unor unităţi medico-legale ierarhic subordonate acesteia decât dacă au apărut date noi medicale sau de anchetă. In acest caz, efectuarea expertizei medico-legale este de competenţa Institutului de Medicină Legală "Prof Dr. Mina Minovici" Bucureşti. Or, se poate observa faptul că pe de o parte, această Comisie nu a eliberat un aviz, pentru că în realitate acest aviz nu este dat, iar pe de altă parte, faptul că recurentul nu a solicitat efectuarea unei alte expertize medico-legale la o altă unitate ierarhic subordonantă, ci a solicitat numirea unui expert judiciar specialist, agreat de Ministerul Justiţiei, în vederea efectuării unei expertize, respectiv a expunerii unei opinii de specialitate cu privire la toate obiectivele care au format obiectul expertizelor avizate în mod contradictoriu de INML Mina Minovici.

Mai arată recurentul că dreptul la apărare şi la un proces echitabil a fost încălcat prin refuzul de a i se permite, în considerarea art. 330 alin. (5) C. proc. civ. şi a art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000, asistarea de către un expert parte, aflat pe lista experţilor specialişti în domeniu, agreat de Ministerul Justiţiei, aspect care, din punctul de vedere al recurentului, atrage nulitatea actului de procedură în sine, fiind vorba despre o vătămare evidentă ce nu poate fi înlăturată altfel. In acest sens, apreciază că a fost încălcat art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000 care prevede:, La efectuarea expertizelor medico-legale realizate de experţii oficiali pot participa experţi numiţi de organele judiciare la cererea părţilor, dintre cei înscrişi pe listele întocmite de Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi de Ministerul Justiţiei, cu avizul Consiliului superior de medicină legală." Totodată, apreciază că a fost încălcată şi Decizia nr. 143/1999 a Curţii Constituţionale, care a statuat asupra neconstitutionalităţii art. 120 alin. (5) din C. proc. pen. care contravine prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat. În această decizie se reţine faptul că "prin neacordarea în favoarea părţilor dintr-un proces penal a dreptului de a cere ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei, atunci când aceasta urmează să fie efectuată de o instituţie specializată potrivit legii, se restrânge în mod nejustificat dreptul la apărare al acestora, nesocotindu-se garantarea acestui drept prin Constituţie.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că hotărârea recurată conţine motive contradictorii întrucât, deşi respinge apelul formulat de apelanta B. împotriva încheierii din 31.10.2018, prin care aceasta a invocat nulitatea Raportului de nouă expertiză întocmit de IML Timişoara, totuşi admite apelul acesteia împotriva sentinţei Tribunalului Bihor care a avut la bază tocmai această lucrare de nouă expertiză, ce infirmă diagnosticul de adenocarcinom de prostată.

Recurentul învederează că avizul din partea INML Mina Minovici care a parvenit la dosarul cauzei la data de 18.03.2022 şi pe care Curtea de Apel Oradea şi-a întemeiat soluţia vizează în exclusivitate suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de IML Timişoara, şi nu Raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de acelaşi institut, înregistrat sub nr. x/2016 şi care a fost avizat favorabil de INML Mina Minovici.

Recurentul învederează că prin încheierea din 14.10.2019 s-a dispus atât emiterea unei adrese către IML Timişoara, în vederea constituirii unei comisii care să răspundă la obiecţiunile respective, cât şi adresă către INML Mina Minovici care, la rândul său, să răspundă la aceleaşi obiecţiuni. Nu s-a încuviinţat o nouă expertiză, ci doar avizarea suplimentului. La această solicitare, INML Mina Minovici răspunde la data de 11.1 1.2019 că, având în vedere etapa în care ne găsim, doar IML Timişoara poate răspunde la aceste obiecţiuni în cadrul unui supliment, urmând ca ulterior, dacă se consideră necesar, să se dispună avizul Comisiei Superioare Medico-Legale. La rândul său, IML Timişoara întocmeşte acest supliment la raportul de nouă expertiză medico-legală sub nr. x/04.12.2019, al cărui obiectiv, conform art. II este: "de a răspunde la obiecţiunile încuviinţate prin încheierea de şedinţă din 13.09.2017 a Tribunalului Bihor, formulate de pârâţii B. şi Spitalul clinic Judeţean de Urgenţă Oradea". Prin încheierea din data de 03.02.2020, Curtea de Apel Oradea dispune avizarea din punct de vedere ştiinţific a concluziilor suplimentului la raportul de expertiză întocmit de IML Timişoara, respectiv Comisia superioară să verifice posibilitatea stabilirii corectitudinii diagnosticului de adenom de prostată pus de dr. B..

Cu alte cuvinte, ceea ce s-a avizat sau mai exact, ceea ce nu s-a avizat, este suplimentul la raportul de nouă expertiză, în care doar se răspunde la nişte obiectiuni. De remarcat că acest aviz nici măcar nu era obligatoriu potrivit procedurii legale (fapt recunoscut de către însuşi INML Mina Minovici în înscrisul depus la dosar la data de 11.11.2019).

Sintetizând, recurentul arată că la dosarul cauzei există un raport de nouă expertiză medico-legală întocmit de IML Timişoara, înregistrat sub nr. x/2016 şi avizat favorabil de INML Mina Minovici care confirmă fără niciun dubiu că probele de ţesut ale pacientul A. nu prezentau semne de malignitate. Acest raport a fost confirmat şi avizat de către forul superior în materie, respectiv de către INML Mina Minovici şi a fost validat de către instanţa de apel prin respingerea apelului împotriva încheierii din 31.10.2018.

Prin urmare, pe de o parte există trei analize făcute de medici specialişti, trei probe ştiinţifice clare, avizate de cel mai înalt for în materie, care concluzionează faptul că ţesuturile tatălui recurentului nu prezentau urme de malignitate, iar pe de altă parte, un raport întocmit de H. (organism aflat în subordinea unei părţi din proces, direct interesate în cauză) şi o opinie a unei doamne doctor, I. (care în mod nelegal stă la baza neavizării unui supliment la raportul de nouă expertiză), ambele susţinând că diagnosticul pus de dr. B. a fost corect şi complet în absenţa investigaţiilor imunohistochimice. Or, aceste investigaţii imunohistochimice care nu au fost efectuate, deşi ar fi fost obligatorii, se circumscriu, alături de alte elemente, culpei medicale atât a medicului anatomopatolog cât şi a Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07.06.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 08.11.2023.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 29.12.2022 (data poştei), în termen legal, recurentul-reclamant E. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului prin care a solicitat respingerea acestuia şi acordarea cheltuielilor de judecată. A arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală în raport cu normele incidente, respectiv art. 655 alin. (2) (fost art. 644 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 şi art. 1373 C. civ., ale cărui condiţii sunt îndeplinite în cauză. În mod corect a fost reţinută răspunderea civilă delictuală a recurentului, în calitate de furnizor de servicii medicale şi comitent. Fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului nu este doar analiza anatomopatologică greşită a medicului B., ci şi concursul împrejurărilor legate de neconstituirea comisiei pluridisciplinare şi de neacordarea unui tratament adecvat.

La data de 19.01.2023 (data poştei) în termen legal, recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 11.02.2023 (data email) în termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul provocat, prin care a solicitat respingerea acestuia, arătând că în cauză sunt incidente dispoziţiile pct. 9 din Anexa 3 la Ordinul nr. 1196/2013, conform cărora atunci când există suspiciunea culpei medicale cu privire la modul în care a fost acordată asistenţa medicală, prezenţa medicului care a întocmit referatul de specialitate la şedinţa Comisiei superioare medico-legale, în care se dezbate cazul respectiv, este obligatorie.

Nu se poate reproşa instanţei de apel încălcarea sau aplicarea greşită a disp. art. 27 şi 28 din H.G. nr. 774/2000. pentru că o eventuală încălcare, pentru situaţia în care ar exista, nu ar putea fi pusă decât pe seama Comisiei Superioare Medico Legală, potrivit competenţelor sale. Instanţa de apel nu a făcut altceva decât să dea curs, procedural, obiectiunilor la raportul de expertiza IML Timişoara, soluţionate prin avizul rezultat a fi nefavorabil reclamantului.

În ce priveşte încălcarea art. 330 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000, această susţinere este eronată, întrucât reclamantul nu a avut o astfel de solicitare la momentul efectuării expertizelor, ci ulterior elaborării Avizului din 18.03.2022, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din 15.09.2022 unde reclamantul a solicitat "...în temeiul art. 330 C. proc. civ., un punct de vedere al unui specialist, mai precis al unui expert independent judiciar autorizat, agreat de Ministerul Justiţiei."

Nu este fondată nici critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât considerentele care au condus la respingerea apelului împotriva încheierii de şedinţă din 31.10.2018, nu sunt în contradicţie cu considerentele prin care instanţa de apel motivează soluţia de admitere a apelului împotriva sentinţei Tribunalului Bihor.

În mod eronat susţine recurentul că Raportul de nouă expertiză medico legală Timişoara a rămas în fiinţă, nefiind anulat, câtă vreme atât acest prim raport, cât şi suplimentul la raport au avut în vedere corectitudinea diagnosticului de adenocarcinom de prostată. Or, Comisia Superioară Medico Legală, prin Avizul din 18.03.2022, in considerarea tuturor opiniilor de specialitate în domeniu, a apreciat acest diagnostic ca fiind corect.

La data de 13.02.2023 (data poştei) în termen legal, recurentul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Bihor formulat întâmpinare la recursul provocat, prin care a arătat că din punct de vedere al administrării şi aprecierii probei cu expertiza medico-legală, Curtea de Apel Oradea a realizat o judecată corectă, această probă nefiind susceptibilă de încălcări ale legii care să nu fi fost observate de către instanţă în apel şi nici afectată printr-o analiză a instanţei pe elemente contradictorii ori contrare legii.

Prin criticile formulate, recurentul ţine să aducă pacientul în postura unui «pacient sănătos din punct de vedere oncologic» însă, nu se poate accepta ca adevăr juridic o asemenea situaţie de fapt în condiţiile în care elementele medicale, respectiv expertiza medico-legală, efectuată la nivelul Comisiei Superioare Medico-Legale, prin analiza histopatologică (citirea lamelor) efectuată asupra probei de ţesut prostatic atestă fără dubiu un diagnostic de adenocarcinom de prostată.

Recurentul, în mod greşit, consideră că a fost încălcat Ordinul nr. 1196/2013, modificat prin Ordinul nr. 1136/2019, modificat prin Ordinul nr. 1772/2021, mai exact Anexa 3 privind modul de funcţionare a Comisiei superioare medico-legale din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici pct. 3.

Cu privire la suplimentul de expertiză întocmit de IML Timisioara, acesta nu poate fi privit ca neutru astfel cum doreşte reclamantul, întrucât complineşte şi întregeşte noua expertiză medico-legală, defectuos întocmită în prima fază, cronologic şi procedural fiind supus exigenţelor normative de avizare, astfel cum s-a şi realizat.

Referitor la primul raport medico-legal efectuat de către J., recurentul-pârât arată că la primul termen de judecată (18.11.2015) s-a încuviintat proba cu expertiză medico-legală, potrivit O.G. nr. 1/2000 respectiv art. 13 al Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat de H.G. nr. 774/2000, fiind efectuată, în mod legal, de către Serviciul Judeţean de Medicină Legală Bihor, potrivit competenţei teritoriale şi a ierarhiei competenţei profesionale.

Reclamantul a invocat nulitatea expertizei ca fiind efectuată de către J., aflat în subordinea unuia dintre pârâţi. Instanţa de fond a soluţionat excepţia prin respingerea acesteia, motivând cu referire la dispoziţiile Ord. 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Medicină Legală, potrivit cărora "există o teritorializare şi o arie de competenţă pentru efectuarea expertizelor medico-legale, prima expertiză urmând a fi efectuată la nivelul Serviciului Judeţean de Medicină Legală din raza Tribunalului care solicită efectuarea expertizei, noua expertiză la forul metodologic al Serviciului Judeţean de Medicină Legală care a efectuat expertiza, în speţă IML Timişoara".

De asemenea, în mod corect instanţa de apel a respins cererea în probaţiune constând în punctul de vedere al unui expert independent judiciar autorizat, formulată de reprezentanta apelantului E., această soluţie întemeiată pe lege neputând constitui o încălcare sau aplicare greşită a legii.

Mai arată recurentul că tot la primul termen de judecată în primă instanţă, s-a încuviinţat un expert asistent pentru reclamant, consemnându-se în încheierea de şedinţă faptul că reprezentantele pârâţilor nu se opun la încuviinţarea unui expert asistent pentru reclamant precum şi faptul că expertul asistent va fi indicat de către reprezentanta reclamantului.

Reclamantul a propus expert parte un medic dovedit ca fiind incompatibil, iar excepţia de incompatibilitate a fost soluţionată la termenul din data de 15.06.2016, în conformitate cu dispoziţiile Hotărârii nr. 1204/2002, pct. 8, care privesc art. 32 din O.G. nr. 1/2000, hotărârea respectivă reprezentând o normă specială în problema supusă soluţionării, normă ce derogă de la norma generală reprezentată de C. proc. civ., şi de Ord. 2/2000, privind activitatea experţilor, derogare reprezentată de necesitatea obţinerii avizului Consiliului Superior de medicină legală de către expertul solicitat de parte.

Soluţionând excepţia incompatibilităţii expertului parte propus, instanţa de judecată a reţinut, în mod corect, şi faptul că reclamantul nu a solicitat înlocuirea acestuia cu un expert aflat pe lista depusă la fila x, fiind consemnată expres şi poziţia reclamantului exprimată în acest sens.

Reclamantul susţine, în recursul provocat, faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare garantat prin Constituţie, însă acesta nu şi-a fructificat dreptul de a fi reprezentat la expertiza medico-legală de către un expert parte compatibil, deşi instanţa a admis cererea sa, această situaţie neputând fi calificată o încălcare a dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Decizia atacată nu cuprinde o motivare contradictorie asupra modului de realizare şi apreciere a probei cu expertiza medico-legală, astfel cum susţine recurentul-reclamant, motivarea fiind clară şi la obiect.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri– principal şi provocat – Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul principal declarat de pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Oradea deduce judecăţii critici întemeiate, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre judecare.

- Astfel, în mod corect se arată de către recurentul-pârât că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a nesocotit limitele devoluţiunii determinate de ceea ce făcuse obiectul judecăţii în primă instanţă, a justificat soluţia prin motive străine de cele care făcuseră obiectul învestirii, ceea ce a avut şi consecinţa unei aplicări eronate a normei de drept material, în contextul în care conţinutul raportului juridic dedus judecăţii viza o altă formă a răspunderii civile medicale decât cea asupra căreia s-a pronunţat decizia atacată.

Toate aceste aspecte de nelegalitate s-au produs în contextul în care, în mod determinant, instanţa de apel a nesocotit cauza juridică a acţiunii, astfel cum fusese determinată de reclamant prin motivele cererii de chemare în judecată, care fixaseră limitele judecăţii în primă instanţă şi, în continuare, limitele devoţiunii în apel, date de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. şi de aplicarea principiului tantum devolutum quantum iudicatum.

În acest sens, se constată că, potrivit acţiunii de primă instanţă, reclamantul a chemat în judecată pe pârâţii B. (în calitate de medic angajat al Spitalului clinic judeţean de urgenţă Oradea) şi Spitalul, ca angajator, solicitând, urmare a stabilirii îndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale, reglementată de art. 642-646 din Legea nr. 95/2006 (forma anterioară republicării din 2015) şi art. 1.349 C. civ., să fie obligaţi părâţii, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de 250.000 RON.

Motivele de fapt ale acţiunii, care au circumstanţiat cauza juridică a acesteia (alături de temeiul legal invocat) s-au referit la diagnosticul eronat (adenocarcinom de prostată) pus de pârâta B., diagnostic în urma căruia reclamantul a efectuat un număr de 56 şedinţe de radioterapie, după care ar fi urmat să fie supus unui tratament cu hormoni şi castrării chimice. Datorită reexaminării histopatologice a probei de ţesut recoltate iniţial şi reexpertizării, a rezultat că, în realitate, nu au existat urme de malignitate.

Raportat la aceste elemente factuale, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii solidare a medicului care a stabilit greşit diagnosticul, precum şi a spitalului, "care nu a reuşit să îi ofere o explicaţie pertinentă şi plauzibilă vizavi de eroarea de interpretare impardonabilă a probei de ţesut".

În acest cadru procesual s-a desfăşurat prima judecată a fondului, care a stabilit existenţa faptei ilicite în sarcina pârâtei B., constând în stabilirea unui diagnostic greşit, cu incidenţa art. 642 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 95/2006 (referitoare la răspunderea civilă a personalului medical). De asemenea, cu trimitere la dispoziţiile art. 1373 C. civ., a fost angajată răspunderea civilă şi a pârâtului Spitalul, în calitate de comitent pentru fapta prepusului său.

Potrivit deciziei din apel, urmare a admiterii apelului pârâtei B., obligaţia de despăgubire a fost pusă doar în sarcina Spitalului, considerându-se că nu există faptă ilicită a medicului care a pus diagnosticul (în prezenţa unui aviz al Comisiei Superioare Medico-Legale, care a infirmat concluziile suplimentului raportului de nouă expertiză, care stabileau contrariul), dar că Spitalul răspunde, în calitate de furnizor de servicii medicale şi totodată, în calitate de comitent, dar pentru fapta altora angajaţi ai săi (medicii F. şi G.) care au stabilit un tratament eronat, ca specialişti în urologie, respectiv radioterapie.

Aceste considerente ale instanţei, care i-au justificat soluţia, sunt eronate întrucât depăşesc cadrul judecăţii, nesocotind cauza juridică a acţiunii, limitele judecăţii de primă instanţă şi, în mod corespunzător, ale devoluţiunii în apel, constituindu-se în acelaşi timp, în motive străine cauzei (aspecte de nelegalitate încadrabile în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.).

Astfel, în speţă, angajarea răspunderii spitalului a fost solicitată în calitatea acestuia de comitent pentru fapta prepusului B. constând în stabilirea eronată a unui diagnostic.

Statuând asupra inexistenţei respectivei fapte ilicite, instanţa de apel nu putea, decât cu nesocotirea limitelor învestirii sale şi a principiilor care guvernează desfăşurarea procesului civil (al contradictorialităţii, al respectării dreptului la apărare) să stabilească existenţa altei faptei ilicite decât cea care făcuse obiectul dezbaterii judiciare în primă instanţă (respectiv, aplicarea unui tratament neconform stadiului în care se afla boala), în sarcina unor persoane care nu aveau calitate de părţi.

Aşa cum în mod corect arată recurentul-pârât, culpa medicală a acestor persoane a fost analizată direct în cadrul deliberării şi al considerentelor deciziei, fără ca reclamantul să se fi îndreptat cu vreo acţiune în pretenţii împotriva respectivelor medici, fără ca aceştia să figureze părţi în proces, fără să aibă posibilitatea de a-şi face apărări, fiind aşadar, terţi faţă de procedura judiciară.

O astfel de judecată nesocoteşte, aşa cum s-a arătat anterior, în mod flagrant principii fundamentale ale desfăşurării procesului civil, care se bazează pe contradictorialitatea dezbaterilor şi pe respectarea dreptului de apărare, hotărârea neputând produce efecte obligatorii, în virtutea relativităţii (deopotrivă a lucrului judecat şi a obligativităţii lor) decât faţă de părţile procesului.

Or, în continuare, angajarea răspunderii spitalului, în calitate de comitent, s-a făcut pentru acea presupusă faptă licită a prepuşilor (cei doi medici care nu au figurat ca părţi în proces), ceea ce ar însemna, aplicând regulile specifice care guvernează raporturile dintre comitent-prepus şi că spitalul s-ar putea regresa împotriva acestora, de vreme ce o instanţă, în mod nepermis procedural, le-a stabilit în sarcină o faptă ilicită, fără ca aceştia să aibă calitatea de părţi în proces.

Ca atare, potrivit celor arătate, este total eronată soluţia instanţei de apel care reţine ca fundament al răspunderii comitentului o altă faptă ilicită decât care a fost dedusă judecăţii şi care vizează alţi prepuşi decât cel împotriva căruia reclamantul s-a îndreptat cu acţiune.

- De asemenea, este greşită statuarea instanţei conform căreia angajarea răspunderii Spitalului s-ar face "în egală măsură, în calitatea sa de furnizor de servicii medicale", apreciere care este tot rezultatul unei înţelegeri greşite a fundamentului juridic al pretenţiilor deduse judecăţii.

Cum s-a arătat, demersul în instanţă al reclamantului a vizat angajarea răspunderii civile, în solidar, a pârâţilor, dar o solidaritate în raport cu victima, între comitent şi prepus, neinvocându-se o faptă proprie a spitalului, în calitate de furnizor de servicii medicale, care să fi concurat, alături de fapta ilicită a medicului, la producerea prejudiciului reclamantului.

Împrejurarea că reclamantul a indicat în cererea de chemare în judecată, în mod generic, dispoziţiile art. 642-646 din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii) care vizează, deopotrivă, răspunderea civilă a personalului medical şi răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale nu poate avea semnificaţia indicării unei răspunderi în nume propriu a spitalului, câtă vreme motivele acţiunii nu prezintă şi nu descriu vreo faptă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 644-646 din Legea nr. 95/2006, de natură să angajeze răspunderea proprie a unităţii sanitare (circumscrisă, oricum, potrivit acestor prevederi legale, unor aspecte diferite de cele care vizează eroarea în exercitarea actului medical).

În acelaşi sens, se constată că reclamantul nu a exercitat apel împotriva sentinţei de primă instanţă, pentru a pretinde o greşită reţinere de către aceasta a fundamentului răspunderii civile delictuale, constând în răspunderea proprie a prepusului şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în condiţiile date de dispoziţiile art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, coroborate cu cele ale art. 1373 C. civ.. Dimpotrivă, singura critică în apelul exercitat de către reclamant a vizat cuantumul despăgubirilor morale, apreciat injust.

În consecinţă, instanţa de apel a făcut şi o aplicare greşită a normei de drept material prevăzute de art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, atunci când a stabilit obligaţia de despăgubiri în sarcina pârâtului, tot ca urmare a nesocotirii cadrului judecăţii, care nu a presupus invocarea şi deci, cercetarea unei fapte proprii a unităţii sanitare, ci doar răspunderea acesteia în calitate de comitent pentru o anumită faptă a prepusului (indicată în acţiune).

Se verifică, în felul acesta, şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greşită a normei de drept material, având în vedere raportul juridic ce fusese supus judecăţii.

Pentru toate considerentele arătate, recursul pârâtului va fi admis, constatându-se caracterul întemeiat al criticilor referitoare la depăşirea cadrului judecăţii, formularea unor motive străine pricinii şi aplicarea greşită a normei de drept material, cu încadrarea acestora în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

2. Recursul provocat al reclamantului deduce judecăţii critici care au doar parţial caracter fondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

- Este întemeiată critica recurentului-reclamant referitoare la modalitatea în care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia şi a dat efecte avizului nr. x/2018 (depus la dosar la 23.03.2023) emis de Comisia superioară medico-legală din cadrul INML, fără să verifice regularitatea emiterii acestuia şi conţinutul său ştiinţific, apt să-i justifice concluziile.

Pe acest aspect, recurentul a arătat că au fost încălcate dispoziţiile Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 1196/2013, mai exact, Anexa 3 pct. 3, care interzice membrilor Comisiei superioare medico-legale, care au participat la elaborarea avizului comisiei de avizare şi control al actelor medico-legale să participe la dezbaterile din cadrul şedinţei în legătură cu speţa respectivă sau să semneze avizul elaborat.

Or, s-a susţinut că avizul elaborat a fost semnat de dr. I., care este membru în Comisia superioară medico-legală, aceasta semnând şi avizul în sine, câtă vreme parafa şi semnătura sa sunt aplicate pe acesta.

La rândul său, pârâtul a susţinut că, în realitate, ar fi incident pct. 9 al Anexei menţionate, care obligă, în situaţia speţelor în care există suspiciunea culpei medicale, să fie asigurată prezenţa medicului care a întocmit referatul de specialitate la şedinţa Comisiei superioare medico-legale în care se dezbate cazul respectiv.

Instanţa de apel, dând efecte avizului menţionat, n-a făcut decât să constate că el ar exprima "intenţia clară" a INML Mina Minovici de a valida un anumit diagnostic pus de intimata-pârâtă B., căreia i se reproşase eroarea în stabilirea acestuia.

Or, pentru a ajunge la o astfel de concluzie, instanţa avea obligaţia să verifice atât regularitatea emiterii avizului respectiv – pe care şi-a întemeiat soluţia în mod fundamental – şi, de asemenea, să observe şi să analizeze conţinutul ştiinţific al acestuia.

Aceasta, în contextul în care nu rezultă în ce formă a fost exprimat, la data de 27.05.2020, punctul de vedere al dr. I., ca răspuns dat solicitării înaintate de Comisia superioară medico-legală (conform adresei nr. x/2018), respectiv, dacă este vorba despre un aviz, un aviz elaborat, un referat de specialitate care să fi stat ulterior la baza emiterii avizului Comisiei Superioare şi care să fi atras, în funcţie de una din ipotezele menţionate, aplicabilitatea pct. 3 sau pct. 9 din Anexa nr. 3 a Ordinului nr. 1196/2013 (cu consecinţe asupra valabilităţii avizului exprimat de Comisie).

Mai mult, aşa cum arată recurentul-reclamant, modalitatea în care dr. I. îşi exprimă opinia, în conţinutul unui act neevaluat juridic de către instanţa de apel, este unul neargumentat ştiinţific, care face trimitere la opinia unui alt medic "cu care este întrutotul de acord, aşa încât nu mai repetă diagnosticul" şi, în plus, subiectiv, considerând că pacientul "nu ar fi pierdut atât timp şi bani dacă ar fi fost îndrumat mai întâi spre Colegiul Medicilor".

Dat fiind faptul că dr. I. este, aşa cum rezultă din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 1196/2013, membru permanent al Comisiei superioare medico-legale, instanţa de apel urmează să verifice în ce formă legală şi-a exprimat aceasta opinia în legătură cu diagnosticul histopatologic pus de B. şi dacă era de natură să o facă incompatibilă cu participarea la şedinţa Comisiei superioare în cadrul căreia s-a elaborat avizul (cu consecinţe sau nu asupra valabilităţii actului).

- Este întemeiată şi critica recurentului referitoare la contradicţia intrinsecă a considerentelor care constată că, deşi există două avize ale Comisiei superioare medico-legale, cu concluzii diametral opuse, "intenţia clară a INML a fost de a valida diagnosticul de adenocarcinom de prostată", deşi a păstrat, ca valid, raportul de nouă expertiză, întocmit de INML Timişoara şi avizat de Comisia superioară care, dimpotrivă, a infirmat diagnosticul menţionat.

Într-adevăr, se constată că instanţa de apel reţine, cu referire la ultimul aviz emis de Comisia superioară medico-legală, de infirmare a concluziilor suplimentului raportului de nouă expertiză al INML Timişoara, că aceasta ar exprima "o intenţie clară" de validare a diagnosticului iniţial de adenocarcinom, apreciind, în acelaşi timp, că în speţă nu ar fi vorba despre existenţa unor "concluzii contrare, ambele avizate de Comisia superioară".

Or, în speţă, asemenea concluzii contrare vin tocmai din modalitatea în care Comisia superioară a avizat, în mod diferit, rapoartele de expertiză, contrazicând, aproximativ în aceeaşi compunere nominală, propriul aviz.

O asemenea statuare a instanţei vine în contextul în care primul aviz emis de Comisia superioară, sub acelaşi număr de lucrare ca în anul 2022 (respectiv, E1/4926/2018) a fost în sensul validării rezultatului raportului de nouă expertiză medico-legală a IML Timişoara, ale cărui concluzii erau de infirmare a diagnosticului iniţial.

Altfel spus, în condiţiile în care în dosarul instanţei existau două rapoarte de expertiză medico-legală (mai exact, un raport de nouă expertiză şi supliment la raportul de nouă expertiză) cu aceleaşi concluzii, de infirmare a diagnosticului de adenom de prostată, primul avizat favorabil de către Comisia superioară, iar cel de-al doilea infirmat de aceeaşi comisie, nu se putea deduce existenţa unei "intenţii clare", într-un anumit sens, a respectivei Comisii – pe care instanţa să-şi fundamenteze în mod esenţial soluţia – decât în măsura în care se demonstra existenţa unor elemente noi, apte să ducă la reevaluarea avizului iniţial.

Fără să aibă în vedere o astfel de situaţie, instanţa de apel consideră nejustificat şi contradictoriu – întrucât face referire la ambele avize – că nu ar exista concluzii contrare decurgând din avizarea diferită de către Comisia superioară, în (aproape) aceeaşi componenţă nominală (în 2018 şi 2022).

Or, bazându-se pe această "intenţie clară" a Comisiei superioare de a infirma, potrivit ultimului aviz, concluziile suplimentului raportului de nouă expertiză, instanţa de apel a stabilit inexistenţa faptei ilicite, fără să elucideze situaţia factuală a pricinii, fără să realizeze verificările jurisdicţionale specifice instanţei de judecată, întemeindu-şi soluţia în mod exclusiv pe un aviz al Comisiei superioare medico-legale, care revenea asupra celui exprimat de aceasta anterior, fără invocarea unor elemente noi care să-i justifice poziţia.

Această motivare, deopotrivă contradictorie – întrucât, deşi face referire la cele două avize cu soluţii diferite, le neagă acestora caracterul diametral opus – şi insuficientă (neexplicând de ce valorifică unul din cele două avize, ceea ce ar fi presupus, în mod esenţial, o analiză a conţinutului ştiinţific ori a unor eventuale elemente noi, apte să ducă la o reevaluare şi deci, la o altă concluzie, iar nu luarea în considerare a unui simplu criteriu temporal ulterior) atrage nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Au însă caracter neîntemeiat celelalte critici formulate, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 27, 28 din H.G. nr. 774/2000 privind Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000, precum şi a dispoziţiilor art. 330 alin. (5) C. proc. civ., respectiv art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000, cu consecinţe asupra respectării dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Astfel, cu referire la dispoziţiile art. 27 alin. (1) H.G. nr. 774/2000, recurentul susţine că n-ar fi putut fi solicitat cel de-al doilea aviz Comisiei superioare medico-legale întrucât nu existau concluzii contradictorii între prima expertiză, întocmită de J. – expertiză care, "din punct de vedere teoretic" era nulă, fiind realizată de un organism aflat în subordinea Spitalului judeţean de urgenţă Oradea, pârât în proces – şi suplimentul raportului de expertiză, care, în realitate, nu este o expertiză propriu-zisă, ci doar un supliment la raport, avizat, de altfel, de Comisia superioară din cadrul INML.

Critica este nefondată întrucât, în speţă, nu era incident textul de care se prevalează recurentul şi ale cărui dispoziţii susţine că ar fi fost încălcate, ci prevederile art. 26 din aceeaşi H.G. nr. 774/2000, care reglementează ipoteza unui astfel de aviz "şi în situaţiile în care au fost efectuate noi expertize sau au fost date avize de către comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale competente teritorial".

Or, în cauză, solicitarea celui de-al doilea aviz a fost în legătură cu raportul de nouă expertiză - supliment, avizat de IML Timişoara (ca institut medico-legal teritorial competent), circumscriindu-se, aşadar, ipotezei normei menţionate anterior.

Chestiunea controversată, care să poată face obiect al disputei judiciare nu este în legătură cu înfrângerea vreunei dispoziţii vizând competenţa emiterii celui de-al doilea aviz de către Comisia superioară ci, potrivit celor expuse anterior, în legătură cu regularitatea emiterii şi cu conţinutul acestuia.

În privinţa dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din aceeaşi H.G. (conform cărora "În cazul în care Comisia superioară medico-legală a eliberat un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico-legale unor unităţi medico-legale ierarhic subordonate acesteia decât dacă au apărut date noi medicale sau de anchetă"), se constată că indicarea lor de către instanţă este, într-adevăr, eronată căci nu s-a pus problema solicitării unei alte expertize medico-legale de la o unitate ierarhic subordonată Comisiei superioare, ulterior emiterii avizului acesteia.

În acelaşi timp, considerentul instanţei pe acest aspect este unul nenecesar sau indiferent, întrucât el nu se grefează pe reţinerea unei situaţii de fapt în sens contrar (adică, a solicitării vreunei expertize unor unităţi medico-legale subordonate Comisiei superioare, ale cărei concluzii să le valorifice) astfel încât nu se înscrie în niciun fel în silogismul judiciar pentru a justifica soluţia adoptată.

- Are, de asemenea, caracter nefondat critica referitoare la încălcarea dreptului de apărare, a dispoziţiilor art. 330 alin. (5) C. proc. civ., respectiv ale art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 774/2000, constând în aceea că reclamantului nu i s-ar fi încuviinţat participarea unui expert parte la efectuarea expertizei medico-legale.

Pe acest aspect, se constată că dimpotrivă, tocmai pentru a se asigura efectivitatea dreptului la apărare, reclamantului i s-a încuviinţat, de către prima instanţă, un expert parte care să participe la realizarea expertizei, dar pentru că cel pe care l-a desemnat (K.) nu figura pe lista întocmită de instituţiile de medicină legală, cu avizul Consiliului superior de medicină legală, i s-a solicitat indicarea altui expert. Întrucât reclamantul a pretins că nu ar fi nevoie de existenţa unui astfel de aviz pentru a participa un expert parte la efectuarea expertizei şi a refuzat înlocuirea celui propus (întrucât este "expert judiciar în specializarea farmacologie-medicină-stomatologie"), instanţa a constatat incompatibilitatea acestuia, în raport cu dispoziţiile menţionate, ale art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 1/2000 şi H.G. nr. 1204/2002 (conform încheierii din 15.06.2016, dosar tribunal).

Separat de faptul că măsura instanţei este una corectă întrucât dispoziţiile în materie, vizând organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală prevăd că părţile "pot solicita medici legişti sau specialişti care să asiste experţii oficial desemnaţi, potrivit legii, pentru anumite activităţi medico-legale de pe lista întocmită pe niveluri de competenţă, la propunerea Consiliului superior de medicină legală şi aprobată prin ordin al ministrului sănătăţii" (art. 33 alin. (1) O.G. nr. 1/2000, art. 32 alin. (2) H.G. nr. 774/2000), ea este şi una definitivă întrucât n-a fost contestată în apel, fiind dedusă judecăţii în recurs omisso medio.

În consecinţă, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, în analiza celor două recursuri, principal şi provocat, căile de atac ale părţilor vor fi admise în limitele în care au fost găsite întemeiate criticile formulate, casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii, instanţa va avea în vedere cadrul învestirii sale, ţinând seama de principiul devoluţiunii, limitat la ceea ce a făcut obiectul învestirii în primă instanţă, respectiv, la ceea ce a fost criticat în apel, raportat la analiza de primă instanţă.

De asemenea, cu observarea reglementărilor specifice materiei expertizei medico-legale, instanţa de apel va ţine seama, în acelaşi timp, că acestea se completează cu dispoziţiile C. proc. civ. cu privire la expertize, ca mijloace de probă (art. 34 din O.G. nr. 1/2000, art. 9 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1134/C/255/2000), astfel încât ele nu au o valoare probatorie prestabilită, fiind supuse cenzurii şi evaluării organului jurisdicţional, în contextul tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză.

În acest sens, se vor avea în vedere cronologia şi conţinutul ştiinţific al tuturor actelor medicale întocmite în dosar, contextul în care raportul de nouă expertiză întocmit de IML Timişoara (care a infirmat diagnosticul de adenocarcinom de prostată) a fost avizat de Comisia superioară medico-legală (la 01.08.2018), pentru ca ulterior, pentru suplimentul raportului de nouă expertiză, întocmit de acelaşi institut de medicină legală (la 04.12.2019), ca răspuns la obiecţiunile părţilor – dar păstrând aceleaşi concluzii, de infirmare a diagnosticului iniţial, de adenocarcinom – avizul exprimat de Comisia superioară medico-legală (la 18.03.2022) să fie în sens contrar, de nevalidare.

În privinţa acestui al doilea aviz emis de Comisia superioară medico-legală se vor avea în vedere, pe lângă regularitatea întocmirii – conform celor arătate în analiza criticilor din recursul provocat – conţinutul ştiinţific şi explicaţiile acestuia, dacă a valorificat informaţii, materiale (acte medicale, medico-legale) suplimentare, de natură să modifice opinia iniţială ori doar, întemeindu-se pe aceleaşi elemente, reprezintă o simplă schimbare, nejustificată, a opiniei iniţiale.

În acest context, în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale, instanţa trebuie să procedeze la evaluarea, coroborată, a tuturor mijloacelor de probă, neputându-şi fundamenta soluţia pe "intenţia clară" a INML Mina Minovici exprimată în ultimul aviz emis, aşa cum, în mod nelegal, s-a dispus prin decizia supusă casării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Bihor şi recursul provocat declarat de reclamantul E. împotriva deciziei nr. 1387 din 5 octombrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2023.