Judicial deed of sale condition: requirement to settle local tax debts under preliminary interpretation of fiscal procedure law

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la 7 martie 2016 pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul-teren în suprafaţă de 307 m.p., nr. top. x, situat în Borşa, judeţul Maramureş, imobil ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2006, să se dispună intabularea dreptului de proprietate asupra acestui teren în favoarea reclamantei şi să se constate calitatea acesteia, de proprietar asupra edificiului-casă P+E+M construit pe acest teren, precum şi notarea construcţiei în cartea funciară.

2. Hotărârea pronunţată în declinarea de competenţă de Judecătoria Vişeu

Prin sentinţa civilă nr. 1715 din 20 septembrie 2016, Judecătoria Vişeu de Sus a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

3. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Maramureş

Prin sentinţa civilă nr. 975 din 27 iulie 2018, Tribunalul Maramureş – secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul B.. A admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi, pe cale de consecinţă, a dispus ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul teren de 307 m.p., identificat în C.F. nou x Borşa (C.F. vechi x), nr. top. x, situat în Borşa, judeţul Maramureş, cu referire la antecontractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2006, autentificat la 28 august 2015, de către Notar Public C., încheiat între pârâtul B. şi reclamanta A.. A dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea reclamantei A.. A constatat că reclamanta este proprietară asupra imobilului construcţie casă P+2E+M, situat în Borşa, judeţul Maramureş, edificat pe terenul de 307 m.p., identificat în C.F. nou x Borşa (C.F. vechi x), nr. top. x. A dispus notarea construcţiei în cartea funciară şi înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului construcţie în favoarea reclamantei A., cu respectarea condiţiilor legale. A dispus obligarea pârâtului B. la plata către reclamanta A. a sumei de 17.179 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul B..

4. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 5 A din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât şi a obligat apelantul să plătească intimatei A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B..

5. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 713 din 11 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, s-a admis recursul declarat de pârâtul B., s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj în rejudecare

Prin încheierea de şedinţă din 17 decembrie 2020, instanţa de apel a aplicat pârâtului B. o amendă în cuantum de 400 RON pentru introducerea, cu rea-credinţă, a unei cereri în faţa instanţei de judecată, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., faţă de renunţarea la asistenţa juridică acordată ca ajutor public judiciar. A pus în vedere reprezentantului intimatei reclamante A. ca, până la următorul termen de judecată, să facă dovada achitării integrale a tuturor debitelor cu care pârâtul B. figurează la Direcţia de Taxe şi Impozite Borşa.

Prin decizia civilă nr. 133/A din 20 mai 2021, Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 975 din 27 iulie 2018 a Tribunalului Maramureş şi a obligat apelantul la plata sumei de 3.239 RON către reclamanta A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Aşa cum reiese din considerentele deciziei nr. 713 din 11 martie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând criticile formulate de recurent cu privire la decizia instanţei de apel, acestea au fost apreciate ca nefondate, singura critică întemeiată fiind cea legată de încălcarea dezlegării obligatorii statuate prin decizia nr. 42/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, critică de nelegalitate, de ordine publică, cu privire la care cauza a fost trimisă spre rejudecare. Prin urmare, Curtea a apreciat că, în rejudecare, a fost chemată să se pronunţe asupra raportului juridic litigios, utilizând reperele de analiză fixate prin decizia prealabilă nr. 42/2017 şi aplicând, la circumstanţele concrete ale cauzei, raţionamentul juridic şi argumentele care fundamentează dezlegarea dată prin respectiva decizie a instanţei supreme.

Astfel, prin decizia nr. 42/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bistriţa Năsăud – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, şi a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în cazul unei acţiuni prin care se solicită constatarea valabilităţii unei promisiuni bilaterale de schimb care vizează bunuri supuse impozitării şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor să prezinte certificat de atestare fiscală şi să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, indiferent dacă bunurile au valoare egală sau valori diferite.".

În cauza de faţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul de 307 m.p., topo x, situat în Borşa, str. x, jud. Maramureş şi să se dispună intabularea dreptului de proprietate asupra acestui teren.

Între părţi a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2006, prin care B., în calitate de vânzător, s-a obligat să transmită, în favoarea reclamantei A., dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 4 ari pentru suma de 15.000 euro, sumă achitată anterior semnării convenţiei.

În privinţa convenţiei încheiate, s-a statuat că este vorba despre o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, încheiată prin înscris sub semnătură privată, care generează, în sarcina, părţilor o obligaţie personală de a face, anume obligaţia de a încheia, în viitor, contractul de vânzare-cumpărare promis în formă autentică, cerută ad validitatem, conform art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, elementele esenţiale ale vânzării fiind stabilite în cuprinsul antecontractului şi, în plus, preţul vânzării fiind achitat integral promitentului vânzător, anterior încheierii actului juridic. Criticile apelantului legate de nevalabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare au fost respinse definitiv, stabilindu-se, cu autoritate de lucru judecat, că această convenţie respectă cerinţele de legalitate.

Din perspectiva dezlegărilor date prin decizia nr. 42/2017, Curtea a fost chemată să verifice dacă este îndeplinită condiţia ca promitentul vânzător să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, indiferent dacă bunurile au valoare egală sau valori diferite. În cauză, potrivit certificatului de atestare fiscală emis de Biroul de taxe şi impozite al oraşului Borşa, la data emiterii, 20 mai 2021, promitentul vânzător B. nu figura cu creanţe bugetare de plată scadente. Or, în aceste condiţii, Curtea a constatat că, în privinţa promitentului, este îndeplinită şi cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, sub sancţiunea nulităţii absolute. Ca urmare, toate condiţiile necesare ca instanţa să poată pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare sunt îndeplinite, critica apelantului fiind nefondată.

Trebuie menţionat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, deşi promitentul vânzător, apelantul în cauză, figura cu creanţe bugetare la momentul promovării de către reclamantă a prezentului demers judiciar, aceasta a achitat toate debitele tocmai pentru a nu da posibilitatea apelantului pârât să-i paralizeze acţiunea prin refuzul de a-şi achita debitele datorate bugetului. A apreciat Curtea că este nefondată critica apelantului potrivit căreia reclamanta intimată nu putea achita aceste debite, întrucât chiar instanţa supremă a statuat, în considerentele deciziei nr. 42/2017, că:,,112. Mai mult, pentru ca pârâtul să nu paralizeze eficienţa acţiunii, prin refuzul de a prezenta certificatul de atestare fiscală, art. 57 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 a pus în sarcina instanţei obligaţia de a solicita certificatul de atestare fiscală referitor la bun. 113. În aceeaşi ordine de idei, este util a se menţiona şi că, pentru a se evita o conduită abuzivă din partea copermutantului pârât, ar trebui să se acorde copermutantului reclamant (dacă formulează un petit în acest sens) posibilitatea de a plăti el însuşi obligaţiile datorate la bugetul local de către cealaltă parte, simultan cu abilitarea de a cere, în cadrul aceluiaşi proces sau pe cale separată, obligarea acesteia din urmă la suportarea unor daune-interese egale cu cuantumul obligaţiilor achitate.".

Prin urmare, nu există niciun impediment legal ca reclamanta intimată, în vederea realizării dreptului său, să procedeze la achitarea debitelor datorate de promitentul vânzător bugetului statului. În privinţa acestor debite, aşa cum, de altfel, a reţinut şi instanţa supremă în considerentul nr. 113 din decizia precitată, reclamanta intimată va avea posibilitatea de a le recupera pe cale separată. De menţionat că, pentru achitarea de către reclamanta intimată a debitelor apelantului, nu era necesar ca aceasta să formuleze instanţei de judecată vreo cerere în acest sens, dovadă fiind faptul că plata a fost acceptată de către instituţia publică în raza căreia este înregistrat bunul ce se înstrăinează. O eventuală cerere a reclamantei în sensul de a i se permite să achite aceste debite putea avea loc doar în situaţia în care i se refuza plata, or acest lucru nu s-a întâmplat. De altfel, în raport de cele statuate de instanţa supremă prin decizia de casare, însăşi Curtea a apreciat că se impune acordarea unui termen pentru ca reclamanta intimată să facă dovada achitării tuturor debitelor, în raport cu prevederile exprese ale art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, iniţial, aceasta prezentând dovada de achitare doar a debitelor aferente bunului în litigiu.

Raportat la considerentele mai sus evocate, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ., l-a respins ca atare, menţinând, integral, hotărârea atacată.

7. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 17 decembrie 2020 şi a deciziei nr. 133/A din 20 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul B..

Se observă că recurentul a depus, în termenul de declarare a căii de atac, două cereri de recurs, una redactată personal şi cealaltă formulată prin apărător ales, din cuprinsul cărora rezultă următoarele critici:

- Instanţa de apel a calificat, în mod eronat, raportul juridic dedus judecăţii, rezultat din antecontractele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei, validând, astfel, raţionamentul primei instanţe. Deşi pârâtul a contestat validitatea celor două acte juridice şi a defăimat înscrisurile ca fiind false, în legătură cu numele unor martori ce nu au fost prezenţi la încheierea actelor, cu semnătura reclamantei, ambele contracte prezentând ştersături pe pagina a doua, instanţa de fond s-a rezumat la administrarea sumară a procedurii verificării de scripte, cu toate că, în speţă, s-ar fi impus parcurgerea procedurii înscrierii în fals, conform art. 304 C. proc. civ., pe care instanţa avea posibilitatea să o dispună din oficiu, în baza rolului activ şi a principiului aflării adevărului. Instanţa nu avea abilitarea de a se pronunţa cu privire la validitatea unei semnături, ci trebuia să pună în discuţie declanşarea procedurii înscrierii în fals.

- A susţinut recurentul că, în mod nelegal, instanţele fondului au acordat efecte juridice probei cu martori şi prezumţiilor în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate asupra edificiului de către reclamantă, în contextul în care regula, în materia probei actelor juridice a căror valoare depăşeşte suma de 250 RON, constă în aceea că dovada se poate face doar prin înscrisuri. Recurentul a solicitat respingerea probei testimoniale faţă de dispoziţiile art. 309 alin. (2), (3) şi 4 C. proc. civ., reclamanta neregăsindu-se în niciuna dintre ipotezele de excepţie reglementate în alin. (4).

Dreptul de proprietate asupra unei construcţii presupune dovada certă, cu un înscris translativ de proprietate, fie chiar şi sub semnătură privată. În speţă, preţul nu a fost înscris în act şi nu poate fi dovedit cu martori, ale căror declaraţii sunt şi contradictorii în ceea ce priveşte cuantumul sumei de bani aduse pârâtului cu acest titlu. În ceea ce priveşte prezumţia dreptului de proprietate asupra construcţiei, în favoarea recurentului operează şi alte elemente, respectiv cererea de autorizare, plata impozitelor, posesia îndelungată, care toate relevă că acesta nu este un simplu mandatar al lucrărilor edificate, cum, în mod greşit, au considerat instanţele de fond.

- Încheierea din 17 decembrie 2020 şi decizia atacată sunt nelegale, fiind pronunţate cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, în condiţiile în care instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil ale pârâtului prin aplicarea unei amenzi judiciare în cuantum de 400 RON, constatând că acesta a renunţat la avocatul din oficiu desemnat pentru a-l apăra în cauză, ulterior acordării ajutorului public judiciar. În loc să lămurească această împrejurare şi să dispună revenirea la Baroul Cluj pentru înlocuirea avocatului sau să lămurească dacă pârâtul solicită înlocuirea lui, Curtea a apreciat că formulase cererea cu rea-credinţă şi a aplicat sancţiunea amenzii, încălcându-i dreptul la apărare, iar, în final, prin decizia nr. 133/2021, a dispus plata onorariului din oficiu în sumă de 627 RON din fondurile statului, fără ca pârâtul să beneficieze de asigurarea dreptului la apărare astfel cum s-a dispus definitiv prin încheierea din 26 noiembrie 2020, de admitere a cererii de ajutor public judiciar.

- Instanţa de apel, în mod nelegal, în şedinţa publică din 17 decembrie 2020, a pus în discuţia părţilor, cu o atitudine vizibilă de antepronunţare asupra respingerii apelului, împrejurarea dacă reclamanta înţelege să achite întreg debitul restant cu care figurează pârâtul în evidenţele fiscale şi să solicite termen în acest sens, cu încălcarea prevederilor art. 502 prin raportare la art. 481 C. proc. civ.. Mai mult, a încuviinţat cererea de acordare a unui termen pentru a se face dovada achitării debitelor restante, cu toate că nu a fost învestită cu o cerere în acest sens, reclamanta neformulând aderare la apelul declarat de pârât.

- De asemenea, cu interpretarea şi aplicarea greşită a reperelor de analiză fixate prin decizia nr. 42/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, indicată de instanţa supremă în hotărârea de casare din primul ciclu procesual, a administrat probe în defavoarea pârâtului, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor şi fără a fi învestită cu cerere conform pct. 113 din decizia menţionată. A solicitat recurentul să se constate lipsa acestui capăt de cerere din acţiunea introductivă a reclamantei şi, în consecinţă, că nu se mai impune şi aplicarea principiului facultăţii instanţei, de a permite achitarea obligaţiilor fiscale, după cum se prevede în decizia nr. 42/2017. Totodată, nu s-a formulat nici cerere de aderare la apelul pârâtului.

Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile obligatorii stabilite prin decizia de casare, reţinând că decizia nr. 42/2017 nu este incidentă în cauză, deşi recursul declarat de pârât a fost admis tocmai ca urmare a temeiniciei motivului vizând aplicarea acestei decizii. În acest fel, Curtea a interpretat, în defavoarea pârâtului, acest motiv de nelegalitate, invocat prin cererea de apel, golind de conţinut efectul normelor legale prin care o instanţă admite calea de atac.

- Instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la probele solicitate de pârât prin cererea de apel şi pe parcursul căii de atac, cu încălcarea deciziei în interesul legii nr. 9/2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. şi art. 20 din Constituţie. Indiferent dacă pricina este trimisă, spre rejudecare, instanţei a cărei hotărâre a fost casată sau este reţinută pentru rejudecare de instanţa de recurs, atât problemele de drept dezlegate, cât şi probele stabilite a fi administrate prin decizia de admitere a recursului, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

- Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 502, art. 481 şi art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.. Pârâtului i-a fost agravată situaţia în propria cale de atac, în contextul în care, în rejudecare după casare, instanţa de apel nu putea să complinească lipsurile unei hotărâri judecătoreşti sau ale unei cereri de chemare în judecată, fără existenţa unui apel sau recurs incident formulat de partea adversă (decizia civilă nr. 235/04 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă).

- Hotărârea recurată este nelegală şi prin prisma nesocotirii deciziei nr. 42/2017, de vreme ce, la momentul pronunţării deciziei recurate, 20 mai 2021, pârâtul figura cu datorii la bugetul local. Astfel, prin certificatul de atestare fiscală depus la dosarul cauzei la 23 aprilie 2021, se atestă o datorie de 410,90 RON pe numele pârâtului, iar, prin certificatul de atestare fiscală înregistrat la 18 mai 2021, se atestă că s-a achitat suma totală de 338 RON, prin două ordine de plată, sumă inferioară debitului datorat de pârât. Ca atare, este surprinzător că, la 20 mai 2021, se prezintă un certificat de atestare fiscală din care rezultă că pârâtul nu are datorii la bugetul local, act cu privire la care se impune verificarea veridicităţii şi legalităţii sale.

Apreciind că aspectele critice se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În finalul cererii de recurs, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept cu următoarea chestiune prealabilă: "Limita rolului activ al instanţei în administrarea din oficiu a unor probe, astfel cum prevede art. 254 alin. (5) C. proc. civ. dacă se poate dispune, din oficiu, administrarea unei asemenea probe în rejudecare după casare, în contradicţie cu dispoziţiile art. 502 prin raportare la art. 481 C. proc. civ., şi în lipsa apelului şi recursului incident în favoarea căruia s-ar impune administrarea probei şi dacă rolul activ al instanţei, în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, poate nesocoti dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ..".

În acest context, recurentul a apreciat că se impune a se clarifica dacă, în raport cu art. 254 alin. (6) C. proc. civ., instanţele pot, în cauzele în care s-a dispus casarea cu trimitere în rejudecare, să ordone probe din oficiu, în lipsa învestirii şi după parcurgerea căilor ordinare şi extraordinare, care să agraveze situaţia în propria cale de atac.

Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă pentru considerentele expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

8. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

9. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Recurentul pârât a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 mai 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat în cauză şi a fixat termen de judecată pentru soluţionarea acestuia la 20 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, trebuie menţionat că, deşi, în cererea de recurs, pârâtul invocă şi motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ., criticile formulate nu se subsumează acestor cazuri, întrucât nu supun dezbaterii pronunţarea deciziei atacate cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi coliziunea cu activitatea puterii legiuitoare sau executive (pct. 4) şi nici ipotezele referitoare la carenţe în motivare, motivare contradictorie sau străină de natura pricinii (pct. 6). De asemenea, susţinerile vizând încălcarea regulilor procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, cum ar fi cele statuate prin decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care au caracter obligatoriu, încălcarea deciziei de casare din primul ciclu procesual şi imposibilitatea luării unor măsuri procedurale în absenţa unor căi de atac incidente vor fi verificate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. În acelaşi caz de casare (pct. 5) se încadrează şi criticile referitoare la pretinsele nereguli desfăşurate la termenul de judecată din 17 decembrie 2020 şi la nerespectarea principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac.

- În ce priveşte susţinerile subsumate primelor două motive de recurs dintre cele enumerate în precedent, vizând calificarea eronată a raportului juridic dedus judecăţii, contestarea validităţii antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 20 decembrie 2006 (nu rezultă care este cel de-al doilea act juridic contestat de pârât, astfel cum afirmă prin primul motiv de recurs) în raport cu care ar fi trebuit declanşată procedura falsului, modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul în litigiu şi a plăţii preţului din contract, acestea nu vor fi verificate de prezenta instanţă, în contextul în care, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că limitele casării anterioare, potrivit deciziei nr. 713/11 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se raportează exclusiv la problema stabilirii îndeplinirii obligaţiei promitentului vânzător de a achita toate obligaţiile datorate bugetului local, astfel cum a statuat Înalta Curte prin decizia preliminară nr. 42/29 mai 2017. Instanţa de apel a mai constatat că toate criticile apelantului pârât referitoare la nevalabilitatea antecontractului sus-menţionat au intrat în puterea lucrului judecat. În condiţiile în care, prin cererea de recurs, pârâtul nu a criticat limitele casării astfel interpretate de către instanţa de apel raportat la decizia de casare şi nici considerentul referitor la autoritatea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a celor statuate în primul ciclu procesual în legătură cu valabilitatea antecontractului, aceste chestiuni nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul dosar.

- Nu poate fi apreciată nici legalitatea încheierii din 17 decembrie 2020 prin care a fost aplicată apelantului pârât o amendă în cuantum de 400 de RON, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., faţă de renunţarea acestuia la asistenţa juridică acordată sub forma ajutorului public judiciar, întrucât singura modalitate procedurală de verificare a celor susţinute, sub acest aspect, era determinată de formularea unei cereri de reexaminare, conform art. 191 C. proc. civ., care se soluţionează de către un alt complet al aceleiaşi instanţe decât cel care a stabilit-o, demers pe care partea nu l-a realizat. Prin urmare, recursul nefiind remediul procesual pentru înlăturarea amenzii aplicate, Înalta Curte nu are posibilitatea cenzurării criticilor legate de aceasta.

- Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 502 raportat la art. 481 C. proc. civ., vizând neînrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, nu poate fi reţinută nici din perspectiva unei posibile antepronunţări a instanţei de apel, nici din cea a necesităţii formulării unei cereri de aderare la apel de către intimata reclamantă, în absenţa căreia Curtea nu ar fi putut dispune, în persoana acesteia, acordarea unui termen de judecată în vederea îndeplinirii obligaţiilor datorate bugetului local de către promitentul vânzător.

Antepronunţarea, astfel cum este prefigurată în art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., presupune că cel care urmează să ia o decizie judiciară o anunţă mai înainte de a se finaliza procedura care trebuie să premeargă acelei hotărâri. Or, interpelarea adresată intimatei reclamante în legătură cu acordul de plată a obligaţiilor fiscale datorate de pârât şi acordarea unui termen în acest sens nu echivalează cu o antepronunţare, în contextul în care, la momentul dezbaterii acestor chestiuni, nu se putea cunoaşte dacă reclamanta va îndeplini această obligaţie şi, ca atare, nici soluţia finală dată apelului în raport de acest aspect. Mai mult, măsura dispusă de instanţă este în acord şi cu decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din primul ciclu procesual, care a admis recursul declarat de pârât şi a casat decizia pronunţată de instanţa de apel, tocmai pentru a se verifica depunerea documentului care să ateste executarea obligaţiilor fiscale datorate de acesta bugetului local, în consonanţă cu cele statuate prin decizia preliminară nr. 42/29 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin urmare, respectarea celor stabilite prin decizia de casare, obligatorie conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., pentru instanţa de rejudecare nu poate echivala cu o antepronunţare.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica vizând încălcarea principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, reglementat de art. 502 cu referire la art. 481 C. proc. civ., întrucât aceasta ar fi presupus schimbarea, în apel, în dezavantajul celui care a declarat calea de atac, a soluţiei primei instanţe care este favorabilă, chiar şi în parte, acestuia. Or, soluţia instanţei de apel a fost de respingere a căii de atac exercitate de pârât împotriva sentinţei, ceea ce înseamnă că sentinţa apelată nu a fost reformată în defavoarea acestei părţi, ci menţinută, ceea ce nu este contrar principiului non reformatio in pejus.

În egală măsură, nu este întemeiată nici alegaţia recurentului privind necesitatea învestirii instanţei cu o cerere de aderare la apel formulată de intimata reclamantă, pentru a se putea acorda un termen de judecată în vederea achitării de către aceasta a debitului restant al pârâtului la bugetul local. În primul rând, cum s-a arătat deja, Curtea a respectat limitele casării, care impuneau verificarea achitării la zi a obligaţiilor fiscale, prin solicitarea unui certificat de atestare fiscală, ceea ce presupune că, în sine, faţă de caracterul obligatoriu al deciziei de casare, nu mai este necesar nici un act procedural din partea reclamantei pentru lămurirea aspectelor impuse prin hotărârea primei instanţe de recurs. Pe de altă parte, raportat la dispoziţiile art. 472 (apelul incident) şi art. 473 (apelul provocat) C. proc. civ., aderarea la apel implică, în primul caz, voinţa şi interesul reclamantei de a schimba hotărârea Tribunalului, iar, în cel de-al doilea, care are, ca premisă, un caz de coparticipare procesuală sau de intervenire a unor terţe persoane în procesul aflat pe rolul primei instanţe, ca reclamanta să declare apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în dosarul de fond, dar nu este parte în apelul principal, în caz contrar, existând riscul ca soluţia dată apelului principal să producă consecinţe defavorabile situaţiei sale juridice. Or, intimata reclamantă nu se află în niciuna dintre aceste ipoteze, interesul său fiind de menţinere a soluţiei primei instanţe, care îi este favorabilă, fiind de admitere, în întregime, a acţiunii formulate.

- Contrar opiniei recurentului, instanţa de apel nu a considerat că nu este incidentă decizia prealabilă nr. 42/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, ca atare, nu a încălcat limitele deciziei de casare. Dimpotrivă, în coordonatele deciziei de casare, s-a raportat la cerinţele rezultate din hotărârea prealabilă în legătură cu necesitatea dovedirii, prin depunerea unui certificat de atestare fiscală, a achitării integrale a obligaţiilor fiscale datorate de către proprietar bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află înregistrat bunul ce se înstrăinează. Tocmai în aplicarea deciziei prealabile şi cu respectarea deciziei de casare, a solicitat respectivul document, acordând termen de judecată reclamantei pentru dovedirea plăţii obligaţiilor fiscale.

De asemenea, în mod corect, Curtea a stabilit că nu se impune formularea unei cereri distincte din partea reclamantei pentru a i se permite acesteia să achite obligaţiile fiscale datorate de pârât, de vreme ce nu i s-a refuzat plata de către instituţia publică abilitată să o primească. Într-adevăr, raţionamentul este just raportat la decizia de casare, care, impunând verificarea certificatului de atestare fiscală privind inexistenţa datoriilor promitentului vânzător la bugetul local, cu privire la care a statuat că pot fi plătite şi de reclamantă, în aplicarea deciziei prealabile, implicit a reţinut că aceste obligaţii pot fi achitate şi fără un petit distinct în cererea de chemare în judecată şi în absenţa unei aderări la apel, cerere care, pentru considerentele deja arătate, nici nu era oportună. Pe de altă parte, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în materie (art. 57 din O.U.G. nr. 80/2013), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia prealabilă nr. 42/2017, a statuat (pct. 113) că, în vederea evitării unei conduite abuzive din partea pârâtului, trebuie să se acorde reclamantului posibilitatea de a plăti el însuşi obligaţiile datorate la bugetul local de către partea adversă. În alţi termeni, prin decizia prealabilă, cu caracter obligatoriu, a stabilit că legea trebuie interpretată în sensul recunoaşterii posibilităţii reclamantului de a achita obligaţiile fiscale ale pârâtului, tocmai ca acesta din urmă, printr-o atitudine de rea-credinţă, să nu poată paraliza demersul părţii adverse de obţinere a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic. Raţionamentul se circumscrie, deci, unei interpretări în favoarea reclamantului şi care sancţionează abuzul pârâtului, care, prin neplata obligaţiilor fiscale, ar fi tentat să obţină o soluţie de respingere a acţiunii cu un asemenea obiect, formulate de partea adversă. Fiind în favoarea reclamantului (reclamantei), întreaga construcţie juridică trebuie interpretată în aceeaşi modalitate, în sensul că, dacă reclamanta a putut efectua plata către organele fiscale şi în absenţa unei hotărâri judecătoreşti, aceasta trebuie valorificată în dosarul privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, nemaiexistând interesul pentru formularea unui capăt de cerere distinct în acest sens.

Prin urmare, nu se poate reţine că, prin măsurile luate de către instanţa de apel în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor fiscale ale pârâtului de către partea adversă, s-ar fi încălcat principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, astfel cum este reglementat de art. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta a solicitat, la 17 decembrie 2020, acordarea unui termen de judecată pentru achitarea tuturor debitelor fiscale ale pârâtului, deci, a formulat o cerere în acest sens, care presupune, implicit, şi acordul său de voinţă în legătură cu plata obligaţiilor părţii adverse către bugetul local.

Nu poate fi primită nici critica vizând încălcarea deciziei de casare prin prisma soluţiei date în rejudecarea apelului declarat de pârât în opoziţie cu admiterea recursului declarat de aceeaşi parte în primul ciclu procesual. Astfel, recursul declarat de pârât a fost admis, cu consecinţa casării deciziei atacate, pentru ca, în soluţionarea apelului exercitat de acesta, să se ţină seama de decizia prealabilă nr. 42/2017, în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului local de proprietarul bunului pentru care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Soluţia de admitere a recursului, pentru aceste considerente, nu garantează însă şi soluţia finală dată de instanţa de apel asupra raportului juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care Înalta Curte, în primul ciclu procesual, a admis calea de atac şi a dispus casarea deciziei recurate în vederea verificării îndeplinirii obligaţiilor fiscale ale promitentului vânzător, prin depunerea certificatului de atestare fiscală, conform parametrilor stabiliţi prin decizia prealabilă nr. 42/2017, fără să stabilească, la acel moment procesual, deznodământul în cauza cu care a fost învestită. Prin urmare, nu se poate reţine că decizia instanţei de apel, de menţinere a hotărârii primei instanţe, ar lipsi de conţinut soluţia instanţei de casare.

- Nu este întemeiată nici critica referitoare la nepronunţarea instanţei de apel, în rejudecare, asupra probelor solicitate de pârât prin calea de atac formulată şi pe parcursul procesului.

Prima instanţă de apel s-a pronunţat asupra cererii de probe la termenul de judecată din 15 ianuarie 2019, pe care a respins-o ca nefiind utilă cauzei. Instanţa de recurs din primul ciclu procesual a admis calea de atac exercitată de aceeaşi parte nu pentru suplimentarea probatoriului solicitat de pârât, ci pentru verificarea unui singur aspect legat de îndeplinirea obligaţiilor fiscale, care presupunea depunerea certificatului de atestare fiscală, sens în care Curtea, în rejudecare, în limitele statuate de Înalta Curte, a şi procedat, solicitând Primăriei Comunei Borşa comunicarea acestui document.

În concluzie, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituţia României şi deciziei în interesul legii nr. 9/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- Pentru argumentele comune prezentate cu ocazia examinării motivului de recurs anterior şi a celui prin care s-a invocat încălcarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, cu privire la care Înalta Curte apreciază că nu se impune reluarea lor, nu pot fi primite nici susţinerile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 502, art. 481 şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nefiind necesară declararea unui apel sau recurs incident de către reclamantă, pentru ca aceasta să poată dovedi îndeplinirea obligaţiilor fiscale restante ale pârâtului.

- Ultima dintre critici nu poate fi, de asemenea, reţinută. În afara împrejurării că, în cadrul acestui punct din cererea de recurs, recurentul contestă un mijloc de probă, respectiv menţiunile din certificatul de atestare fiscală eliberat la 20 mai 2021, conform cărora, la data respectivă, pârâtul nu figura cu creanţe bugetare de plată scadente către bugetul local, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, care permite numai motive de nelegalitate raportat la cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul avea la dispoziţie procedura înscrierii în fals la care trebuia să apeleze în faţa instanţei de prim control judiciar. Or, în faza procesuală anterioară, recurentul nu a contestat, în nicio modalitate, veridicitatea şi legalitatea înscrisului menţionat. Mai mult, în subsidiar, în dosarul de apel, au fost depuse trei ordine de plată din 18 mai 2021, care, însumate, certifică plata de către reclamantă a sumei de 423 RON reprezentând datorii fiscale ale pârâtului, superioară, deci, sumei de 410,90 RON cu care acesta din urmă figura în evidenţele fiscale, conform certificatului emis anterior, la 20 aprilie 2021. Ca atare, menţiunile din certificatul de atestare emis la 20 mai 2021, în sensul că recurentul nu mai are datorii la bugetul local, corespund realităţii.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind îndeplinite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere a căii de atac vizează şi solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată prin cererea de recurs, pârâtul fiind parte căzută în pretenţii şi, deci, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., neputând obţine sumele de bani avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii de şedinţă din 17 decembrie 2020 şi a deciziei civile nr. 133/A din 20 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2022.