Trademark annulment for reputational risk: assessment of similarity of composite marks and admissibility of factual arguments in cassation appeal

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 14.02.2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea înregistrării mărcii nr. 162153, cu denumirea "C.", înregistrată pentru produse din clasa 35 "Publicitate, managementul afacerilor; administrarea afacerilor; funcţii de birou", cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1559/13.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea, a dispus anularea înregistrării mărcii individuale combinate având nr. 162153, număr de depozit x, cu denumirea "C.", cu element figurativ, pentru lista de produse conform clasificării Nisa 35 şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1252 RON, cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1754A/8.12.2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei menţionate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Motivul de refuz prevăzut de acest text de lege presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: semnele trebuie să fie identice sau similare; marca oponentului trebuie să aibă o reputaţie, dobândită anterior depunerii mărcii contestate; utilizarea mărcii contestate ar profita în mod nedrept sau ar fi în detrimentul caracterului distinctiv sau reputaţiei mărcii anterioare.

În ceea ce priveşte prima condiţie, între mărcile ce fac obiectul cauzei exista foarte multe diferenţe din punct de vedere vizual, conceptual şi fonetic.

Din punct de vedere vizual, mărcile în conflict sunt diferite, datorită prezenţei elementului D. doar în cadrul semnului pârâtului, modului de scriere, iar elementele grafice color alăturate elementelor verbale sunt diferite în toate cele trei cazuri, prin poziţia, forma şi dimensiunea lor şi a scrisului.

Mărcile în conflict sunt diferite şi din punct de vedere fonetic, prin numărul de elemente verbale, în raport de care acestea vor fi pronunţate diferit de publicul consumator din România; pronunţia mărcii "C." nu se va rezuma la cuvintele "C.", având în vedere că niciunul nu poate fi perceput ca dominant.

Conform celor stabilite în jurisprudenţa europeană, impresia fonetică globală produsă de un semn este influenţată în mod particular de numărul şi succesiunea silabelor. Ritmul comun şi intonaţia semnelor joacă un rol important în modul în care semnele vor fi percepute fonetic. Prin urmare, elementele cheie în determinarea trăsăturilor fonetice generale ale unei mărci sunt silabele, succesiunea şi intonaţia acestora în mod consecutiv. Mărcile intimatei-reclamante, "E." şi "E." vor fi pronunţate relativ uşor de către publicul din România şi diferit de marca pârâtului.

Sensul cuvintelor din fiecare marcă este diferit, prin urmare şi mărcile sunt diferite din punct de vedere semantic (conceptual). La marca pârâtului, sensul ce reiese din interpretarea textului este cel de bere artizanală adresată doar unei anumite categorii de consumatori, referindu-se, astfel, strict la produs, în timp ce în cazul celorlalte două mărci interpretarea semantică arată că se referă la producători, iar nu la produs în sine.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, în ciuda susţinerilor intimatei-reclamante pe care şi le-au însuşit ambele instanţe de fond, mărcile intimatei-reclamante nu puteau dobândi renume între datele de depozit, adică în intervalul 2017-2018.

Instanţele au analizat în mod greşit şi nelegal dovezi de utilizare din anul 2019, în loc să se limiteze la data de depozit a cererii mărcii ulterioare, adică 2018. În decurs de un an de zile, o marcă poate dobândi renume pe un teritoriu doar dacă promovarea este foarte agresivă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Astfel, din probele administrate de intimata-reclamantă nu rezultă întinderea folosirii semnului sau gradul de cunoaştere de către public a semnului, nefiind probate nici demersurile de promovare a acestuia, nici volumul de vânzări a produselor ce au purtat semnul sau alte elemente care puteau proba notorietatea.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod greşit îndeplinirea acestui criteriu pentru argumentarea unei folosiri fără drept, în vederea obţinerii unui venit necuvenit de către pârât.

De asemenea, în toate documentele pe care intimata-reclamantă le-a depus la dosar (facturi, oferte, contracte, poze de pe diverse site-uri, poze de la evenimente, etc.), apare foarte clar doar marca individuală combinată anterioară înregistrată în România sub nr. x din data de 15.11.2017 având număr de depozit reglementar x, cu denumirea "E.", care nu are nicio similitudine cu marca contestată.

Ca atare, nu sunt suficiente elemente care să susţină notorietatea mărcii anterioare la nivelul teritoriului relevant şi al publicului, deci gradul înalt de distinctivitate dobândit care conduce la un risc de confuzie ridicat.

În ceea ce priveşte a treia condiţie, recurentul-pârât a susţinut că, dată fiind perioada de timp limitată între depozitele celor două mărci, nu s-a demonstrat de către cele două instanţe că utilizarea mărcii contestate ar profita în mod nedrept sau ar fi în detrimentul caracterului distinctiv sau reputaţiei mărcii anterioare.

În ce priveşte reaua-credinţă la înregistrarea mărcii, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a analizat în mod sumar acest aspect de anulare a mărcii şi contrar jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aprecierilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care se regăsesc în Decizia pronunţată în data de 11.06.2009 în cauza C-529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Frantz Hauswirth Gmbh), potrivit cărora reaua-credinţă este asimilabilă întotdeauna fraudei şi presupune săvârşirea unor acte de atingere a dreptului altuia cu intenţie.

Intimata-reclamantă nu a probat în niciun fel faptul că pârâtul a înregistrat marca cu fraudarea legii sau a drepturilor sale, nefiind îndeplinite condiţiile cerute pentru aplicarea dispoziţiilor de la art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În primul rând, singura marcă folosită de către intimata-reclamantă în promovarea sa este marca individuală combinată înregistrată în România sub nr. x din data de 15.11.2017, având număr de depozit reglementar x, cu denumirea "E.", care nu doar ca nu creează niciun fel de confuzie cu marca pârâtului, dar nici nu a fost analizată de către instanţa de fond.

În al doilea rând, chiar daca marca pârâtului a fost înregistrată în cursul anului 2019, cererea de înregistrare a fost depusă la data de 24.10.2018, adică anterior înregistrării de către reclamantă a mărcii individuale combinate nr. x din 27.06.2019, având număr de depozit reglementar x cu denumirea "E.".

Prin urmare, atât timp cât la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, pârâtul nu putea să prevadă că reclamanta va înregistra o marcă nouă, nici nu putea urmări obţinerea unui profit de pe urma "renumelui" unei mărci neînregistrate, motiv pentru care reaua-credinţă nu subzistă.

În al treilea rând, contractul de vânzare cumpărare produse încheiat între societatea F. S.R.L., al cărui asociat este pârâtul şi societatea E. S.R.L. (în care sunt aceiaşi asociaţi şi acelaşi administrator ca şi în cazul societăţii reclamante), precum şi factura emisă pentru suma de 527,78 RON nu fac dovada relei-credinţe, întrucât au fost încheiate în septembrie 2019, adică la 1 an de la data la care pârâtul a depus cererea de înregistrare a mărcii.

În al patrulea rând, în timp ce pârâtul foloseşte marca sa pe toate produsele comercializate, în magazinele de desfacere, pe site-urile de promovare, pe actele emise de către societate, etc., intimata-reclamantă nu foloseşte în acelaşi fel marca sa "E.".

Astfel, elementele componente, verbale şi figurative ale mărcii subsemnatului sunt diferite de ale oricăreia dintre mărcile aparţinând reclamantei, iar din punct de vedere psihologic, produc un efect vizual distinct şi diferit, care nu poate fi confundat de consumator, indiferent de tipul acestuia. Totodată, din punct de vedere fonetic, există diferenţe ce oferă consumatorului suficiente elemente pentru a identifica, diferenţia şi recunoaşte mărcile în conflict, fără risc de a le confunda.

Prin urmare, în prezenta pricină nu s-a probat o eventuală fraudă din partea pârâtului la înregistrarea mărcii.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat a se constata nulitatea recursului, pe temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a nemotivării sale.

Recurentul-pârât B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a apărărilor invocate prin întâmpinare şi admiterea recursului.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata – pârâtă prin întâmpinare, se constată că nu este fondată, întrucât motivele de recurs sunt susceptibile de a fi evaluate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă numai în parte, pentru considerentele ce vor fi expuse în analiza acestora.

În conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

A contrario din acest text de lege, nu intervine sancţiunea nulităţii recursului în integralitatea sa în situaţia în care au fost invocate mai multe motive de recurs, iar unele sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că sancţiunea nulităţii nu poate fi aplicată recursului în ansamblu nu exclude, însă, înlăturarea de la analiză a acelor susţineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ori sunt formulate omisso medio.

Astfel, nu constituie motive de casare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. susţinerile părţii cu privire la situaţia de fapt stabilită în evocarea fondului de către instanţa de apel şi care tind la reaprecierea probatoriului administrat, întrucât reevaluarea elementelor faptice care au condus la pronunţarea deciziei de apel interesează temeinicia acesteia, a cărei verificare nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, rezultă din art. 488 alin. (2) C. proc. civ. că motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite dacă nu au fost invocate pe calea apelului ori în cursul judecării apelului, deşi invocarea lor era posibilă.

Prin urmare, formularea direct în recurs a unui motiv nou sau a unei noi apărări împiedică analiza sa de către instanţa de control judiciar.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, urmând, însă, a fi cercetate în concret doar acele critici susceptibile de încadrare în cazurile de recurs prevăzute de lege şi cele care nu sunt formulate omisso medio.

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe prin care a fost anulată înregistrarea mărcii nr. x, cu denumirea "C.", înregistrată de către pârâtul B. pentru produse din clasa 35 "Publicitate, managementul afacerilor; administrarea afacerilor; funcţii de birou", pentru motivele de nulitate prevăzute de art. 6 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 84/1998, respectiv de art. 47 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Legea 84/1998, "o marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă: a) marca este identică sau similară cu o marcă anterioară înregistrată în România, în sensul prevederilor alin. (2), şi dacă aceasta este destinată a fi înregistrată ori este deja înregistrată pentru produse sau servicii care nu sunt similare cu cele pentru care marca anterioară a fost înregistrată, când marca anterioară se bucură de un renume în România şi dacă prin folosirea mărcii ulterioare s-ar obţine un profit necuvenit din caracterul distinctiv şi renumele mărcii anterioare ori dacă folosirea ar fi în detrimentul caracterului distinctiv sau al renumelui mărcii anterioare."

Totodată, motivul de nulitate prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 are în vedere solicitarea cu rea-credinţă a înregistrării mărcii.

Motivele de recurs conţine critici în legătură cu ambele motive de nulitate a înregistrării mărcii pârâtului, susţinându-se, în esenţă, încălcarea legii de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. a) din Legea 84/1998, recurentul-pârât s-a referit la fiecare dintre condiţiile prevăzute în textul de lege, anume identitatea sau similaritatea semnelor, renumele mărcii anterioare şi riscul de vătămare a mărcii anterioare prin folosirea mărcii ulterioare.

În privinţa primei condiţii, a fost criticată aprecierea instanţei de apel privind existenţa similarităţii mărcilor în conflict, date fiind multiplele diferenţe între mărci, din punct de vedere vizual, conceptual şi fonetic, pe care pârâtul le-a menţionat în cadrul motivelor de recurs, reiterând susţinerile formulate în etapele procesuale anterioare.

Înalta Curte constată că analiza instanţei de apel referitoare la similaritatea semnelor comparate nu a ignorat diferenţele existente între acestea, motiv pentru care nu s-a reţinut identitatea semnelor, ci dimpotrivă, a evaluat atât elementele de diferenţiere, cât şi asemănările, cu scopul de a determina impresia de ansamblu produsă de fiecare dintre mărci în percepţia publicului relevant.

O astfel de evaluare corespunde regulilor desprinse din jurisprudenţa CJUE formată în interpretarea prevederilor din directiva de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, transpusă în Legea nr. 84/1998 prin integrarea unor norme echivalente celor ale directivei. Incontestabil, atare jurisprudenţă nu poate fi ignorată în interpretarea şi aplicarea legii naţionale prin care a fost transpusă directiva, în sensul că semnificaţia dată de CJUE unor noţiuni autonome din directivă (şi din regulamentul mărcii Uniunii Europene, deopotrivă) se impune instanţei naţionale în aplicarea legii la circumstanţele particulare ale speţei.

Astfel, potrivit CJUE, pentru a fi îndeplinită condiţia referitoare la similitudine - din textul corespondent celui al art. 6 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 84/1998 -, nu este necesar să se demonstreze că există, în rândul publicului interesat, însuşi riscul de confuzie între marca anterioară, care se bucură de renume, şi marca solicitată, precum în cazurile de identitate sau similaritate semne şi identitate sau similaritate între produse şi servicii, din alte ipoteze legale, fiind suficient riscul de asociere în percepţia publicului relevant.

Existenţa unei astfel de legături trebuie apreciată în mod global, în funcţie de toţi factorii pertinenţi ai cauzei. Compararea semnelor trebuie, în ceea priveşte similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre mărcile în cauză, să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ţinând seama în special de elementele lor distinctive şi dominante (hotărârea din cauza T-181/05, pct. 64-65 cu jurisprudenţa acolo citată).

De asemenea, CJUE a statuat în mod constant că aprecierea individuală a impresiei de ansamblu produse consumatorului mediu presupune a se analiza, în fiecare caz în parte, componentele semnului şi ponderea lor relativă în percepţia publicului pentru a se determina, în funcţie de circumstanţele specifice ale speţei, impresia de ansamblu produsă de semnele în cauză în memoria publicului respectiv (hotărârea din cauza C-591/12 Bimbo, pct. 34 şi 36). Aprecierea similarităţii se va putea face exclusiv pe baza elementului dominant numai dacă toate celelalte componente ale mărcii sunt neglijabile (hotărârea din cauza C–193/06 Nestlé).

Pe acest temei, similaritatea mărcilor în conflict nu se realizează prin stabilirea diferenţelor dintre semne, astfel cum preconizează recurentul-pârât, ci prin analiza, în cadrul fiecăreia dintre mărcile comparate, a caracterului dominant şi distinctiv al elementelor componente, precum şi impactul lor în percepţia publicului, cu finalitatea determinării impresiei de ansamblu produse de semnele în cauză în memoria publicului respectiv.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel, confirmând considerentele primei instanţe, a stabilit caracterul dominant şi distinctiv al sintagmei "E." în cadrul mărcilor reclamantei şi echivalentul acesteia "C." în cadrul mărcii pârâtului, prin poziţionare, mărime şi mesaj transmis, considerând că acestea se impune pregnant în percepţia publicului, impact pe care nu îl au celelalte elemente verbale şi grafice din fiecare marcă, care au doar un rol secundar în imaginea de ansamblu.

Din acest punct de vedere, trebuie reamintit că, potrivit CJUE, atunci când se compară mărci compuse atât din elemente figurative, cât şi din elemente verbale, acestea din urmă sunt cele distinctive, întrucât consumatorul mediu face referire la un produs mai degrabă prin evocarea denumirii, decât prin descrierea elementului figurativ, pe care îl percepe în mod normal cu rol decorativ. Acest lucru este valabil cu atât mai mult dacă elementul figurativ este plasat sub cel verbal, aşadar într-o poziţie mai puţin vizibilă (hotărârea din cauza T 312/03 Wassen International Ltd, pct. 37).

Se constată că instanţa de apel a valorificat în mod corespunzător aceste reguli de analiză, stabilind situaţia de fapt în funcţie de circumstanţele particulare ale speţei, pe baza elementului dominant şi distinctiv din cadrul fiecărei mărci, reprezentat de elementul verbal central, în jurul căruia sunt plasate celelalte elemente verbale şi figurative, care nu produc un alt impact asupra consumatorului decât acela de a pune în evidenţă componenta dominantă şi de a accentua mesajul transmis de acest element.

În aceste condiţii, nu se poate reproşa instanţei de apel încălcarea sau aplicarea greşită a legii, iar situaţia de fapt astfel stabilită nu poate fi reevaluată în recurs, după cum s-a arătat deja în soluţionarea excepţiei nulităţii căii de atac.

Această concluzie se impune în condiţiile în care, din punct de vedere vizual, recurentul-pârât urmăreşte reaprecierea de către instanţa de recurs a ponderii elementelor grafice în stabilirea similarităţii, finalitate care nu poate fi primită, deoarece ar presupune reevaluarea situaţiei de fapt.

De asemenea, acelaşi scop îl au şi susţinerile recurentului-pârât referitoare la similaritatea fonetică (auditivă), din moment ce acestea pornesc de la premisa că niciunul dintre elementele care formează marca nu poate fi perceput ca dominant, contrazicând situaţia de fapt stabilită pe acest aspect.

În acelaşi cadru pretinde recurentul-pârât şi inexistenţa similarităţii conceptuale, subliniind în plus lipsa de relevanţă în analiză a sintagmelor - pe care instanţa de apel le-a considerat a fi componenta dominantă a fiecărei mărci -, pentru motivul că mărcile reclamantei conţin şi cuvinte în limba engleză, iar mesajul transmis de mărci este diferit.

Or, din acest punct de vedere, din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de apel a stabilit echivalenţa semantică a sintagmelor "E." şi "C.", în pofida cuvântului "bere" scris în limba engleză, întrucât conţin acelaşi concept, al cărui înţeles nu presupune niciun efort de traducere pentru consumatorul român.

Considerentele instanţei de apel relevă regulile de analiză din jurisprudenţa CJUE, din care rezultă că riscul de confuzie este exclus (aşadar, cu atât mai mult riscul de asociere, care implică doar o legătură între semne) atunci când un element al acesteia (nu neapărat întreaga marcă anterioară) se regăseşte în semnul terţului şi îşi păstrează poziţia distinctivă autonomă deţinută în marca anterioară. O asemenea poziţie există dacă elementul comun respectiv formează cu celelalte elemente ale semnului, luate împreună, o unitate cu un sens diferit de sensul elementelor respective luate separat (ordonanţa din cauza C–23/09 Ecoblue; ordonanţa din cauza C-353/09 Perfetti van Melle).

Înalta Curte constată, în aceste condiţii, că instanţa de apel nu a săvârşit vreo eroare în aplicarea acestor reguli de analiză, stabilind că elementul central din mărcile reclamantei conservă poziţia distinctivă autonomă în cadrul mărcii pârâtului, întrucât ansamblul elementelor verbale nu are o semnificaţie diferită de sensul fiecărui element, privit separat ("C.", "doar draft" şi "pentru adevăraţii cunoscători"), iar situaţia de fapt astfel conturată nu poate face obiect al reaprecierii în prezentul recurs.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge susţinerile recurentului-pârât referitoare la analiza similarităţii semnelor.

În ceea ce priveşte celelalte două condiţii de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 84/1998, respectiv renumele mărcii anterioare şi riscul de vătămare a mărcii anterioare prin folosirea mărcii ulterioare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-pârât din motivarea căii de atac sunt formulate omisso medio, în sensul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (conform celor arătate în soluţionarea excepţiei nulităţii recursului).

Astfel, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în considerarea întrunirii în cauză a tuturor condiţiilor de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 84/1998, pentru argumentele dezvoltate în motivarea sentinţei.

Instanţa de apel a confirmat considerentele de fapt expuse în hotărârea primei instanţe, răspunzând susţinerilor din motivarea căii ordinare de atac.

Or, prin motivele de apel, astfel cum au fost redate în cuprinsul deciziei recurate şi analizate ca atare, nu s-a făcut nicio referire la aspecte învederate prin motivele de recurs, cu toate că au fost reţinute chiar prin hotărârea tribunalului, anume perioada de timp pentru care trebuia făcută proba renumelui mărcilor anterioare, dovedirea riscului ca folosirea mărcii ulterioare să profite în mod nedrept sau să fie în detrimentul caracterului distinctiv ori reputaţiei mărcilor anterioare.

Prin urmare, nu exista niciun impediment la invocarea în apel a criticilor, iar, pe de altă parte, deşi au fost invocate prin motivele de apel susţinerile referitoare la nedovedirea folosirii uneia dintre mărcile reclamantei în perioada de referinţă, precum şi la aprecierea probelor pe aspectul renumelui dobândit prin folosire de către mărcile reclamantei, aceste susţineri interesează situaţia de fapt stabilită în cauză, ce nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului.

Mai mult decât atât, se observă că motivele de apel s-au concentrat pe inexistenţa riscului de confuzie, ca urmare a lipsei de similaritate între semne, respectiv între produse şi/sau servicii, care nu interesează în cauză, reprezentând o condiţie prevăzută de o altă prevedere legală decât cea pe temeiul căreia au fost analizate pretenţiile deduse judecăţii.

Susţinerile relative la celelalte două condiţii de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 84/1998 sunt formulate, aşadar, omisso medio ori vizează reaprecierea probelor, motiv pentru care nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte susţinerile vizând soluţionarea apelului din perspectiva motivului de nulitate prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte constată că şi acestea tind la reaprecierea situaţiei de fapt, recurentul-pârât enunţând doar în mod formal regulile de analiză a relei-credinţe la înregistrarea unei mărci, conturate în jurisprudenţa CJUE (hotărârea din cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt).

Astfel, recurentul-pârât urmăreşte a se stabili în recurs folosirea în fapt doar a uneia dintre mărcile reclamantei şi momentul iniţierii relaţiilor contractuale între părţi, anume după data cererii de înregistrare a mărcii pârâtului.

Or, în privinţa momentului stabilirii raporturilor contractuale între părţi, instanţa de apel, confirmând considerentele primei instanţe, a reţinut că aceste relaţii comerciale au fost anterioare datei de depozit a mărcii pârâtului, extrăgându-se din această împrejurare faptul cunoaşterii de către pârât a folosirii semnului anterior.

Se observă, totodată, că recurentul-pârât pretinde în mod greşit că cererea de înregistrare a mărcii sale ar avea o dată anterioară celei la care una dintre mărcile reclamantei ar fi fost înregistrată: în realitate, cererea de înregistrare a mărcii pârâtului nr. x a fost depusă la data de 24.10.2018, în timp ce marca nr. x a reclamantei are dată de depozit 27.06.2017 (şi nu 27.06.2019), fiind înregistrată la data de 30.05.2018.

Prin urmare, susţinerile recurentului-pârât pe aspectul atitudinii subiective la data cererii de înregistrare a mărcii sale nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care vor fi înlăturate ca atare.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.998 RON, conform facturii nr. x/17.10.2022 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1754A din data de 8 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.998 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.