Civil liability of accomplices in tax evasion: joint and several liability for full fiscal prejudice without prerequisite insolvency action

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.a.Obiectul cererii de chemare în judecată

Reclamantul Statul Român prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a chemat în judecată, la 4 decembrie 2020, pe pârâtul A. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate că a fost prejudiciat cu suma de 961.400 RON, debit rezultat din evaziune fiscală, la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere, calculate până la recuperarea integrală a prejudiciului şi să fie obligat pârâtul la plata sumelor pe care le datorează pe temeiul răspunderii civile delictuale.

1.b.Apărările formulate de pârât prin întâmpinare

Pârâtul A. a invocat, prioritar, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că nu a avut calitatea de administrator în vreuna dintre societăţile comerciale nominalizate de către reclamant şi a contestat suma indicată cu titlu de prejudiciu.

1.c. Prima instanţă învestită, Judecătoria Braşov, prin sentinţa civilă nr. 3304 din 15 aprilie 2021, în raport de criteriul valoric, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 145/S din 24 mai 2021 Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel

Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin decizia nr. 1526Ap din 24 noiembrie 2021 a admis apelul reclamantului, a admis în parte acţiunea civilă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumelor de 415,649 RON (168.642 RON impozit pe profit şi 247.007 RON TVA), 374.800 RON accesorii fiscale, la care se adaugă accesoriile calculate potrivit legislaţiei fiscale aplicabile, până la achitarea efectivă a debitului. A respins celelalte pretenţii ale reclamantei, ca neîntemeiate. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei primei instanţe.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Decizia pronunţată în apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul A., care a invocat în drept incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apărări formulate în calea de atac:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 11 februarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluţia din 22 martie 2022, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 şi 493 din C. proc. civ., referitoare la comunicarea actelor dosarului.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Statul Român prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, susţinând că nu se încadrează în motive de nelegalitate criticile formulate, întrucât acestea se referă la modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Criticile formulate în recurs

Prin cererea de recurs cu care a fost învestită instanţa în prezenta cauză, pârâtul a criticat decizia pronunţată în apel considerând că nu au fost analizate dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale privind existenţa faptei ilicite săvârşite cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate dintre acestea.

A argumentat că prejudiciul a fost recuperat în mare parte, iar el a fost doar complice la fapta ce se impută şi nu a primit nicio sumă de bani.

Consideră, totodată, că prin imputarea întregului prejudiciu săvârşit, se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

Instanţa de apel a ignorat faptul că răspunderea civilă delictuală aparţine în mod predominant autorului faptei ilicite săvârşite, respectiv autorilor, şi, în subsidiar, celorlalţi participanţi la producerea evenimentului, acţionând principiul solidarităţii.

A arătat că nu a fost administrator şi nu avut nicio funcţie în cadrul societăţilor S.C. B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că analiza şi aprecierea faptelor, administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma vreunui motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.. Aşa fiind, în cercetarea criticilor cu care a fost învestită instanţa se va raporta la circumstanţele factuale reţinute de instanţa de apel.

Prin urmare, nu vor putea fi analizate acele critici care se referă modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a estimat valoarea prejudiciului.

Cu privire la celelalte critici formulate, acestea pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs indicat de recurent, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care se va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de reclamantă, prin întâmpinare.

Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond este următoarea:

Pârâtul A., în perioada 01.10.201o-31.12.2012, în baza aceleiaşi rezoluţii delictuale a înlesnit activitatea infracţională a administratorului societăţii B. S.R.L., circumscrisă infracţiunii de evaziune fiscală, prin emiterea unui număr de 302 facturi fiscale şi chitanţe aferente, care atestă operaţiuni fictive în valoare de 1.376.943 RON.

A avut loc o cercetare penală, iar, prin sentinţa penală nr. 169/S din 23 noiembrie 2020, Tribunalul Braşov a soluţionat litigiul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la data de 30.09.2020 în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov şi, în consecinţă, a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă principală de 2 ani de şi de 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată pentru 302 acte materiale; în temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

S-a reţinut că temeiul acţiunii reclamantei este reprezentat de dispoziţiile art. 1349 şi urm. din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, având în vedere statuările instanţei penale cu privire la vinovăţia pârâtului în săvârşirea unor cauze generatoare de prejudicii materiale precum şi împrejurarea că latura civilă a rămas nesoluţionată în procesul penal.

În acest context, instanţa de apel a analizat dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute de norma legală pentru a se putea naşte obligaţia de reparare a prejudiciului.

În cadrul procesului penal, s-a stabilit că pârâtul a comis fapta şi s-a dovedit vinovăţia acestuia, aşa cum a rezultat din materialul probator administrat, dar şi din încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Curtea de apel a statuat că nu prezintă relevanţă faptul că reclamanta nu a cerut atragerea răspunderii patrimoniale personale a foştilor administratori ai societăţii în cadrul procedurii insolvenţei persoanei juridice, întrucât formularea cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală nu este condiţionată de o acţiune prealabilă de atragere a răspunderii patrimoniale personale a foştilor asociaţi sau administratori ai societăţii. În această materie operează principiul solidarităţii, astfel încât victima are dreptul să ceară repararea pagubei pricinuite de oricare dintre debitorii, care, prin fapta lor comună, au cauzat un prejudiciu indivizibil, problema stabilirii culpei participanţilor la săvârşirea faptei ilicite având relevanţă doar între codebitorii solidari.

În ceea ce priveşte prejudiciul, Curtea a reţinut că prin hotărârea penală s-a statuat asupra existenţei acestuia precum şi cu privire la întinderea lui, în cuantum de 415.649 RON, debit principal, şi 374.800 RON accesorii fiscale,

A fost invocată Decizia RIL nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că "în cazul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, pe latură civilă, inculpatul este obligat la plata obligaţiei fiscale principale şi a obligaţiilor fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală", iar faţă de efectele acestei decizii instanţa de apel a apreciat că pârâtul datorează accesoriile calculate asupra debitului principal.

Cu privire la critica prin care recurentul contestă răspunderea ce îi incumbă pentru prejudiciul reclamat, cu apărarea că nu a avut calitatea de administrator la societăţile evazioniste, ci a fost doar complice la infracţiune, se constată că nu este fondată.

Aşa cum s-a arătat, în calea de atac devolutivă s-a stabilit ca element de circumstanţiere factuală că recurentul, făptuitor în litigiul penal, este vinovat de săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală continuată.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este supus cenzurii instanţei, care verifică atât îndeplinirea condiţiilor de fond cât şi a celor de formă, cât şi temeinicia acordului, aspect ce se desprinde din coroborarea art. 484 din C. proc. pen. şi art. 485 din acelaşi Cod (acesta din urmă făcând referire expresă atât la verificarea condiţiilor prevăzute de art. 480-482 din C. proc. pen., cât şi la "blândeţea" soluţiei cu privire la care s-a ajuns la un acord, raportat la gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului).

Potrivit dispoziţiilor art. 479 din C. proc. pen., acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

În acest punct al analizei, nu se poate imputa instanţei de apel o omisiune de cercetare, iar recurentul nu ar putea nega îndeplinirea, în ceea ce îl priveşte, cel puţin a condiţiilor vinovăţiei şi a existenţei faptei ce a provocat reclamantului prejudiciul.

Potrivit dispoziţiilor art. 1369 alin. (1) din C. civ. - cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.

Aşa fiind, în mod legal şi corect instanţa de apel a reţinut că prejudiciul invocat de către reclamantă este rezultatul infracţiunii de evaziune fiscală, la care pârâtul (recurentul) a avut calitate de complice, iar răspunderea sa civilă este antrenată în considerarea ajutorului pe care acesta l-a dat administratorilor societăţii în savârşirea faptelor ce li s-au imputat, critica pârâtului nefiind, pentru cele arătate, fondată.

Pentru aceste argumente, nu se va primi nici critica referitoare la aplicarea eronată de către instanţa de apel a principiului solidarităţii.

În plus, Înalta Curte notează că instituirea răspunderii solidare reprezintă o garanţie pentru cel care a fost păgubit de a-şi mări şansele în a obţine plata despăgubirii în integralitate, prin posibilitatea de a putea pretinde reparaţia de la oricare dintre autorii prejudiciului.

Aceasta este regula în materia răspunderii civile ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, dacă delictul este imputabil mai multor persoane, conform dispoziţiilor art. 1382 din C. civ. - Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.

Cum scopul imediat şi funcţia principală a răspunderii civile delictuale reprezintă obligarea la repararea prejudiciului injust, lăsând în plan secund sancţionarea făptuitorului, nu poate fi primită susţinerea recurentului că numai administratorii societăţilor ce au înregistrat operaţiuni contabile fără suport real ar putea răspunde pentru prejudiciu.

Nici critica ce vizează necercetarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu poate fi reţinută.

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Aceasta implică, aşadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanţa de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în baza dispoziţiilor pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Înalta Curte mai reţine că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi, nu în ultimul rând, existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

Instanţa de apel, analizând întregul material probator al cauzei a constatat că sunt dovedite comiterea faptei de către pârât şi vinovăţia acestuia, aşa cum s-a menţionat anterior.

În aprecierea asupra existenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia au fost avute în vedere statuările cuprinse în hotărârea penală, actele şi probele cauzei, rechizitoriul întocmit în dosarul de cercetare penală, raportul de constatare criminalistică. Din concluziile raportului de constatare criminalistică nr. x/26.09.2019 a rezultat că scrisul în litigiu depus pe facturi şi chitanţe a fost executat de pârât.

Instanţa de apel a stabilit legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, arătând în considerentele deciziei atacate că prejudiciul invocat de reclamantă este rezultatul infracţiunii de evaziune fiscală la care pârâtul a avut calitatea de complice la săvârşirea faptelor ce au creat prejudiciu, aspect recunoscut de pârât prin semnarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei în cadrul cercetării penale.

Printr-o decizie de speţă, şi anume Decizia nr. 272/2013, secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 poate avea ca subiect activ administratorul de fapt al societăţii, iar nu numai administratorul de drept, întrucât legea nu prevede calitatea subiectului activ şi nu condiţionează existenţa infracţiunii de săvârşirea faptei de către o persoană care are o anumită calitate. Totodată, a statuat şi că participaţia este posibilă şi presupune, în cazul complicităţii, efectuarea de acte de sprijin în evidenţierea în contabilitate a unor operaţiuni fictive.

În legătură cu încadrarea juridică a faptei, se cuvine menţionată Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al României, stabilindu-se că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective.

Cum consumarea infracţiunii are loc odată cu săvârşirea acţiunii incriminate, adică odată cu consemnarea în actele contabile sau în alte documente legale de cheltuieli care au la baza operaţiuni nereale ori a altor operaţiuni fictive, nu poate fi dubitativă constatarea hotărârii penale că există un prejudiciu cauzat de eludarea plăţii de taxe şi impozite către bugetul de stat prin întocmirea de acte contabile fictive.

Din această perspectivă, recurentul nu poate contesta prejudiciul creat bugetului de stat, întrucât aceasta ar presupune reformarea hotărârii penale, luând în considerare faptul că prin negarea existenţei prejudiciului sau chiar reevaluarea cuantumului acestuia se modifică elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, ceea ce ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare a inculpaţilor, inclusiv pe aspectul pedepsei aplicate, ceea ce nu este permis.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, cuantumul a fost stabilit de Curtea de apel prin considerente ample şi nu poate fi reevaluat de instanţa de recurs, care nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reaprecia în acest scop probele.

Pentru acelaşi raţionament, instanţa de recurs nu poate cenzura direct în această etapă procesuală nici critica referitoare la efectuarea unei plăţii parţiale a prejudiciului anterior iniţierii prezentului demers civil, în lipsa unor dovezi. De altfel, se observă că susţinerea recurentului, formulată în aceste coordonate, nu vizează argumentele instanţei de apel, acesta neindicând în concret ce anume aspect de nelegalitate impută instanţei de apel în raport de situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită.

În concluzie, curtea de apel a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, prin prisma dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., a răspuns criticilor invocate, a cenzurat concluziile părţilor şi a arătat considerentele pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument formulat în cauză.

Instanţa de apel a arătat care sunt considerentele pentru care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta de complicitate la evaziune fiscală frauduloasă din activităţi terţiare şi, cât timp, l-a obligat pe acesta la repararea întregului prejudiciu reţinut în procesul penal, rezultă că a avut în vedere că în sarcina acestuia cade obligaţia de acoperire a întregii daune produse reclamantului.

Faţă de considerentele anterior expuse, se observă că susţinerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1526/Ap din 24 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimat.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1526/Ap din 24 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2022.