Restitution of loan vs. unjust enrichment: appellate court's failure to conduct merits review and misinterpretation of legal bases.

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, în data de 14.10.2020, reclamanta A. a solicitat instanţei obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 80 000 euro, acordată cu titlu de împrumut, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii prezentei cereri şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Încheierea din 15 martie 2021

Prin încheierea din 15.03.2021, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a dispus încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâtului şi a probei cu interogatoriul reclamantei, s-a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile de la dosar.

S-a prorogat pronunţarea asupra probei testimoniale propusă de către părţi după administrarea probei cu interogatoriul părţilor, s-a pus în vedere părţilor prin apărătorii aleşi să formuleze în scris întrebări pentru pârât cât şi pentru reclamantă, s-a dispus citarea reclamantei şi pârâtului cu menţiunea "personal la interogatoriu" şi s-a amânat judecarea cauzei şi s-a acordat termen de judecată la data de 12.04.2021, ora 11:00 completul CF x, în vederea administrării probei cu interogatoriu.

Sentinţa tribunalului, pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 392 din 14 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cu privire la petitul privind restituirea împrumutului, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cu privire la petitul privind îmbogăţirea fără just temei, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a admis acţiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect pretenţii dobândă legală. A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 80.000 euro pe temeiul îmbogăţirii fără just temei, precum şi dobânda legala aferentă, calculată de la data introducerii cererii, până la data plăţii efective. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 7501 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Decizia curţii de apel, pronunţată în apel

Prin decizia nr. 343 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Craiova – secţia I Civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 392/14.06.2021 şi a încheierii din 15.03.2021, pronunţate de Tribunalul Olt în dosar nr. x/2020. A anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Olt.

În motivare, a respins criticile pârâtului asupra aspectelor procedurale privind încheierea de şedinţă.

A reţinut încălcarea de către tribunal a prevederilor art. 22 şi art. 9 din C. proc. civ., întrucât nu a lămurit limitele învestirii sale, ce ar fi impus clarificarea împrejurărilor de fapt şi de drept cu a căror dezlegare a fost învestit prin cererea de chemare în judecată precizată.

În virtutea rolului activ, pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele deduse judecăţii, se impunea ca tribunalul să solicite reclamantei să-şi clarifice corespunzător pretenţiile, sub aspectul temeiul de drept invocat, în condiţiile în care este evident că cele trei cauze juridice indicate concomitent de parte nu pot coexista, excluzându-se reciproc.

Instanţa de apel a constatat că tribunalul, în examinarea acţiunii civile promovate de reclamantă, a ignorat că demersul juridic includea o pretenţie unică, căreia îi corespundea o singură cauză juridică valabilă, sens în care a pronunţat o hotărâre nelegală, prin care în realitate nici nu a intrat în cercetarea fondului litigiului.

Recursul

Împotriva deciziei din apel, atât reclamanta A., cât şi pârâtul B. au formulat recurs.

Recursul pârâtului

Pârâtul a criticat doar soluţia cu privire la apelul exercitat împotriva încheierii din 15 martie 2021, recursul fiind întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A susţinut încălcarea art. 425 C. proc. civ., fiindcă din dispozitiv lipseşte soluţia dată de instanţă asupra cererilor sale, care însă se regăseşte în conţinutul încheierii. Aşadar, consideră că instanţa s-a pronunţat pe cererile sale doar prin considerente, nu şi prin dispozitiv, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei.

Susţine şi greşita aplicare a art. 38 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 80/2013, referitoare la calcularea taxei judiciare de timbru pentru fiecare capăt de cerere.

Astfel, în opinia sa, măsura de disjungere este calificată greşit de instanţa de apel, nu este doar o măsură administrativă.

În egală măsură, motivarea instanţei de fond era contradictorie, câtă vreme din considerente rezultă că excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuia admisă, dar instanţa a unit-o cu fondul.

Recursul reclamantei

Reclamanta a criticat decizia curţii de apel, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Cu privire la pct. 6, a arătat că instanţa de apel nu a indicat care au fost greşelile judecătorului de fond, ce acte de procedură ar fi trebuit îndeplinite, cu alte cuvinte nu au fost date indicaţii de casare.

Din această perspectivă, motivarea instanţei de apel privind încălcarea art. 22 este insuficientă, decizia fiind în realitate nemotivată, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În opinia recurentei, probatoriul a fost corect administrat, dar în mod greşit instanţa de apel a reţinut că ar fi incidente dispoziţiile privind îmbogăţirea fără justă cauză.

A susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii; de-o parte, a reţinut că taxa judiciară a fost stabilită corect, fiindcă cererea nu vizează mai multe petite, dar pe de altă parte, a trimis cauza spre rejudecare fiindcă nu a fost identificat corect raportul dedus judecăţii.

Referitor la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., a arătat că au fost aplicate greşit art. 22 alin. (4), art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (2) şi art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

A invocat nulitatea prevăzută de art. 174 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii; astfel, apelantul a cerut casarea şi trimiterea spre rejudecare cu privire la capetele de cerere privind restituire împrumut şi plata nedatorată, dar instanţa a trimis spre rejudecare toate capetele de cerere.

Contrar celor reţinute prin decizia de casare, instanţa de fond a intrat în cercetarea fondului; a administrat probe, pentru a determina raportul juridic ce a avut loc între părţi. În raport de probatoriu, inclusiv răspunsul pârâtului la interogatoriu, a concluzionat că nu există un contract de împrumut.

Reţinând că cererea de chemare în judecată este informă, instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ, potrivit art. 22 C. proc. civ., şi a pus în vedere reclamantei să precizeze acţiunea, aceasta adăugând încă două petite.

În raport de acestea, în mod greşit instanţa de apel nu a stabilit calificarea juridică a faptelor, cum prevede art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Apreciază recurenta că, în raport de probele şi situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, chestiunea plăţii nedatorate a intrat în putere de lucru judecat, câtă vreme reclamanta nu a apelat soluţia pe acest aspect.

Apărările părţilor

Recurenta reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârât, prin care invocă inadmisibilitatea şi nulitatea criticii privind considerentele şi dispozitivul încheierii apelate; de asemenea, susţine nulitatea şi pentru nemotivarea criticii privind excepţia inadmisibilităţii şi unirea ei cu fondul. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac şi a combătut criticile din recursul pârâtului.

Recurentul pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Cercetând conformitatea hotărârii atacate cu textele normative incidente, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte găseşte a fi întemeiat recursul reclamantei şi a fi nefondat recursul pârâtului, în considerarea celor ce succed.

II.1. Cu referire la recursul pârâtului B., îndreptat exclusiv împotriva soluţiei date apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 15.03.2021 a Tribunalului Olt

În principal, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii/nulităţii motivelor de recurs, constatând că acestea pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Observă Înalta Curte faptul că recurentul şi-a întemeiat în drept recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă, în raport cu pct. 6, nu a evocat şi nu a argumentat care sunt, în concret, motivele contradictorii ori străine de natura cauzei, ori care anume dispoziţii ale instanţei de apel au rămas nemotivate, evocarea acestui motiv de casare fiind în mod evident formală, lipsită de substanţă. În consecinţă, instanţa de recurs îl va înlătura, ca neîntemeiat.

Din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se afirmă aplicarea greşită a legii, însă textele normative avute în vedere de recurent sunt de drept procesual, iar nu de drept material, aşa încât, verificarea legalităţii deciziei instanţei de apel urmează a se face în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul susţine că prima instanţă şi, ulterior, instanţa de apel s-au pronunţat asupra cererilor şi excepţiilor formulate, exclusiv prin considerentele încheierii de şedinţă din 15.03.2021, respectiv ale deciziei care face obiectul prezentului recurs, nu şi prin dispozitivul acestor hotărâri. Or, această nesocotire a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ. este de natură să atragă sancţiunea nulităţii, hotărârile fiind afectate de un "grav viciu de formă", în opinia recurentului.

Înalta Curte observă că afirmaţiile recurentului sunt parţial inexact, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat explicit cu privire la apelul declarat de pârât împotriva încheierii din 15.03.2021 a Tribunalului Olt, atât prin considerente, cât şi prin dispozitiv. Astfel, în dispozitivul deciziei nr. 343/16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, se menţionează textual: "Admite apelul declarat de apelantul-pârât B., cu dom. ales la C., Slatina, Judeţ OLT, împotriva sentinţei civile nr. 392/14.06.2021 şi a încheierii din 15.03.2021, pronunţate de Tribunalul Olt în dosar nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., cu domiciliul procesual ales la D. cu sediul în Bucuresti.

Anulează sentinţa civilă apelată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Olt.(....)" .

Corespunde, însă, realităţii faptul că soluţiile pe care prima isntanţă le-a dat excepţiei insuficientei timbrări, excepţiilor de inadmisibilitate a acţiunii şi cererii de disjungere sunt menţionate în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 15.03.2021, fără ca ele să mai fie reiterate în dispozitivul aceleiaşi încheieri.

Înalta Curte reaminteşte că, în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă, cuprinsul acesteia este reglementat prin art. 233 C. proc. civ., iar nu prin art. 425 din acelaşi cod, care vizează, în principal, hotărârea prin care instanţa de judecată se dezînvesteşte de judecarea fondului cererii. Or, în conformitate cu art. 233 alin. (1) lit. i), j) şi alin. (2) C. proc. civ., încheierea de şedinţă, arătând cum s-a desfăşurat şedinţa, cuprinde menţiuni referitoare la cererile şi susţinerile părţilor, soluţia dată de instanţă acestor cereri şi măsurile luate, cu indicarea motivelor, în fapt şi în drept. Legea de procedură nu obligă la reiterarea acestor soluţii prin dispozitiv, sub sancţiunea unei nulităţi exprese, în ipoteza căreia vătămarea părţii ar fi legal prezumată conform art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa fiind, câtă vreme instanţa, urmărind cronologia desfăşurării şedinţei de judecată, a consemnat toate cererile şi toate excepţiile formulate de partea pârâtă în proces, pronunţându-se, argumentat, asupra cestora, împrejurarea că soluţiile date nu au mai fost încă o dată menţionate în partea dispozitivă a încheierii nu este de natură să atragă sancţiunea nulităţii acestui act de procedură. Indicarea, în cuprinsul încheierii de şedinţă, a măsurilor luate şi a soluţiilor adoptate, cu arătarea explicită a motivelor de fapt şi de drept care au fundamentat decisiv luarea acestor măsuri este în măsură să asigure părţilor aflate în litigiu garanţiile dreptului la un proces echitabil şi să permită exercitarea controlului judiciar, respectând, totodată, exigenţele legii de procedură, cu privire la această categorie de hotărâri.

În legătură cu taxa judiciară de timbru, incident procedural prealabil antamării fondului, Înalta Curte reaminteşte că cererea de reexaminare a fost reglementată prin lege specială (O.U.G. nr. 80/2013) ca şi cale de atac specifică, în cadrul căreia poate fi exercitat un control asupra legalităţii şi temeiniciei sumei ce reprezintă taxa judiciară de timbru- condiţie prealabilă a accesului la instanţă.

Mai mult decât atât, art. 34 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede, in terminis: "(1) Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel. (2) Dacă la momentul înregistrării cererii au fost timbrate doar o parte din capetele de cerere, acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru acele capete de cerere pentru care nu a fost achitată taxa judiciară de timbru".

În ipoteza în care acţiunea nu a fost anulată în parte, cu toate că au fost formulate capetele de cerere distincte şi doar unele au fost timbrate, remediul judiciar este acela reglementat prin art. 38 din O.U.G. nr. 80/2023 evocat şi în cuprinsul hotărârii instanţei de apel.

Indubitabil, o corectă determinare a cuantumului obligaţiei legale de plată a taxei judiciare de timbru implică obligaţia instanţei de judecată ca, înainte de toate, să asigure calificarea acţiunii deduse judecăţii şi să stabilească timbrarea în raport cu această calificare, realizată în virtutea rolului activ al judecătorului. Or, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel reţine, confirmând concluzia primei instanţe: "nu există în realitate mai multe capete de cerere, aşa cum susţine pârâtul, ci o singură pretenţie dedusă judecăţii, în cuantum de 80.000 Euro, fundamentată juridic pe trei temeiuri distincte". În raport cu aceste statuări ale instanţelor de fond, referitoare la limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, concluziile privind legalitatea timbrării sunt conforme normelor anterior evocate.

Determinarea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul celor enunţate mai sus, permite verificarea legalităţii hotărârii nu doar din perspectiva respectării normelor privitoare la taxa de timbru, ci şi a celor care vizează o bună administrare a justiţiei, precum conexitatea ori disjungerea (art. 139 C. proc. civ.). Or, stabilindu-se că există un singur capăt de cerere, o unică pretenţie concretă dedusă judecăţii, aserţiunile pârâtului referitoare la necesitatea disjungerii unor capete de cerere, spre a fi judecate separat, rămân lipsite de obiect, în sensul celor arătate prin considerentele deciziei din apel.

Totodată, pârâtul reafirmă, în cuprinsul declaraţiei de recurs, o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 248 alin. (4) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuind admisă, iar nu unită cu fondul, prin încheierea de şedinţă din 15.03.2021, pronunţată de Tribunalul Olt, în primă instanţă.

Înalta Curte relevă că art. 248 alin. (4) C. proc. civ. permite instanţei de judecată să unească excepţiile de fond – cele cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune – cu fondul cauzei, în situaţia în care, pentru judecarea lor, este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

În prezentul proces, prima instanţă a unit excepţiile de inadmisibilitate a acţiunii cu fondul cauzei, pronunţându-se explicit asupra acestora după finalizarea cercetării procesului, prin hotărârea dată asupra fondului.

Atacând încheierea de şedinţă din 15.03.2021, aceea prin care s-a dispus în sensul unirii excepţiilor cu fondul cauzei, atât în apel, cât şi prin declaraţia de recurs, pârâtul omite că orice demers în justiţie trebuie să fie util părţii, să tindă la obţinerea unei remediu, cu alte cuvinte, să se sprijine pe un interes judiciar.

În condiţiile în care cercetarea procesului a fost finalizată, prima instanţă pronunţându-se asupra tuturor excepţiilor, pe care, iniţial, le-a unit cu fondul, prin sentinţa prin care s-a dezînvestit, iar partea pârâtă nu a justificat existenţa unei vătămări prin această amânare a soluţionării, determinată de unirea excepţiilor cu fondul, rezultă că, încă din momentul declarării apelului, pârâtul nu mai poate justifica un interes născut şi actual în a declanşa o cale de atac, pentru acest motiv. Un interes trecut sau unul eventual, ipotetic, nu poate justifica declanşarea apelului şi cu atât mai puţin a recursului, pentru această situaţie trecută şi, finalmente, rezolvată.

În consecinţă, nu se verifică niciunul dintre motivele pentru care pârâtul recurent a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, recursul impunându-se a fi respins, ca nefondat.

II.2. Referitor la recursul reclamantei A., declarat împotriva deciziei civile nr. 343 din 16.12.2021, a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reaminteşte că, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, în data de 14.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 80 000 euro, acordată cu titlu de împrumut, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii prezentei cereri şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta justifică formularea acestei pretenţii arătând că, pe fondul unor raporturi de afaceri stabilite atât cu pârâtul, cât şi cu tatăl acestuia – administratorul S.C. E. S.R.L. - a încheiat un contract de credit, în data de 26.03.2019, cu F. S.A., destinat achiziţionării părţilor sociale deţinute de tatăl pârâtului. În acest context, a predat pârâtului, prin viramente bancare repetate, suma de 75.000 EUR, iar 5.000 EUR au fost predaţi personal, cu titlu de împrumut, pentru buna funcţionare a S.C. E. S.R.L., urmând ca, în cazul în care s-ar fi realizat vânzarea părţilor sociale ale societăţii, să opereze o compensare parţială,din preţul total. Întrucât vânzarea nu a fost perfectată, din motive neimputabile reclamantei, apreciază că pârâtul este obligat la restituire.

În subsidiar, reclamanta invocă în drept, ca temei juridic al pretenţiilor formulate, art. 1341 şi art. 1345 C. civ., referitoare la plata nedatorată şi la îmbogăţirea fără justă cauză.

Prima instanţă respinge excepţia inadmisibilităţi, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active şi pasive, excepţii invocate de pârât în apărare.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cu privire la restituirea împrumutului, tribunalul o respinge ca neavenită, reţinând, în fapt, că nu a fost probată încheierea unui contract de împrumut şi nici intenţia de oferi şi de a primi sumele respective cu titlu împrumut, nefiind stabilit un termen de restituire. Coroborând probele administrate, tribunalul concluzionează că sumele au fost virate de către reclamantă pârâtului în contextul intenţiei de încheiere a unui contract de achiziţie a societăţii E. S.R.L.,fără o justificare concretă, fără ca reclamanta să aibă de executat o obligaţie valabilă sau de exercitat un drept contra pârâtului. Aşadar, în speţă, nu era necesară parcurgerea unei proceduri prealabile pe calea ordonanţei preşedinţiale de stabilire a unui termen de plată, pentru restituirea sumei de 80.000 euro.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cu privire la petitul privind îmbogăţirea fără justă cauză, prima instanţă o respinge, reţinând că atâta timp cât nu a fost probată încheierea unui contract de împrumut, nu s-a dovedit acordul de voinţe al lor cu intenţia de a constitui raportul juridic pretins de reclamantă, solicitarea de restituire a sumei predată pârâtului ca urmare a acordării pretinsului împrumut apare ca neîntemeiată, în condiţiile inexistenţei împrumutului. Prin urmare, disp. art. 1348 C. civ. nu sunt incidente în speţă, iar o acţiune în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu este inadmisibilă.

Procedând la cercetarea fondului, prima instanţă reţine, sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale, că între părţi a existat un raport juridic având ca premisă intenţia de achiziţionare de către reclamantă şi soţul acesteia, de la G. pârâtului-, a societăţii E. S.R.L., sens în care reclamanta şi soţul acesteia au încheiat cu F. S.A. contractul de credit nr. x din 26.03.2019.

În acest context, reclamanta a virat în contul pârâtului, în perioada 21.02.2019-21.04.2019, sume în euro, reprezentând "cv contract". Primirea unui total de 80.000 EUR a fost recunoscută de către pârât, însă susţine partea că aceşti bani au constituit "avans pentru achiziţionarea părţilor sociale". Totodată, pârâtul a apreciat că "este îndreptăţit la păstrarea sumelor de bani primite de la reclamantă", pentru că nu s-a finalizat tranzacţia conform înţelegerii avute de tatăl său cu reclamantă şi cu soţul acesteia.

Aceeaşi instanţă reţine, fără echivoc, din materialul probator, faptul că părţile nu au încheiat un contract de împrumut şi, contrar celor susţinute de reclamantă, suma de 80.000 EUR nu a fost oferită pârâtului cu titlu de împrumut, cu obligaţia ca acesta să o restituie după o anumită perioadă de timp.

Deoarece starea de fapt rezultată din probatoriul administrat prezintă particularităţi, tribunalul a analizat cauza prin prisma tuturor instituţiilor de drept invocate de reclamantă prin cererea introductivă.

S-a concluzionat în sensul că instituţia îmbogăţirii fără justă cauză reprezintă temeiul de drept incident stării de fapt evidenţiate de probele administrate. Reclamanta nu a virat suma pretinsă pârâtului cu intenţia de a stinge o datorie şi nici nu a plătit din eroare, astfel că instituţia plăţii nedatorate reglementată de art. 1341 C. civ. nu se regăseşte în speţă. În consecinţă, prima instanţă admite pretenţiile reclamantei, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză şi obligă pârâtul la restituirea sumei de 80.000 EUR, cu dobânda legală.

Calea de atac a apelului este declanşată exclusiv de pârât, această parte criticând încheierea de şedinţă din 15.03.2021 pentru un "grav viciu de formă", determinat de nepronunţarea instanţei, asupra excepţiilor ce au fost invocate, inclusiv prin dispozitivul încheierii, iar nu doar în cuprinsul acesteia; pentru soluţia de unire a excepţiilor cu fondul cauzei; pentru insuficienta timbrare; pentru soluţia dată excepţiei de inadmisibilitate, precum şi excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi pasive. Pe fond, sentinţa este criticată pentru omisiunea instanţei de a se pronunţa, prin dispozitiv, cu privire la capetele de cerere referitoare la restituirea împrumutului şi la plata nedatorată. Totodată, este afirmată nelegalitatea dispoziţiei de obligare la plata dobânzii legale, "prin amalgamarea capetelor de cerere", accesoriul referitor la dobândă neputând fi alăturat îmbogăţirii fără justă cauză.

Apreciind a fi fondate criticile din apelul pârâtului referitoare la fondul cauzei, instanţa de apel constată că tribunalul "nu a lămurit limitele învestirii sale" cele trei cauze juridice indicate concomitent de parte neputând coexista, ele excluzându-se reciproc. Se reţine că demersul juridic al reclamantei, include o pretenţie unică, căreia îi corespunde o singură cauză juridică valabilă, iar prima instanţă, în virtutea rolului activ, consacrat legislativ prin art. 22 C. proc. civ., avea obligaţia de a califica juridic corect această pretenţie, pe baza stării de fapt, a apărărilor formulate în funcţie de voinţa părţilor implicate şi de scopul urmărit.

Sentinţa primei instanţe este anulată, în tot, şi cauza este trimisă spre rejudecare pentru ca instanţa să lămurească obiectul şi cauza acţiunii, iar ulterior să aplice textele de lege incidente.

Aşa fiind, Înalta Curte constată, confirmând prin aceasta criticile formulate de reclamantă, prin declaraţia de recurs, că judecata în apel s-a făcut cu nesocotirea art. 476 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la efectul devolutiv al apelului, art. 480 alin. (3) C. proc. civ., privind condiţiile în care instanţa de apel poate pronunţa soluţia anulării cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă şi caracterul obligatoriu al dezlegărilor date şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la conţinutul considerentelor unei hotărâri judecătoreşti. Totodată, se constată că principiul rolului activ al judecătorului, astfel cum este acesta reliefat în alin. (2), (4) şi 6 ale art. 22 C. proc. civ., a fost evocat într-o manieră pur teoretică, în cuprinsul considerentelor deciziei date în apel, fără aplicabilitate la circumstanţele concrete ale cauzei, în absenţa unui raţionament logico-juridic, care să susţină, în mod fundamental şi corect pentru părţi, soluţia pronunţată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte relevă articolele 194 şi urm. C. proc. civ., cele care specifică şi detaliază elementele formale şi de conţinut ale cererii de chemare în judecată. Astfel, potrivit art. 194 alin. (1) lit. c) si d C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde: "obiectul cererii şi valoarea lui", după preţuirea reclamantului; arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea.

Obiectul cererii reprezintă pretenţia concretă a reclamantului şi se determină, răspunzând la întrebarea: "Ce solicită reclamantul?". Indicarea exactă a obiectului cererii apare a fi esenţială în proces, având multiple semnificaţii, sub aspectul normelor referitoare la competenţă, determinarea taxei de timbru, admisibilitatea unor probe, modificarea ulterioară a cererii; el constituie unul dintre elementele autorităţii de lucru judecat şi garanţie a principiului disponibilităţii, determinând limitele învestirii instanţei chemată să se pronunţe cu privire la toate captele de cerere cu judecata cărora a fost învestită(art. 22 alin. (1) C. proc. civ.).

Art. 196 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea cererea de chemare în judecată care nu cuprinde obiectul.

Totodată, reclamantul trebuie să indice motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, cu alte cuvinte, împrejurările de ordin substanţial din care derivă pretenţia sa şi fundamentul juridic al pretenţiei, prin evocarea textelor de lege sau a principiilor de drept care fundamentează cererea.

"Motivele de drept" nu pot fi asimilate noţiunii de cauză a cererii de chemare în judecată (causa debendi) în actuala reglementare a C. proc. civ. acest element al cererii având un caracter "factual". Faptele alegate de părţi în susţinerea pretenţiilor fac parte integrantă din "cauza" cererii şi se determină prin identificarea unui răspuns la întrebarea: "De ce solicită reclamantul o astfel de pretenţie concretă­? Cert este că textul normativ evocat anterior obligă la indicarea motivelor de drept, iar nu a cauzei cererii, iar art. 196 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea omisiunea indicării motivelor de fapt, iar nu şi a celor de drept; nu este nulă cererea în care temeiul juridic nu a fost menţionat ori el a fost arătat geşit, încadrarea juridică corectă fiind atributul instanţei. Părţile în proces au libertatea de a oferi propria caracterizare juridică pretenţiilor concrete deduse judecăţii, însă adevăratul caracter juridic al unei acţiunii este dat de calificarea făcută de judecătorul cauzei, întemeiată pe obiect şi pe împrejurările de ordin substanţial din care aceasta derivă, inclusiv pe concluziile părţilor asupra acestei chestiuni.

În raport cu art. 22 alin. (1) şi alin. (2), alin. (4) şi (5) C. proc. civ., exceptând situaţia în care părţile au convenit expres, judecătorul este cel care "dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii", fiind obligat să soluţioneze litigiul "conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile" şi, de câte ori este cazul, să restabilească ori să dea acestora calificarea juridică adecvată.

În prezentul proces, reclamanta a indicat ab initia obiectul cererii, cu suficientă claritate, pretenţia concretă dedusă judecăţii constând în obligarea pârâtului la restituirea sumei de 80.000 EURO, cu dobânda legală aferentă.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în contextul analizării motivului de apel referitor la insuficienta timbrare au reţinut corect că există un singur capăt de cerere, o unică pretenţie dedusă judecăţii "fundamentată juridic pe trei temeiuri distincte". În raport cu această unică pretenţie, constând în a da o sumă de bani, a fost verificată competenţa, timbrajul, limitele învestirii primei instanţe, sub aspectul obiectului.

Totodată, reclamanta, prin cererea iniţială şi prin precizările ulterioare, la solicitarea primei instanţe, a indicat împrejurările de ordin substanţial din care derivă pretenţia sa, explicând de ce formulează o astfel de pretenţie împotriva pârâtului, care sunt faptele alegate în susţinerea unei astfel de pretenţii.

Reclamanta şi-a fundamentat juridic cererea, indicând, ca temei de drept, în principal, răspunderea contractuală derivată dintr-un pretins contract de împrumut, iar în subsidiar, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Reţinând cele trei temeiuri de drept distincte, indicate de reclamantă, printr-o corectă înţelegere a tuturor valenţelor rolului activ al judecătorului în proces, prima instanţă a efectuat cercetarea judecătorească, administrând probe, pentru a putea oferi o calificare juridică faptelor substanţiale deduse judecăţii. De altfel, instanţa avea obligaţia unei calificări corecte, chiar şi în ipoteza în care reclamanta nu ar fi indicat nici un temei de drept şi nu ar fi oferit ea însăşi o calificare juridică pretenţiei deduse judecăţii, cu atât mai mult atunci când reclamantă încadrează juridic greşit, în drept, pretenţia sa.

În baza probatoriului administrat, prima instanţă a constatat că nu poate fi reţinută existenta unui contract de împrumut între cele două părţi în proces, nefiind probat un astfel de raport juridic substanţial, a apreciat că nu se verifică condiţiile prescrise de lege pentru instituţia plăţii nedatorate şi a reţinut temeinicia pretenţiilor reclamantei, obligând pârâtul la restituire pentru că plata ce i-a fost făcută de reclamantă, probată prin recunoaştere, nu are un just temei. Prin urmare, prima instanţă, judecând în fond, a calificat juridic cererea şi a aplicat regulile de drept apreciate a fi incidente situaţiei de fapt concrete, cele privind îmbogăţirea fără justă cauză, prev de art. 1345 şi urm. C. civ.

În aceste circumstanţe, învestită fiind cu judecarea apelului declarat de pârât şi apreciind că acest apel a produs efectul unei devoluţiuni integrale, instanţa de apel avea obligaţia de a proceda la o nouă judecată în fond, statuând, atât în fapt, cât şi în drept, cu privire la existenţa ori inexistenţa unei răspunderi contractuale, cu privire la legalitatea soluţiei date în primă instanţă, în condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Prima instanţă nu s-a dezînvestit soluţionând procesul în considerarea unei excepţii, dimpotrivă, astfel cum în mod repetat a fost anterior subliniat, a efectuat o cercetare judecătorească şi a soluţionat litigiul în fond; s-a pronunţat asupra fondului dreptului litigios, obligând pârâtul la despăgubiri, consecutiv admiterii acţiunii reclamantei, în considerarea îmbogăţirii fără justă cauză.

Trimiterea spre rejudecare, în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat procesul intrând în judecata fondului, şi fără a oferi o dezlegare proprie problemelor de drept supuse dezbaterii, în absenţa oricăror menţiuni cu privire la necesitatea administrării unor probe, prin indicarea împrejurărilor de fapt esenţiale ce se impun a fi clarificate, pune în evidenţă nelegalitatea deciziei pronunţate în apel, o greşită interpretare a elementelor cererii de chemare în judecată, precum obiectul şi cauza, respectiv temeiul de drept al cererii(element distinct de cauza acestuia) şi, nu în cele din urmă, o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 488 alin. (3) şi art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

În circumstanţele date, instanţa de apel nu putea să pronunţe soluţia anulării cu trimitere spre rejudecare, nefiind îndeplinite condiţiile legale în acest sens. Ea avea obligaţia de a proceda la o nouă judecată a cauzei în fond, statuând, atât în fapt, cât şi în drept. Aceasta, după o prealabilă şi necesară verificare a limitelor efectului devolutiv al apelului declarat de pârât, stabilite în raport în ceea ce se tinde la a se anula, în raport cu interesul pârâtului în proces şi cu poziţia acestuia, exprimată constant în primă instanţă.

Pentru toate cele ce preced, apreciind că se verifică motivele de casare susţinute de reclamantă, Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi aplicând art. 496 alin. (2) rap. la art. 497 C. proc. civ., va casa hotărârea instanţei de apel şi va trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

Totodată, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 343 din 16 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.