Eligibility for post-communist victim compensation: sufficiency of witness testimony versus official documents to prove status as a refugee under Law No. 189/2000

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, sub nr. 2706 din 10 aprilie 2003, reclamanta M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, anularea deciziei nr. 654 din 17 ianuarie 2002, revizuită, prin care pârâta a respins cererea reclamantei, privind recunoașterea calității de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a născut la data de 3 mai 1936 în localitatea Șimian, județul Bihor, unde părinții săi aveau casă și pământ, iar în anul 1941, minoră fiind, s-a refugiat împreună cu B.A. - tată și A.B. - mamă, născută Ș., din localitatea de domiciliu, stabilindu-se mai întâi în satul Josani, comuna Căbești, județul Bihor, iar mai târziu, în orașul Moreni, județul Prahova; refugiul a avut loc pe fondul evenimentelor istorice care s-au produs în septembrie 1940, când zona Ardealului de Nord a trecută sub jurisdicția Statului Ungar, iar înapoierea în localitatea de domiciliu s-a făcut în anul 1945; respingerea cererii de către pârâtă este nejustificată, în condițiile în care din declarațiile martorilor T.M. și D.T., rezultă că, în perioada 1941 - 1945, ea, reclamanta a fost refugiată împreună cu părinții săi, în afara zonei de ocupație.

Pârâta, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea acțiunii, arătând că din actele și înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că reclamanta ar fi fost refugiată, iar în extrasul eliberat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale figurează numitul Ș.I. - refugiat cu un singur membru de familie, fără să fie menționat cine este acesta.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 180 din 20 mai 2003, a admis acțiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 654 din 17 ianuarie 2002, revizuită, emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre prin care să-i acorde reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș Severin.

În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că din declarațiile martorilor rezultă că reclamanta s-a refugiat în anul 1940, împreună cu părinții săi, din comuna Șimian, în localitatea Josani, județul Bihor, iar în extrasul eliberat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale figurează numitul Ș.I., bunicul matern al reclamantei, refugiat în anul 1941.

Fiind învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 4122 din 25 noiembrie 2003, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând că se impune suplimentarea materialului probator (înscrisuri oficiale, martori), care să formeze convingerea instanței în legătură cu cele susținute de reclamantă cu privire la refugiu și perioada refugiului, întrucât, în cauză, nu s-au făcut probe din care să rezulte că odată cu refugiul bunicului reclamantei a avut loc și refugiul acesteia împreună cu părinții săi, B.A. și A.B., fostă Ș.

Rejudecând cauza în fond, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 223 din 6 aprilie 2004, a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 654 din 17 ianuarie 2002, revizuită, emisă de pârâtă, obligând-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei, statutul de refugiată, pentru perioada dovedită cu probele administrate în cauză.

Ca o consecință a măsurilor dispuse de instanța de recurs, instanța de fond a dispus audierea martorilor T.M. și D.T., reținând că martorii au vârsta apropiată de cea a reclamantei și, copilărind împreună cu aceasta, cunosc împrejurarea că la 22 octombrie 1940, toți românii din localitatea Șimian s-au refugiat, printre aceștia aflându-se și familia reclamantei compusă din mama sa Ș.A., tatăl natural L.G. și mătușa sa Ș.E.; cei refugiați s-au stabilit în localitatea Josani - Gurbești, comuna Căbești, județul Bihor și s-au înapoiat în localitatea de domiciliu, în primăvara anului 1945.

În ceea ce privește legătura de rudenie a reclamantei, cu numitul Ș.I., instanța de fond a reținut că acesta este bunicul matern al reclamantei, legătura de rudenie rezultând din coroborarea datelor menționate în certificatul de naștere al reclamantei și în extrasul de naștere al mamei acesteia, cu cele menționate în extrasul Direcției Județului Bihor a Arhivelor Naționale, privind pe Ș.I. care s-a refugiat cu propria familie din localitatea de domiciliu Șimian, în localitatea Josani, Gurbești.

Referitor la paternitatea reclamantei, instanța de fond a reținut că din declarațiile martorilor rezultă că tatăl natural al reclamantei este L.G., care a crescut-o și care, ulterior refugiului, s-a căsătorit cu mama acesteia.

Despre numitul B.A., care este menționat în actul de naștere al reclamantei, ca tată, instanța de fond a reținut că, potrivit declarațiilor martorilor, acesta a fost concubinul mamei reclamantei pentru o perioadă scurtă de timp.

Față de cele reținute, instanța de fond, a constatat că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de drepturile conferite de Legea nr. 189/2000.

Împotriva sentinței dată de instanța de fond, ca urmare a rejudecării cauzei, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, criticând-o ca fiind dată cu încălcarea legii.

Prin motivele de recurs, pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada refugiului său, cu acte oficiale eliberate de organele competente, declarațiile martorilor nefiind suficiente și concludente pentru ca aceasta să poată beneficia de drepturile conferite de Legea nr. 189/2000; instanța de fond nu a reușit să înlăture neconcordanța dintre declarația proprie a reclamantei, conform căreia refugiul a avut loc în anul 1941 și declarațiile celor doi martori care susțin că refugiul a avut loc în anul 1940; neconcordanța declarațiilor și lipsa unor dovezi care să permită să se constate că reclamanta s-a aflat în situația prevăzută la art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, duc la concluzia că martorii nu cunosc situația reală a reclamantei; reclamanta nu a făcut dovada cu acte oficiale din care să rezulte că în perioada 22 octombrie 1940 - martie 1945, s-a aflat în refugiu.

Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., această instanță constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 319/2002 și prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestei legi beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

În conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, dovedirea situației de refugiat, expulzat sau strămutat în altă localitate, din motive de persecuție etnică, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege (inclusiv proba cu martori).

Reclamanta M.A. nu a făcut dovada refugierii sale, cu acte oficiale eliberate de organele competente. În extrasul nr. C/559 din 24 aprilie 2001, eliberat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, se menționează că în tabelul nominal întocmit la data de 10 aprilie 1941 privind cetățenii refugiați pe teritoriul Plasei Beiuș, la nr. curent 30 figurează numitul Ș.I., în vârstă de 75 ani, cu un membru de familie, fiind refugiat din localitatea de domiciliu, Șimian, în localitatea Josani - Gurbești, județul Bihor.

Din coroborarea datelor menționate în certificatul de naștere al reclamantei și în extrasul de naștere al mamei acesteia, cu cele menționate în extrasul eliberat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, rezultă că numitul Ș.I. este bunicul matern al reclamantei, acesta refugiindu-se cu propria sa familie.

În ceea ce privește declarațiile martorilor T.M. și D.T., precum și declarația proprie pe care reclamanta a anexat-o la cererea adresată pârâtei, între acestea există neconcordanțe, în sensul că reclamanta susține că refugiul a avut loc în anul 1941, iar martorii susțin că refugiul a avut loc în anul 1940.

În lipsa altor dovezi din care să rezulte că reclamanta s-a aflat în situația de refugiat, neconcordanța susținerilor din declarațiile menționate mai sus, duce la concluzia că martorii nu cunosc situația reală a reclamantei și a familiei acesteia.

Prin urmare, nefăcând dovada situației de refugiat, reclamanta nu poate beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Cum motivele de recurs invocate de pârâtă s-au dovedit a fi întemeiate, urmează ca, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul să fie admis, sentința instanței de fond să fie casată și pe fond, acțiunea formulată de reclamantă să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 223 din 6 aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și pe fond, respinge acțiunea formulată de reclamanta M.A.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2004.