Reivindicatory action and counterclaim for shortened usucapion; burden of proving material element (corpus) of possession beyond land registry entries

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

La 6 iulie 2020 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova cererea de chemare în judecată prin care reclamantele A. şi B. au solicitat instanţei să dispună ca pârâta C. să le recunoască dreptul de proprietate şi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 2.002,50 mp din acte şi 1.907 mp din măsurători, teren situat în Craiova, fost în T.16 P.4 arabil extravilan, actualmente intravilan, care figurează atât în actele de proprietate ale reclamantelor, învecinat cu str. x (vecinătatea dinspre est), cât şi în actele de proprietate ale pârâtei, suprafaţă ce urmează a fi determinată astfel cum a fost identificată prin expertiza D. (pentru 1.825 mp) întocmită în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Craiova, menţionată în dispozitivul sentinţei civile nr. 9256/26.06.2014 a Judecătoriei Craiova, în poligonul determinat de punctele 11-10-9-14-15-16-17-18-11, având ca vecinătăţi (atunci): la N-rest proprietate E. şi A., la E- De. 17 (azi str. x), la S-rest proprietate reclamante (azi F.), la V-G. şi H. (azi restul proprietăţii reclamantelor), şi parţial (diferenţa de 82 m.p. din măsurători şi 177,5 m.p. din acte) identificată prin expertiza I. întocmită în dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Craiova, în poligonul determinat de punctele 30-45-46-47-48-50-30 în schiţa anexă, cu vecinătăţile (de atunci): la N-J., la E-D.E.17, la S-K., la V-L., menţionată în dispozitivul sentinţei civile nr. 11912/01.07.2011 a Judecătoriei Craiova.

La data de 10.08.2020 pârâta a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată şi să se constate că a dobândit asupra aceluiaşi imobil –teren dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani în temeiul art. 1895 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 10233 din 25 noiembrie 2020, Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 108 din 24 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C..

A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta C..

S-a constatat că pârâta-reclamantă C. a dobândit dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de teren de 1907 mp situată în Municipiul Craiova, str. x (fostă str. x) Jud. Dolj, cu următoarele vecinătăţi: N-A. şi B. distanţa 95,72 m, între punctele 15-16, limita convenţională, E- A. şi B. distanţa 14,01 m, între punctele 15-9-8, limita convenţională, S-A. şi B. distanţa 103,71 m, între punctele 8-19-18, limita convenţională, V-A. şi B., distanţa 25,22 m, între punctele 18-17-16, limita convenţională, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert în specialitatea topografie, geodezie, cadastru M., prin uzucapiunea prescurtată de la 10 la 20 de ani.

Au fost obligate reclamantele-pârâte la plata, în solidar, către pârâta-reclamantă a sumei de 7610 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 390 din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 108 din 24 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu pârâta C. şi a schimbat sentinţa în sensul că a admis cererea de chemare în judecată.

A respins cererea reconvenţională.

A obligat pe pârâtă să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1907 mp situat în Craiova T16 P4, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert M..

A dispus rectificarea CF nr. x Craiova, în sensul că se va radia dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilului cu nr. cadastral x reprezentat de suprafaţa măsurată de 1907 mp (din acte 2002 mp) intravilan neîmprejmuit situat în Craiova, str. x (fost Parângului nr. 70).

A obligat pe pârâtă la plata către reclamante a sumei de 16.885 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 390 din 16 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta C. invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel, rejudecând fondul cauzei, a respins cererea de constatare a uzucapiunii de scurtă durată, în temeiul art. 249 C. proc. civ., reţinând că nu a făcut dovada utilităţii posesiei.

A arătat recurenta că posedând în baza unui just titlu, în mod clar dovada posesiei fizice rezultă din însuşi contractul de vânzare nr. x/17.11.2006, în cuprinsul căruia este prevăzut în mod expres faptul că "transmiterea de drept şi de fapt a proprietăţii terenului se face către cumpărătoare cu începere de azi, data autentificării actului."

Reţinând în sarcina pârâtei necesitatea dovedirii unor alte acte materiale, instanţa a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 249 C. proc. civ.. Cum la momentul cumpărării terenului a intrat în posesia efectivă a acestuia, se prezumă până la proba contrară că a stăpânit efectiv imobilul, iar reclamantele ar fi trebuit să facă dovada unor alte acte materiale de întrerupere a posesiei pe care pârâta a exercitat-o.

Nu se poate acorda forţa probantă a unei expertize unor simple înscrisuri - rapoarte de expertiză efectuate în alte cauze în care nu a fost parte şi implicit nu le-a putut contesta, acestea reprezentând simple înscrisuri care ar fi trebuit coroborate cu celelalte probe administrate în cauză.

Mai mult decât atât, în situaţia în care instanţa de apel ar fi apreciat că probele nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a situaţiei de fapt, în temeiul art. 254 alin. (5) C. proc. civ. şi în virtutea rolului său activ ar fi avut posibilitatea să solicite completarea probatoriului sau, chiar din oficiu, să dispună administrarea şi a altor probe, apelul fiind o cale de atac devolutivă potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs invocat face referire la faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi conţine motive contradictorii, recurenta invocând incidenţa dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut recurenta că, deşi a reţinut clandestinitatea posesiei, instanţa de apel nu a indicat în concret actele prin care a exercitat o posesie în ascuns de reclamante, încât acestea nu ar fi fost în stare să o recunoască.

De asemenea, curtea de apel a reţinut că nu a dovedit vreun act de deţinere sau folosinţă - practic a exercitat o posesie secretă – dar nu a făcut dovada posesiei prin acte materiale, iar în opinia sa cele două argumente ale curţii ne pot fi reţinute concomitent.

În concluzie, cele două argumente ale instanţei de apel nu pot fi reţinute concomitent întrucât ele se exclud. Clandestinitatea posesiei presupune o posesie efectivă, posesie care este însă secretă, pe când lipsa elementului corpus presupune însăşi lipsa posesiei.

Printr-o ultimă critică de recurs, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 1846, art. 1850, art. 1852 şi art. 1899 din C. civ. de la 1864.

Art. 1846 C. civ. prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii, iar posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a acestor prevederi atunci când a reţinut că nu ar fi făcut dovada unor acte materiale care să indice existenţa concomitentă a celor două elemente ale posesiei (animus şi corpus).

Prin cererea reconvenţională a solicitat să se constate intervenită prescripţia de la 10 până la 20 de ani, astfel cum era reglementată prin art. 1895 şi următoarele din C. civ. de la 1864. Or, această prescripţie nu este un mod originar propriu-zis de dobândire a dreptului de proprietate, ci are la bază un just titlu. Practic, până la momentul în care a aflat că titlul său de proprietate a fost viciat, s-a comportat ca orice alt proprietar, a plătit impozitele datorate pentru acest teren, şi-a notat dreptul în cartea funciară, având opţiunea să îl îngrădească sau nu, precum şi să dispună de el.

Proba actului material în cazul prescripţiei achizitive de scurtă durată se poate face prin însăşi justul titlu. Mai mult decât atât, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţă, un alt element care ar proba posesia efectivă, un alt act material de stăpânire al terenului sunt şi chitanţele doveditoare ale plăţii impozitului, aceste demersuri (înregistrarea pe rolul fiscal, înregistrarea în evidenţele OCPI) fiind efectuate cu diligenţa unui bun proprietar, fiind necesare şi suficiente oricărui dobânditor al unui drept de proprietate (indiferent că actul încheiat este afectat de vicii necunoscute de cumpărător) pentru a proba actul material de stăpânire şi valabilitatea dreptului său.

Aşadar, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a adus dovezi de acte materiale de deţinere şi folosire, câtă vreme printr-un act notarial a dovedit că terenul i-a fost transmis în fapt (predat efectiv), aflându-se în posesia sa din 2006, a făcut publicitatea imobiliară prin înscrierea terenului în evidenţele OCPI şi, de la data dobândirii, a achitat în mod constant toate taxele şi impozitele pentru imobilul în litigiu.

De asemenea, potrivit art. 1850 din C. civ. de la 1864, posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie.

A susţinut recurenta că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu ignorarea acestor prevederi deoarece nu a ţinut cont de justul său titlu aflat la dosar - actul de vânzare-cumpărare nr. x/17.11.2006 încheiat la notar, în care se specifica expres că "transmiterea de drept şi de fapt a proprietăţii terenului se face către cumpărătoare cu începere de azi, data autentificării actului".

Aşadar, deşi prevederile legale anterior menţionate sunt incidente în cauză, în mod nelegal instanţa de apel a ales să nu le aplice.

În ceea ce priveşte clandestinitatea posesiei, conform dispoziţiilor art. 1852 din C. civ. de la 1864, posesiunea este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască.

Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor anterior redate, întrucât curtea de apel s-a rezumat a prezenta noţiuni teoretice, fără să arate în concret în ce a constat posesia clandestină, apreciind clandestinitatea prin raportare la unele demersuri străine de posesia pârâtei-reclamante reconvenţional. Or, atât caracterul public, cât şi clandestinitatea acesteia vizează exclusiv actele celui ce posedă. Astfel, este nelegal să se constate posesia sa ca fiind clandestină prin raportare la o expertiză din dosarul nr. x/2009, în cuprinsul căreia apar ca vecini alte persoane, câtă vreme nu a fost parte în dosar şi nu a putut să conteste concluziile raportului de expertiză, având dreptul de proprietate la acea vreme notat în cartea funciară.

A mai susţinut recurente că, deşi a dovedit cu înscrisuri caracterul public, reţinut de instanţa de fond în mod legal, instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1852 din C. civ. de la 1864, fără să arate în concret vreun motiv.

Potrivit art. 1899 alin. (2) din C. civ. de la 1864, buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă – text de lege ignorat cu desăvârşire, instanţa de apel apreciind că pârâta în tot timpul posesiei a încercat să se ascundă în spatele vânzătorilor familia Mihai ce au vândut N. de la care pârâta a cumpărat terenul în cauză.

În finalul cererii de recurs, recurenta-pârâtă formulează concluzii vizând fondul cererii de prescripţie achizitivă de scurtă durată, apreciind că prin înscrisurile existente a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor utilităţii posesiei, a duratei acesteia de 14 ani, a justului titlu şi a bunei sale credinţe.

Terenul a fost dobândit prin act autentic încheiat la notar în schimbul unui preţ, respectând toate condiţiile de fond şi de formă impuse de legiuitor pentru a deveni proprietar, înscris ce întruneşte toate exigentele unui act calificat ca just titlu.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, aceasta reiese, fără putinţă de tăgadă, din faptul că a dobândit terenul de la persoanele ce erau notate în cartea funciară a imobilului ca proprietari ai acestuia, actul a fost încheiat la notar pârâta fiind asistată de un specialist în studii juridice (avocat) şi cu verificările prealabile efectuate la OCPI, dreptul fiind notat ulterior în Cartea funciară a imobilului. Prin urmare, de la momentul încheierii actului notarial, a avut convingerea fermă că este proprietara imobilului, posedând imobilul în consecinţă.

Posesia sa a fost una efectivă şi utilă, posedând continuu, neîntrerupt, netulburat, public şi sub nume de proprietar mai bine de 14 ani terenul.

Caracterul public al posesiei este reiese atât din extrasul de Carte funciară şi din certificatul de atestare fiscală care dovedeşte plata anuală a impozitului. Mai mult, reclamantele au avut în tot acest timp posibilitatea de a consulta registrele Oficiului de Cadastru si Publicitate Imobiliară.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatele-reclamante A. şi B. au depus întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicitând în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON, în a căror dovedire au depus chitanţă.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (6 iulie 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 12 octombrie 2023, preschimbat la 18 octombrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Referitor la excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată de intimatele-reclamante A. şi B. prin întâmpinarea depusă la recurs, se reţine că aceasta a fost soluţionată prin încheierea de dezbateri de la termenul din data de 18.10.2023 în sensul respingerii sale pentru motivele arătate în acea încheiere.

Cu privire la recursul formulat, Înalta Curte reţine, în esenţă, că prin acţiunea dedusă judecăţii, în contradictoriu cu pârâta C., reclamantele A. şi B. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: 1. ca pârâta să le recunoască dreptul de proprietate şi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 2.002,50 m.p. din acte şi 1.907 m.p. din măsurători, teren situat în Craiova, fost în T.16 P.4 arabil extravilan, actualmente intravilan, menţionată în dispozitivul sentinţei civile nr. 11912/01.07.2011 a Judecătoriei Craiova; 2. rectificarea cărţii funciare nr. x a UAT Municipiul Craiova, nr. vechi CF x, nr. cadastral x, pentru proprietatea pârâtei, în sensul radierii dreptului de proprietate al acesteia asupra suprafeţei de 2.002,50 m.p. din acte şi 1.907 m.p. din măsurători în condiţiile în care această suprafaţă se suprapune peste proprietatea reclamantelor.

Prin cererea reconvenţională formulată pârâta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil – teren, prin uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani în temeiul art. 1895 din C. civ. de la 1864. În acest sens, pârâta a susţinut că a dobândit terenul în cauză prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2006 de BNP O. de la vânzătorii Croitoru augustin şi P., vânzătorii dobândind terenul prin cumpărare conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.06.2003 de BNP Q. de la soţii R. şi S. împreună cu soţii T. şi U., iar aceştia, la rândul lor, au dobândit terenul amintit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.06.2002 de BNP Q., de la vânzătoarea V., care avea ca şi titlu de proprietate sentinţa civilă nr. 8104/15 mai 2001 pronunţată în dosarul nr. x/2001 de Judecătoria Craiova având ca obiect hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare în privinţa terenului de referinţă, cumpărat prin chitanţă de mâna de la W..

Tribunalul a respins cererea principală ca nefondată, a admis cererea reconvenţională şi a constatat că pârâta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de teren de 1907 mp situată în Municipiul Craiova, str. x (fostă str. x) jud. Dolj, prin uzucapiunea prescurtată de la 10 la 20 de ani, reţinând că aceasta a posedat terenul timp de 14 ani înainte de promovarea împotriva sa a acţiunii în revendicare ce face obiectul cauzei de faţă, interval de timp în care posesia asupra imobilului a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, imobilul fiind dobândit prin contract autentic de vânzare-cumpărare.

Prima instanţă de fond a concluzionat, astfel, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii prescurtate, posesia imobilului având la bază un just titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 20.11.2006 de BNP O., pârâta-reclamantă posedând neîntrerupt terenul timp de 14 ani de la momentul încheierii contractului anterior menţionat şi până la momentul înregistrării prezentei acţiuni în revendicare, iar adevăratele proprietare, reclamantele-pârâte, locuiesc în circumscripţia tribunalului unde se află imobilul, ambele având domiciliul în Craiova.

Prin decizia pronunţată în apel, Curtea de Apel Craiova a schimbat hotărârea primei instanţe în sensul că a admis acţiunea în revendicare a reclamantelor pârâte şi a respins cererea reconvenţională a pârâtei reclamante, instanţa de control judiciar apreciind că în cauză pârâta reclamantă nu a făcut dovada posesiei, respectiv a celor două elemente specifice acestei instituţii juridice(animus şi corpus).

În concret, instanţa de apel a arătat că dovada posesiei se realizeză prin probarea existenţei concomitente a celor două elemente caracteristice prin dovezi care să contureze certitudinea stăpânirii faptice şi efective, precum şi că aceste probe trebuiau prezentate de către titulara cererii reconvenţionale, în temeiul art. 249 C. proc. civ.

O primă categorie de critici formulate împotriva deciziei instanţei de apel vizează faptul că hotărârea necurată a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident, în opinia recurentei, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta a invocat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu a făcut dovada utilităţii posesiei susţinând că, întrucât posedă în baza unui just titlu, dovada posesiei fizice rezultă din însuşi contractul de vânzare nr. x/17.11.2006, în cuprinsul căruia este prevăzut în mod expres faptul că "transmiterea de drept şi de fapt a proprietăţii terenului se face către cumpărătoare cu începere de azi, data autentificării actului." A mai susţinut recurenta că la momentul cumpărării terenului a intrat în posesia efectivă a acestuia, astfel încât se prezumă până la proba contrară că a stăpânit efectiv imobilul, precum şi faptul că nu se poate acorda forţa probantă unor rapoarte de expertiză efectuate în alte cauze în care nu a fost parte şi implicit nu le-a putut contesta, acestea reprezentând simple înscrisuri care ar fi trebuit coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. Totodată, recurenta a precizat că în situaţia în care instanţa de apel ar fi apreciat că probele nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a situaţiei de fapt, în temeiul art. 254 alin. (5) C. proc. civ. şi în virtutea rolului său activ ar fi avut posibilitatea să solicite completarea probatoriului sau, chiar din oficiu, să dispună administrarea şi a altor probe, apelul fiind o cale de atac devolutivă potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede posibilitatea casării hotărârii atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Totodată, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. constituie, deci, motiv de casare/nelegalitate încălcarea prin hotărâre a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale 179 din cod care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că acest motiv de recurs a fost invocat din perspectiva interpretării probelor administrate de către instanţa de apel, această operaţiune fiind una care se circumscrie însă aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa inferioară a apreciat ansamblul probator administrat în cauză.

Pe de altă parte, subsumat motivului de recurs analizat, recurenta a invocat omisiunea instanţei de apel de a pune în discuţie necesitatea completării probatoriului ori de a ordona din oficiu probele pe care ea însăşi a omis a le propune.

Potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. "probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege".

Din textul expus anterior rezultă că, pentru o rigurozitate a procedurii urmate în faţa primei instanţe de fond, legiuitorul a instituit sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe în faţa primei instanţe, dacă acestea nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare.

Acest text este în deplin acord cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., care impun ca părţile să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, atât motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, cât şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea, şi aceasta ţine de opţiunea legiuitorului în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

Specific judecăţii apelului, dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd că "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Or, din această ultimă perspectivă, se reţine că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (5) C. proc. civ., aplicabil şi în apel în temeiul art. 482 din acelaşi act normativ, "dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. " Însă, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ. "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii"

Se constată, aşadar, că nerespectarea dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ., în maniera invocată de recurentă, nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii instanţei de apel.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că recurenta, fundamentându-şi motivul de casare analizat pe aceste argumente, pe de o parte, a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel şi a dedus judecăţii aspecte de netemeinicie, care privesc situaţia de fapt a litigiului, modalitatea de administrare a probatoriului şi de evaluare a acestuia de către instanţa de apel, incompatibile cu structura căii extraordinare de atac a recursului, iar, pe de altă parte, invocă apărări care nu pot face obiect al căilor de atac, cum sunt cele care vizează omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe.

Prin urmare, în raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte consideră că acest motiv de recurs este neîntemeiat.

O a doua critică formulată de recurentă este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenta susţine că instanţa de apel, deşi reţine clandestinitatea, nu indică "în concret" actele prin care a exercitat o posesie în ascuns de reclamante, încât acestea nu ar fi fost în stare să o recunoască. Totodată, recurenta arată că, deşi curtea de apel a reţinut că nu a dovedit vreun act de deţinere sau folosinţă, exercitând astfel o posesie secretă, totuşi nu a făcut dovada posesiei prin acte materiale, iar în opinia sa cele două argumente ale curţii nu pot fi reţinute concomitent.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor susţinute de reclamantele pârâte prin motivele de apel, ca şi apărărilor formulate de pârâta reclamantă prin întâmpinarea la apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma dovedirii condiţiilor necesare pentru uzucapiunea de scurtă durată, schimbând soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, respectiv de admitere a cererii reconvenţionale, deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamantele apelante, dacă pârâta intimată a dovedit îndeplinirea condiţiilor legale pentru intervenirea uzucapiunii de scurtă durată, astfel încât să fie invalidat demersul judiciar al reclamantelor care au revendicat acelaşi imobil.

În urma acestei analize, instanţa a constatat că pârâta reclamantă nu a dovedit întrunirea concomitentă a celor două elemente specifice posesiei(animus şi corpus) prin probe care să contureze certitudinea stăpânirii faptice şi efective a terenului cu privire la care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, arătând că extrasul de carte funciară invocat dovedeşte înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu (teren intravilan neîmprejmuit) nu şi stăpânirea sa efectivă.

Pe de altă parte, cu referire la susţinerile din recurs vizând faptul că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, Înalta Curte costată că recurenta a înţeles greşit argumentaţia curţii de apel. În acest sens, din analiza deciziei de referinţă, se reţine că în considerentele criticate instanţa de apel nu analizează viciul clandestinităţii posesiei în înţelesul avut în vedere de recurentă, ci considerentele în cauză reprezintă o continuare a celor anterioare, sensul acestora fiind acela că din înscrisurile analizate rezultă că posesia asupra acelui teren a fost exercitată în anumite perioade de alte persoane decât pârâta reclamantă, astfel încât, cu atât mai mult, se cuvenea ca partea care a invocat uzucapiunea să dovedească, fără echivoc, îndeplinirea condiţiilor acesteia.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

Schimbând soluţia primei instanţe, precum şi argumentele care o susţin, curtea de apel a indicat, la rândul său, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., mai sus indicat, propriile motive pe care se întemeiază soluţia, împrejurarea că această motivare este concisă neputând conduce la concluzia că decizia este nemotivată în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu s-a făcut dovada în cauză a îndeplinirii condiţiilor pentru intervenirea uzucapiunii de scurtă durată, nu se poate discuta despre absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, cerinţe care, după cum anterior s-a precizat, în cauza de faţă sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, respectiv întâmpinarea la apel, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Nu pot fi primite nici criticile subsumate de recurentă celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici în cadrul cărora a invocat interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1846, art. 1850, art. 1852 şi art. 1899 din C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Subsumat acestui motiv de recurs recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu a dovedit existenţa unor acte materiale din care să rezulte întrtunirea concomitentă a celor două elemente ale posesiei(corpus şi animus), arătând că dovada efectuării unor acte de stăpânire materială asupra bunului în cazul prescripţiei achizitive de scurtă durată se poate face prin însăşi justul titlu, acesta fiind un act notarial din care rezultă că terenul i-a fost transmis în fapt (predat efectiv), respectiv prin chitanţele doveditoare ale plăţii impozitului pentru teren ori înregistrarea în evidenţele oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că uzucapiunea este acea instituţie juridică care permite naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplineşte o funcţie de clarificare a unor situaţii juridice deoarece, având ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil.

Uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care, prin pasivitatea sa, l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane permiţând acesteia să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.

Pentru ca uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, reglementată de art. 1895 şi următoarele din C. civ. de la 1864, să-şi producă efectele este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: posesia sa fie utilă, adică o posesie propriu zisă şi neviciată; posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 10 până la 20 de ani; posesia să fie exercitată în baza unui just titlu, acesta fiind reprezentat de un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii de valabilitate nu sunt cunoscute posesorului; buna credinţă a posesorului.

În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru".

Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar", iar conform art. 1895 din acelaşi act normativ "cel ce câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul, şi prin douăzeci de ani dacă locuieşte afară din acea circumscripţie."

Totodată, conform art. 1899 din C. civ. de la 1864 "Justa cauză trebuie să fie totdeauna probată de cel ce invocă prescripţia de 10 până la 20 ani. Buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă."

Posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speţă, a dreptului de proprietate.

Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt: elementul material, respectiv contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinţă, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.), şi elementul psihologic, respectiv intenţia celui care stăpâneşte bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar.

Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiaşi persoane a celor două elemente, respectiv elementul material şi elementul intenţional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei.

Dovada posesiei înseamnă dovada existenţei elementelor sale.

Pentru elementul psihologic – care este mai greu de dovedit – C. civ. de la 1864 a instituit două prezumţii legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existenţa unui raport obligaţional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea ar deţine pentru altul şi nu pentru sine. A doua este reglementată de art. 1855, potrivit căruia "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie."

Elementul material trebuie însă dovedit întotdeauna de către cel care invocă posesia. Fiind un element de fapt proba stăpânii efective a bunului asupra căruia se invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, se poate face prin orice mijloc de probă.

Cu privire la continuitatea posesiei, ca stare de fapt, C. civ. de la 1864 reglementează o prezumţie legală relativă prin dispoziţiile art. 1850 conform căruia "Continuitatea şi neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripţia, în acest sens, posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie"

Raportând aceste aspecte teoretice la situaţia de fapt rezultată din probe, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că, în speţă, nu a fost dovedită posesia exercitată de pârâta reclamantă asupra terenului în litigiu, respectiv nu a fost dovedit elementul material al posesiei. Altfel spus, în cauză nu s-a probat faptul că pârâta reclamantă recurentă a exercitat efectiv stăpânirea de fapt asupra bunului cu privire la care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1850, art. 1852 şi art. 1899, pretins a fi aplicate ori interpretate greşit de către instanţa de apel nu au aplicabilitate în cauză întrucât instanţa de apel nu a respins cererea reconvenţională pentru motivul că posesia este viciată, ci pentru motivul că nu s-a făcut dovada posesiei.

Pe de altă parte, în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta invocă unele înscrisuri care, în opinia sa, fac dovada elementului material al posesiei, ca stare de fapt, pretinzând astfel, faţă de aceste dovezi, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1846 din C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Aşadar, din dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, aspectele de fapt fiind excluse, aşadar, de la controlul judiciar al instanţei de recurs.

Or, prin motivele invocate în susţinerea cazului de casare analizat, recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinută şi analizată de instanţa de apel, iar acest lucru nu este admisibil în calea de atac a recursului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., instanţa de recurs va obliga recurenta-pârâtă C. la plata sumei de 4000 RON către intimatele-reclamante A. şi B., reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de acestea din urmă în faza procesuală a recursului, întrucât culpa procesuală în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac aparţine recurentei - pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 390 din 16 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. la plata sumei de 4000 RON către intimatele-reclamante A. şi B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.