Tort liability for unauthorized public communication of phonograms: mandatory application of triple remuneration when exact prejudice is unquantifiable

Şedinţa publică din data de 07 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă sub nr. x/2021, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L., la plata sumei de 11.477,55 RON (9.645 RON fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.09.2018-30.09.202, la plata sumei de 1.730,67 RON reprezentând penalităţi de întârziere, care au fost calculate până la data de 23.07.2021 şi, în continuare, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remuneraţiei de mai sus.

Reclamanta a mai solicitat să fie obligată pârâta să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, pentru spaţiul administrat;

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 246/22.02.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamant Asociaţia Centrul Roman Pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 9.645 RON pentru repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate în perioada 01.09.2018-30.09.2021. De asemenea, a fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta autorizaţie/licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual în spaţiul administrat Pensiunea Turistică "A.", clasificată 4 flori şi dotată cu 13 camere, situată în Sat/Comuna Vişeu de Jos, nr. 1611, jud. Maramureş. A fost respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată, şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 820 RON cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciară de timbru (100 RON), onorariu avocat (700 RON) şi alte cheltuieli (extras ONRC, 20 RON).

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1861 A din data de 07 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 246 din 22.02.2022 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, şi a dispus obligarea apelantei pârâte la plata către intimata reclamantă a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1861 A din data de 07 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L., criticând-o pe motive de nelegalitate, din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta pârâtă a susţinut că decizia recurată nu este motivată corespunzător în condiţiile în care, criticilor consistente referitoare la situaţia de fapt, instanţa de apel le-a răspuns printr-un unic considerent, ce face trimitere la prevederile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, care reglementează obligaţia utilizatorilor care au comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ, fără a obţine în prealabil autorizaţia/licenţa neexclusivă, de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme, pentru spaţiile şi/sau perioade nedeclarate, o sumă de bani reprezentând triplul sumelor ce ar fi legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia/licenţa neexclusivă.

În opinia recurentei, aspectele reţinute de instanţa de apel, în sensul că, în situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie şi că, în speţă, organismul de gestiune colectivă a urmărit să informeze utilizatorul asupra obligaţiilor sale trimiţându-i notificări, nu pot constitui o motivare concretă (nici chiar implicită) a criticilor formulate în apel prin care se contesta însăşi realitatea/corectitudinea actelor depuse şi administrate ca probe în cauză, acte care conţin menţiuni fictive, pârâta contestând, astfel, şi caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei valorificate de reclamantă în speţă.

În lumina exigenţelor care rezidă din cerinţa respectării dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la tratament procesual egal - înscrise cu valoare de principii fundamentale ale procesului civil în art. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenta consideră că asemenea critici făceau necesară o evaluare a conţinutului înscrisurilor pe care reclamanta le-a depus în justificarea pretenţiilor sale şi în privinţa cărora s-a prezumat că au fost valorificate de prima instanţă. Un atare demers analitic era cu atât mai necesar cu cât a fost contestat şi textul normativ reţinut ca relevant în cauză, recurenta considerând că în speţă nu era incident criteriul prevăzut de art. 139 alin. (2) lit. b) din lege, care permite acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, acesta fiind operant numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a).

Absenţa din decizia recurată a oricărei analize care să releve o reevaluare concretă şi efectivă a situaţiei de fapt, corespunzător criticilor susţinute prin cererea de apel, ilustrează neobservarea exigenţelor ce rezidă din art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., normă care prevede că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă." - precum şi a celor stabilite imperativ prin dispoziţiile art. 6 şi 8 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În condiţiile în care instanţa de recurs nu poate realiza o evaluare a probelor sau a situaţiei de fapt, recurenta a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru a se stabili dacă pârâta a realizat, în perioada la care se referă litigiul şi în cadrul activităţii concret desfăşurate, o comunicare publică aptă a genera obligaţia de plată a remuneraţiei la care au dreptul artiştii interpreţi şi executanţi în condiţiile Legii 8/1996.

În subsidiar, în situaţia reţinerii cauzei spre judecare în recurs, recurenta pârâtă a solicitat să se aibă în vedere că la dosar nu există dovada faptului că în 2019 şi în 2021 reclamanta ar fi notificat-o în legătură cu obligaţiile ce îi reveneau, astfel că nu i se poate reţine în sarcină săvârşirea vreunei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea sa civilă delictuală.

Pe de altă parte, a susţinut că se impune a se verifica existenţa şi întinderea prejudiciului cauzat, apreciind că, în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei din prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din lege, prin care este instituită regula potrivit căreia titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe dreptului de autor (ultima fiind situaţia din speţă) sau organismele de gestiune colectivă care îi reprezintă pot solicita repararea prejudiciului material cauzat prin încălcarea respectivelor drepturi, luând în considerare criterii cum sunt: consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.

Pentru motivele arătate şi observând că reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câştigul nerealizat, iar, în speţă, acesta este reprezentat de cuantumul remuneraţiilor cuvenite potrivit tarifelor menţionate în cuprinsul tabelelor A1.1, A2.2, D1.1 şi D2.1 din Metodologia aprobată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, recurenta apreciază că se impune obligarea sa la plata, cu titlu de despăgubiri, doar a sumei de 3215 RON plus TVA, aferentă perioadei 01.09.2018-30.09.2021, restul pretenţiilor, constând în acordarea triplului remuneraţiilor datorate, fiind nefondate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata – reclamantă, Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, a formulat în termen legal, întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei civile nr. 1861/07.12.2022 pronunţate de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca temeinică şi legală, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

În esenţă, intimata reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016 şi a motivat corespunzător soluţia adoptată, niciunul dintre cele două cazuri de casare invocate de pârâtă ca temei de drept al recursului nefiind incident în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de a nu achita remuneraţia datorată artiştilor interpreţi şi executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, pentru Pensiunea Turistică "A." clasificată cu 4 flori şi dotată cu 13 camere, în perioada 01.09.2018-30.09.2021 .

Raportat la probele administrate şi la dispoziţiilor legale aplicabile, instanţele de fond au constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţii/licenţe neexclusive din partea CREDIDAM şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remuneraţiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 şi normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfăşurată de pârâtă în incinta unităţii deţinute fiind de natură a cauza prejudicii artiştilor interpreţi, câtă vreme aceasta s-a desfăşurat în lipsa autorizaţiei/licenţei neexclusive din partea CREDIDAM şi fără a se achita remuneraţiile datorate, potrivit metodologiilor.

Contrar susţinerilor pârâtei conform cărora nu îi poate fi angajată răspunderea motivat de faptul că nu avea cunoştinţă de obligaţia de a plăti remuneraţiile în cauză, nefiind notificată de reclamantă în acest sens, instanţele de fond au constatat că, potrivit art. 1 din Decizia ORDA nr. 120/2016, utilizatorul are obligaţia de a obţine din partea organismelor de gestiune colectivă CREDIDAM şi UPFR autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual anterior începerii activităţii de comunicare publică a acestora. Cu alte cuvinte, utilizatorul este cel care are obligaţia de diligenţă în acest sens.

Pe de altă parte, s-a reţinut că reclamanta a notificat pârâta de două ori, prima dată în anul 2019, iar apoi în anul 2021, pentru a încheia autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, fără, însă, ca pârâta să dea curs acestor notificări.

Suma datorată de pârâtă a fost determinată în conformitate cu dispoziţiile pct. 3.12, teza finală, din Decizia ORDA nr. 10/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 15 februarie 2016 privind stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, şi cu tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru fonograme şi pentru audiovizual şi ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, care stabileşte obligaţia de plată a triplului remuneraţiei, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 9.645 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie, aferente perioadei 01.09.2018-30.09.2021.

Pe calea prezentului recurs, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta reiterează susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond, pretinzând, pe de o parte, că nu a fost notificată de către reclamantă cu privire la obligaţiile pe care le avea, la dosarul cauzei neexistând dovada comunicării notificărilor pe care reclamanta susţine că i le-a transmis în anul 2019 şi, respectiv, în anul 2021, şi contestând, pe de altă parte, modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, sens în care consideră că, în cauză, erau aplicabile criteriile reglementate de dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, şi nu cele de la lit. b) a aceluiaşi text legal, care devin operante numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), şi că, atât timp cât reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câştigul nerealizat, instanţa nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective.

Cu referire la criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în esenţă, se susţine că instanţa de apel nu a răspuns în concret criticilor aduse hotărârii primei instanţe, din decizia atacată lipsind orice analiză care să releve o reevaluare concretă şi efectivă a situaţiei de fapt.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel – determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă – a răspuns criticilor susţinute de pârâtă prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 şi următoarele din C. civ., menţinând soluţia de admitere parţială a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de pârâtă, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, instanţa de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, cu referire la susţinerile pârâtei în sensul că nu a fost notificată de către reclamantă cu privire la obligaţiile pe care le avea, şi că nu au fost depuse la dosar dovezi cu privire la transmiterea unor astfel de notificări, instanţa de apel a arătat în mod explicit că, din recipisa de expediere a notificării din 18.09.2019, rezultă că pârâta a fost avizată şi reavizată la sediul societăţii în sensul ridicării recomandatei prin care CREDIDAM a notificat societatea cu privire la obligaţiile care îi revin în calitate de utilizator, însă pârâta nu s-a prezentat pentru a-şi ridica corespondenţa.

În raport de atitudinea manifestată de pârâtă, şi de dispoziţiile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că pârâta nu poate invoca neregularitatea cauzată prin propria faptă şi, prin urmare, nu se poate prevala de necunoaşterea obligaţiilor care îi reveneau în calitate de utilizator, pe fondul unei insuficiente informări din partea organismului de gestiune colectivă.

În continuare, instanţa de apel a analizat criticile ce vizau acordarea triplului remuneraţiilor legal datorate de către pârâtă, Curtea constatând că, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1998 şi a dispoziţiilor art. 3.12. din Decizia ORDA nr. 120/2016.

În acest sens, s-a reţinut că răspunderea instituită de dispoziţiile art. 139 alin. (2) reprezintă o aplicaţie particulară a răspunderii civile delictuale în materia drepturilor de autor, ceea ce înseamnă că, în egală măsură, sunt aplicabile, în privinţa reparării prejudiciului, dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ., în raport de care, pentru a se putea reţine că pârâta trebuie să răspundă numai pentru prejudiciul efectiv şi direct cauzat, respectiv remuneraţia legală şi daunele moratorii (iar nu pentru triplul remuneraţiei legal datorate), trebuia ca organismul de gestiune colectivă să fi avut posibilitatea reală de a evita producerea ori mărirea prejudiciului.

Or, organismul de gestiune colectivă a urmărit să informeze utilizatorul asupra obligaţiilor sale trimiţându-i notificări, de la momentul notificării aşteptând un interval rezonabil până când a formulat acţiunea în instanţă, interval suficient ca pârâta să îşi îndeplinească obligaţiile legale şi în egală măsură nu atât de lung încât să determine mărirea prejudiciului.

În consecinţă, s-a apreciat că nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a evitat prejudiciul ori că a contribuit la producerea sau la mărirea acestuia, răspunderea revenind în totalitate apelantei pârâte.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la situaţia de fapt şi la probele administrate, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând fiecărei critici formulate de pârâtă prin motivele de apel, susţinerile recurentei în sens contrar fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a reevaluat în concret şi efectiv situaţia de fapt, reţinând în mod greşit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, recurenta îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, o atare nemulţumire, ce vizează, practic, modul în care instanţa de apel a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu pot fi primite criticile aduse de pârâtă hotărârii apelate, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, împrejurarea că judecătorul interpretează elementele de fapt într-o altă manieră decât cea agreată de parte neechivalând cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta nu face nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel şi au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate. Aşa cum s-a arătat deja, recurenta contestă modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, susţinând, pe de o parte, că, în cauză, erau aplicabile criteriile reglementate de dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, şi nu cele de la lit. b) a aceluiaşi text legal, care devin operante numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a), iar, pe de altă parte, că, atât timp cât reclamanta nu a invocat cauzarea unor prejudicii de altă natură decât câştigul nerealizat, instanţa nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective.

Criticile sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, devenit art. 188 alin. (2), după republicarea actului normativ, instituie modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanţa de judecată, pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe, şi anume: prin utilizarea unor criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [art. 139 alin. (2) lit. a)]; şi, în mod subsidiar, atunci când nu se pot aplica criteriile mai sus enumerate, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite [art. 139 alin. (2) lit. b)].

În acord cu opinia instanţei de apel, Înalta Curte reţine că modalitatea de despăgubire instituită de art. 139 alin. (1) lit. a) din lege este similară celei instituite de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Astfel, aşa cum art. 1.385 din C. civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, prin luarea în calcul a pierderii efectiv suferite, a beneficiului nerealizat, precum şi a cheltuielilor pe care victima faptei ilicite le-a făcut în îndeplinirea obligaţiei legale de a evita sau limita prejudiciul, prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 reglementează evaluarea prejudiciului prin raportare la consecinţele economice negative suferite de partea prejudiciată (în special câştigul nerealizat de către titularul dreptului, precum şi beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor), precum şi la prejudiciul moral cauzat titularului dreptului.

Dat fiind caracterul specific al drepturilor de proprietate intelectuală, ce poartă asupra unor bunuri necorporale (opere audiovizuale sau programe pentru calculator), precum şi modalitatea facilă de utilizare ilegală, prin intermediul mijloacelor moderne de comunicaţie electronică, este evident că, în domeniul proprietăţii intelectuale, dovedirea întinderii exacte a prejudiciului este o veritabilă probatio diabolica, având în vedere numărul imposibil de cuantificat al încălcărilor produse prin intermediul mijloacelor de comunicaţie electronică.

Din acest motiv, atunci când nu se pot aplica criteriile de evaluare cuprinse la lit. a), iar prejudiciul nu poate fi cuantificat, instanţa de judecată ia în considerare modalitatea subsidiară de evaluare a acestuia, reglementată de lit. b) a art. 139 alin. (2) din lege, procedând la acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Este şi cazul speţei de faţă în care se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţie sau licenţă exclusivă şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege, faptă ce s-a perpetuat pe o perioadă îndelungată de timp, 01.09.2018-30.09.2021, fiind evident că o cuantificare a prejudiciului concret suferit de reclamantă, prin raportare la criteriile reglementate de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, este imposibil de realizat.

În aceste circumstanţe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri, apelând la criteriul redevenţei legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanţa de fond şi cea devolutivă făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) [actual, art. 188 alin. (2) lit. b)] din Legea nr. 8/1996, astfel că, susţinerile în sens contrar formulate de recurenta pârâtă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Nefondată este şi susţinerea potrivit căreia, pentru câştigul nerealizat invocat de reclamantă, câştig care, în speţă, este reprezentat de cuantumul remuneraţiilor cuvenite potrivit tarifelor menţionate în cuprinsul tabelelor din Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016, instanţa nu putea să o oblige pe pârâtă decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, constând în cuantumul remuneraţiilor cuvenite potrivit tarifelor menţionate în cuprinsul tabelelor A1.1, A2.2, D1.1 şi D2.1 din Metodologia aprobată prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, iar nu la plata triplului sumelor respective.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că referirea recurentei la Metodologia aprobata prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006 este greşită întrucât, pentru perioada supusă analizei în speţă, pe parcursul căreia a fost comisă fapta ilicită, 01.09.2018 – 30.09.2021, metodologiile în temeiul cărora se colectează tarifele fixe lunare sunt cele aprobate prin deciziile ORDA nr. 120/2016 şi 60/2019.

Pe de ală parte, Înalta Curte reţine că despăgubirea constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite îşi găseşte corespondent deplin în dispoziţiile legale aplicabile litigiului, atât art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (actual, art. 188 alin. (2) lit. b), cât şi art. 3.12 din Metodologia de calcul aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/20016 instituind-o ca atare.

Prin urmare, instanţa nu putea apela la o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea reglementată de lege astfel că, şi din această perspectivă decizia instanţei de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate.

Dincolo de acest aspect, opinia pârâtei în sensul că ar trebui să plătească doar contravaloarea câştigului nerealizat de reclamantă, respectiv cuantumul remuneraţiilor datorate potrivit legii şi nu triplul acestora, este de neacceptat, întrucât autorul faptei ilicite nu este în situaţia unui debitor contractual, ţinut să răspundă numai pentru prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, posibilitatea acordării de către instanţa de judecată a unei despăgubiri reprezentând triplul sumei ce ar fi fost legal datorată pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite reprezentând, de fapt, chiar transpunerea legală a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv regula răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, atât pentru pagubele previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.

Este evidentă funcţia preventivă a acestei modalităţi de stabilire a despăgubirii, constând în triplul sumelor care ar fi fost datorate în mod legal, cu rol de combatere a pirateriei în domeniu, dat fiind faptul că eventuala obligare doar la plata redevenţei legal datorate l-ar favoriza pe autorul faptei ilicite, care ar fi, practic, în situaţia de a plăti aceeaşi sumă de bani, indiferent de utilizarea legală sau ilegală a dreptului de proprietate intelectuală, ceea ce ar fi neechitabil.

Pentru aceste motive, criticile recurentei vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Celelalte susţineri ale pârâtei din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la lipsa dovezilor privind transmiterea de către reclamantă a notificărilor în legătură cu obligaţiile ce îi reveneau şi la cuantumul concret al despăgubirilor la plata cărora consideră că ar fi trebuit să fie obligată, nu vor fi analizate întrucât presupun verificarea unor aspecte de fapt, ce nu ţin de nelegalitatea deciziei atacate ci, cel mult, de netemeinicia acesteia, ele nepunând problema încălcării de către instanţa de apel a unor norme de drept material sau procesual, astfel că excedează cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta pârâtă prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

Totodată, constatând că recurenta pârâtă este partea care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C.R.E.D.I.D.A.M., la plata sumei de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezii existente la dosarul instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1861 A din data de 07 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 noiembrie 2023.