Distinguishing employer from employee liability in workplace accidents; scope of res judicata from criminal convictions and calculation of moral and material damages

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 17.05.2018, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 27 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. C. civ., obligarea pârâtelor B. S.A., C. S.A. la plata sumei totale de 71.428,57 euro reprezentând daune morale ca urmare a culpei angajatorilor (cealaltă jumătate a culpei) ce a condus la producerea accidentului din data de 12.06.2009; la plata sumei de 295.400 RON reprezentând prejudiciul privind venitul nerealizat, respectiv contravaloarea veniturilor nerealizate calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (19.01.2027), respectiv pentru o vârstă de 17 ani şi 7 luni, timp în care ar fi avut acelaşi venit lunar de 1400 RON ca şi până la momentul accidentului; la plata dobânzii legale aferente daunelor în cuantum de 71.428,57 euro, calculate de la data accidentului şi până la data plăţii efective a despăgubirilor; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 2450/19.10.2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâte, ca neîntemeiată şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 73/C/12.06.2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul reclamantului şi apelurile incidente formulate de pârâte împotriva sentinţei nr. 2450/19.10.2018; a schimbat în parte încheierea din 19.04.2018 şi sentinţa civilă nr. 2450/19.10.2018 ale Tribunalului Constanţa, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cât priveşte pretenţiile vizând prejudiciul moral şi respectiv, pretenţiile aferente prejudiciului material pentru perioada 12.06.2009 – 13.04.2017; a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtele la plata, în solidar, a sumei de 12.323 RON reprezentând prejudiciu material (venit nerealizat) aferent perioadei mai 2017- iunie 2019, cu dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data plăţii integrale a sumei; a menţinut restul dispoziţiilor încheierii şi sentinţei apelate; a obligat pârâtele la plata, către reclamant, a sumei de 721 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor materiale admise şi pentru care a fost admisă cererea de acordare a ajutorului public judiciar în primă instanţă.

Prin decizia nr. 2463/18.11.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii S.C. B. S.R.L., C. S.A., prin Sucursala Agigea, împotriva deciziei de mai sus, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 155/C/16.06.2022, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii; a respins, ca nefondate, apelurile incidente ale intimaţilor-pârâţi împotriva încheierii din 19.04.2018 şi sentinţei; a admis apelul principal al reclamantului împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtele să plătească, în solidar, reclamantului o despăgubire materială netă, aferentă perioadei 01.11.2009 - 19.01.2027, dar nu mai mult de luna în care ar surveni decesul acestuia, egală cel puţin cu media salariilor nete de care a beneficiat reclamantul în ultimele 12 luni înaintea accidentului de muncă, de 938 RON (dar nu mai puţin de salariul minim brut pe ţară garantat în plată minus sarcinile fiscale aplicabile acestuia în fiecare lună), minus cuantumul net al pensiei de invaliditate încasate lunar, rezultatul neputând depăşi, în fiecare lună, suma de 1.400 RON. Despăgubirea aferentă perioadei 01.11.2009 - 30.06.2022 se va plăti la data pronunţării acestei hotărâri, iar despăgubirea aferentă perioadei 01.07.2022 - 19.01.2027 se va plăti în prima zi a fiecărei luni, începând cu 01.07.2022 pentru luna iulie 2022; a obligat pârâtele să plătească, în solidar, reclamantului o despăgubire morală de 21.428,57 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la 12.06.2009, până la plata efectivă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat apelantele pârâte la plata, către apelantul reclamant, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 de RON.

Prin încheierea din 28.09.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins cererea de lămurire a întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 155 C/16.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2017, formulată de apelanta pârâtă C. S.A., ca nefondată; a admis, în parte, cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul aceleiaşi decizii, formulată de apelanta pârâtă B. S.R.L.; a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul deciziei în sensul că media salariilor nete de care a beneficiat reclamantul în ultimele 12 luni înaintea accidentului de muncă este de 878,83 RON, iar nu de 938 RON, cum în mod eronat s-a menţionat; a respins, în rest, cererea de îndreptare a erorii materiale, ca nefondată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Reclamantul A., a promovat recurs împotriva deciziei nr. 155/C din 16 iunie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, iar pârâtul C. S.A. şi pârâta B. S.R.L. au declarat recurs împotriva aceleiaşi hotărâri şi împotriva încheierii din 28 septembrie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

4.1 Recurentul-reclamant A., prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 155/C/16.06.2022 a Curţii de Apel Constanţa, a indicat motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Invocând aspectele dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 2463/18.11.2020, recurentul a arătat că instanţa de apel a apreciat şi a dispus în mod eronat asupra daunelor morale, considerând greşit că întreaga contravaloare a daunelor este în cuantum de 71.428, 57 euro, deşi în realitate, acest cuantum reprezintă doar jumătate din culpă, iar întreaga culpă reprezintă dublu, respectiv 142.857,14 euro.

În mod greşit instanţa de apel a scăzut din această jumătate a culpei-angajatorilor suma de 50.000 euro, pe care reclamantul a primit-o, însă urmare a culpei angajaţilor (salariaţilor) şi nu ca urmare a culpei angajatorilor, iar relativ la culpa angajatorilor, reclamantului nu i se poate reţine o vină.

Astfel, în opinia recurentului, hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind, totodată, încălcate şi aplicate greşit normele de drept material (relativ la răspunderea delictuală), situaţie faţă de care recurentul solicită: obligarea pârâtelor la plata sumei totale de 71.428,57 euro reprezentând daune morale (şi nu doar 21.428, 57 euro, cum greşit instanţa de apel a dispus), ca urmare a culpei angajatorilor (cealaltă jumătate a culpei), ce a condus la producerea accidentului din data de 12.06.2009; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale, aferente daunelor în cuantum de 71.428,57 euro (şi nu doar aferente daunelor în cuantum de 21.428, 57 euro, cum greşit instanţa de apel a dispus), daune calculate de la data accidentului (12.06.2009) şi până la data plăţii efective a despăgubirilor. Totodată, se impune admiterea recursului formulat şi obligarea pârâtelor la plata sumei de 295.400 RON, reprezentând prejudiciul privind venitul nerealizat, respectiv contravaloarea veniturilor nerealizate, calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (respectiv 09.01.2027), pentru o perioadă de 17 ani şi 7 luni, timp în care recurentul ar fi avut acelaşi venit lunar de 1400 RON, ca şi până la momentul accidentului şi nu doar 938 RON, din care sunt deduse pensia de invaliditate şi sarcinile fiscale, dar nu mai mult de 1400 RON, cum eronat a dispus instanţa de apel.

Arată că la data accidentului venitul net lunar era în cuantum de 1.379 RON (cu puţin sub venitul reclamantului, de 1400 RON), conform Institutului Naţional de Statistică, însă, în prezent, venitul net lunar este de 3.544 RON, respectiv de peste două ori faţă de cel de la data accidentului. Sub acest aspect, recurentul-reclamant a expus care erau veniturile medii brute aferente anilor 2009-2021 şi a precizat că dacă diferenţele de venit vor rămâne la nivelul anului 2021, pentru anii 2022-2026 diferenţa de venit va fi 31.722 RON.

A concluzionat recurentul că dacă s-ar aduna diferenţele de venit aferente anilor 2010 - 2026, ar rezulta o diferenţă totală de venit în cuantum de 389.040 RON.

Reclamantul, însă, a solicitat doar suma de 295.400 RON, respectiv cu aproximativ 93.640 RON mai puţin decât prejudiciul material produs privind venitul nerealizat, sumă care, însă, ar fi mai mare dacă s-ar lua în calcul devalorizarea banilor, iar în contextul în care acesta a solicitat deja suma de 295.400 RON, ea nu mai poate fi modificată în apel, însă aceste daunele materiale sunt justificate.

Arată recurentul că situaţia medicală a reclamantului este identică (neavând cum să îşi revină vreodată, întrucât leziunile produse sunt iremediabile, asa cum rezultă inclusiv din expertiza medico-legală), neavând posibilitatea fizică să muncească, iar singura sursă de venit o reprezintă pensia, care însă nu îi acoperă nevoile şi este departe de venitul pe care l-ar fi realizat dacă nu ar fi avut loc accidentul.

4.2 Recurentul-pârât C. S.A., prin recursul formulat de o manieră exhaustivă şi nesistematizată, împotriva deciziei nr. 155/C/16.06.2022 a Curţii de Apel Constanţa, a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ce priveşte argumentele subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au fost învederate, în esenţă, următoarele aspecte:

- Instanţa a judecat apelul cu nesocotirea deciziei de casare şi fără a intra în cercetarea fondului cauzei. Instanţa trebuia să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, nefiind obligatorii pentru aceasta eventualele interpretări date de instanţa de recurs asupra unor probe din prezenta cauză. Învederează recurentul că erau obligatorii doar dezlegările date asupra problemelor de drept (prescripţie, autoritate de lucru judecat). În rejudecare, instanţa de apel nu a administrat nicio probă care să vizeze fapta ilicită, vinovăţia sau legătura de cauzalitate, cu excepţia hotărârilor penale şi a procesului-verbal de contravenţie, iar efectele acestor acte juridice au fost greşit determinate de către instanţa de apel. A fost respinsă solicitarea de a se ataşa dosarul penal, deşi această probă fusese câştigată cauzei prin admiterea sa de către judecătorul fondului. Nu există nici o precizare referitor la faptele ilicite reţinute în sarcina societăţilor şi în ce constau acestea; care sunt considerentele şi probele în baza cărora s-a apreciat că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită/faptele ilicite şi prejudiciu; care sunt considerentele şi probele în raport de care s-a apreciat că există vinovăţie; care sunt elementele în raport de care s-a determinat existenţa unor prejudicii morale mai mari decât cele determinate de instanţa penală; care sunt temeiurile de drept aplicabile prezentului litigiu.

În acest sens, hotărârea este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., iar instanţa de apel nu a luat în considerare decizia de casare (care arată în mod expres că nu analizează elementele răspunderii civile delictuale), această analiză urmând a fi făcută, pentru prima dată, în rejudecare în apel. Instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea limitelor deciziei de casare, că legătura de cauzalitate ar fi fost stabilită prin considerentele deciziei de casare.

În mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că societăţile au săvârşit o infracţiune şi că dovada ar rezulta exclusiv din încheierea nr. 113/2015 pronunţată de instanţa penală, încheiere care nu statuează cu autoritate de lucru judecat săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 349 C. pen., deoarece această încheiere nu a analizat fondul dosarului penal. Astfel, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat considerentele Deciziei Curţii Constitutionale nr. 641/2014.

Instanţa a încălcat principiul nemijlocirii consacrat de art. 16 C. proc. civ., respectiv a soluţionat cauza fără a administra niciun fel de probe cu privire la faptă, raport de cauzalitate, vinovăţie, iar hotărârea pronunţată nu cuprinde considerentele instanţei de apel cu privire la descrierea faptei contravenţionale, raportul de cauzalitate şi vinovăţie. Singurele probe administrate în mod nemijlocit de către instanţa de apel au vizat întinderea prejudiciului material.

În mod greşit instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii, încălcând astfel art. 478 C. proc. civ. (fiind în ipoteza modificării acţiunii în apel, după trimiterea spre rejudecare) şi art. 468 din acelaşi act normativ (prin completarea/modificarea apelului formulat, după expirarea termenului de apel) şi nu s-a pronunţat asupra tuturor apărărilor formulate de către intimaţi (insuficienta descriere a faptei ilicite, neîndeplinirea codiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a societăţilor, aplicarea prevederilor O.G. nr. 13/2011 din perspectiva întinderii dobânzilor penalizatoare, existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere: fapta terţilor şi fapta victimei).

- Instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, respectiv prevederile art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (2), alin. (3), alin. (4), alin. (5), alin. (6), art. 22 alin. (2) şi alin. (7) C. proc. civ., în raport de dispoziţiile instanţei de apel de la termenul din 24.11.2021 şi de precizările reclamantului, din rejudecare, apreciate de instanţa de apel ca reprezentând "exclusiv defalcarea şi precizarea sumelor cerute de reclamant şi nu descrierea sau indicarea faptei", sens în care recurentul arată că, în lipsa unei minime descrieri a faptelor ilicite imputate, a fost în imposibilitate obiectivă de a formula apărări.

- În mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii.

Recurentul arată că acţiunea este inadmisibilă din două perspective. Sub un prim aspect, prezenta acţiune încalcă principiul de drept potrivit căruia cel îndrituit la despăgubire nu poate formula acţiunea civilă atât în faţa instanţei civile, cât şi în faţa instanţei penale, cu scopul şi cu rezultatul de a obţine o dublă despăgubire sau o despăgubire mai avantajoasă pentru prejudiciul suferit de pe urma unei infracţiuni. Invocând prevederile art. 27 alin. (1) C. proc. pen., recurentul susţine că reclamantul a înţeles să se constituie parte civilă în dosarul penal încă din faza de cercetare penală şi latura civilă a fost soluţionată în dosarul penal, astfel că, o nouă acţiune civilă nu mai poate fi exercitată în faţa instanţelor civile, aceasta fiind inadmisibilă. O interpretare contrară ar duce la încălcarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram. În cauză nu sunt incidente prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., întrucât prejudiciul avut în vedere de instanţa de apel nu este un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea ca parte civilă. Astfel, latura civilă a accidentului de muncă a fost în întregime soluţionată de instanţa penală, iar în lipsa unor elemente noi, neavute în vedere de instanţa penală, acţiunea este inadmisibilă.

Sub un al doilea aspect, acţiunea este inadmisibilă, deoarece pe această cale s-a ajuns la "modificarea" hotărârilor penale definitive pronunţate între părti, sens în care reclamantul urmăreşte prin prezenta acţiune a se stabili: existenţa unor fapte ilicite suplimentare care ar fi condus la producerea accidentului şi a unor noi autori; existenţa unor noi prejudicii de acelaşi tip (morale şi materiale) în favoarea reclamantului, decurgând din acelaşi accident de muncă. O astfel de solicitare este inadmisibilă, deoarece, prin soluţia pronunţată, instanţa a modificat hotărârea penala, reţinând că dacă pârâtele ar fi luat măsurile legale privind sănătatea şi securitatea în muncă, prejudiciul nu s-ar mai fi produs, excluzând astfel culpa şi faptele persoanelor fizice şi legătura acestora de cauzalitate cu producerea accidentului de muncă, deşi instanţa penală a statuat, cu autoritate de lucru judecat asupra acestor aspecte. Din dinamica producerii accidentului de muncă, pot fi reţinute şi alte fapte care au condus direct la producerea accidentului - ceea ce încalcă considerentele instanţei penale. Procentele de culpă sunt diferite: 50% angajaţi, 50% angajatori, fără a avea în vedere procentul de 30% aparţinând reclamantului. Prejudiciul moral este mai mare decât cel stabilit de instanţa penală şi determinat fără niciun fel de probe suplimentare.

În ce priveşte dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că există contradicţii între dispozitivul şi considerentele hotărârii recurate cu privire la momentul de la care se calculează dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor morale în cuantum de 21.428,5 euro, respectiv în dispozitiv se arată că se calculează de la data de 12.06.2009 până la data plăţii efective, iar în considerente, se menţionează că se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plăţii integrale a sumei.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa a încălcat efectul pozitiv al puterii lucrului judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2014, respectiv sentinţa penală nr. 17/15.01.2016, pronunţată de Judecătoria Constanţa, astfel cum aceasta a fost modificată prin decizia nr. 433/P/2014 a Curţii de Apel Constanţa, cu privire la următoarele aspecte dezlegate prin hotărârile judecătoreşti menţionate anterior: faptele care au determinat producerea accidentului de muncă; persoanele care se fac vinovate de săvârşirea faptelor care au determinat producerea accidentului de muncă şi modul de distribuire a culpei între acestea; legătură de cauzalitate între faptele săvârşite de persoanele vinovate de producerea accidentului şi daunele morale şi materiale la care reclamantul este îndreptăţit ca urmare a producerii accidentului de muncă; daunele morale şi daunele materiale la care este îndreptăţit reclamantul din prezenta cauză.

Astfel, prin hotărârile penale menţionate anterior s-a statuat cu putere de lucru judecat că: faptele ilicite care au determinat producerea accidentului de muncă au fost săvârşite de trei persoane fizice, respectiv: reclamantul, D. şi E.; modul de distribuire a culpei pentru producerea accidentului de muncă este reclamantul A. 30%, iar persoanele fizice D. şi E. 70% (câte 35% fiecare); s-a stabilit legătură de cauzalitate între faptele care au dus la producerea accidentului de muncă şi prejudiciul solicitat de către reclamant; daunele morale şi materiale la care este îndreptăţit reclamantul ca urmare a producerii accidentului de muncă sunt de 50.000 euro (daune morale) şi 100 de RON - daune materiale.

În ce priveşte dinamica producerii accidentului şi persoanele culpabile pentru producerea acestuia, s-au pronunţat atât instituţiile abilitate (Inspectoratul Teritorial de Muncă), cât şi instanţele de judecată în dosarul nr. x/2014, în cauză operând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat. Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a nesocotit hotărârea penală, deoarece a statuat că: mai există două fapte care au contribuit direct la producerea accidentului de muncă - contrazicând astfel concluziile la care au ajuns organele penale de cercetare şi instanţele de judecată; a "modificat" o decizie penala definitivă, stabilind că există un procent suplimentar de 50% din culpă în producerea accidentului, că despăgubirile morale şi materiale sunt mai mari decât cele stabilite prin hotărârea penală şi a înlăturat culpa reclamantului în producerea accidentului de muncă, culpă care a fost stabilită prin hotărârea penală definitivă şi care era de 30%.

Cu privire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost învederate următoarele critici:

- Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., respectiv în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii celor 4 condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Referitor la fapta ilicită, arată că reclamantul nu a precizat, în concret, care sunt faptele ilicite săvârşite de recurent, ceea ce a dus la încălcarea dreptului la apărare a celor două intimate. Reclamantul nu avea calitatea de salariat al recurentului, astfel încât acesta nu avea obligaţia de a lua masuri în ceea ce priveşte sănătatea şi securitatea sa în muncă. Încheierea nr. 113/2015 pronunţată de instanţa penală şi invocată de instanţa de apel nu precizează care sunt, în concret, faptele societăţilor şi nici nu constată o legătură directă între faptele societăţilor şi producerea accidentului de muncă. Această încheiere este contrazisă de concluziile ITM, care au reţinut că activitatea de prevenire si protecţie este organizată în mod corespunzător în conformitate cu prevederile art. 9 respectiv art. 21 din Legea nr. 319/2006 şi H.G. nr. 1425/2006. Hotărârea penală nu identifică în mod concret care prevederi nu au fost cunoscute şi/sau aplicate de salariaţii societăţilor şi nici măcar reclamantul nu a fost în măsură să precizeze, în concret, care sunt faptele ilicite imputate. Chiar dacă s-ar aprecia că procesul-verbal întocmit de către ITM ar face dovada săvârşirii unei fapte ilicite, simpla existenţă a unei fapte ilicite nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a societăţii.

În privinţa prejudiciului, recurentul arată că hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care s-a apreciat că suma de 71.428,57 euro solicitată de către reclamant este corectă şi nici nu detaliază care parte a prejudiciului/ce prejudiciu este acoperit de această sumă. De asemenea, hotărârea nu cuprinde în considerentele sale nici criteriile de apreciere a întinderii prejudiciului, ce restrângeri a posibilităţilor de viaţă familială şi sociale au fost avute în vedere. Astfel, s-a reţinut că în dosarul penal s-au acordat despăgubiri numai pentru faptele prepuşilor, susţinere care încalcă prevederile legale, despăgubirile vizând prejudiciul, nu faptele. Instanţa era obligată să aibă în vedere că despăgubirile nu se acordă pentru faptă, ci pentru un eventual prejudiciu cauzat. În acest sens, sunt prevederile art. 998 din vechiul C. civ. şi prevederile neechivoce ale art. 1381 C. civ., care prevăd expres că obiectul reparaţiei este prejudiciul, nu fapta. Prejudiciul este unic şi nu se raportează la fapte, ci la consecinţele negative suferite de victimă. În cauză, urmările negative asupra reclamantului sunt aceleaşi, indiferent de numărul faptelor şi al făptuitorilor, iar aceste urmări au fost în integralitatea lor analizate de instanţa penală. Recurentul arată că, pe de o parte, prejudiciul cauzat prin accidentul de muncă a fost în integralitate acoperit prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014, iar pe de altă parte, prejudiciul nu este cert şi nici nu a fost corect individualizat, în condiţiile în care starea de sănătate a reclamantului s-a îmbunătăţit. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte prejudiciul material, instanţa l-a determinat prin raportare la pierderea totală a capacităţii de muncă.

Referitor la legătura de cauzalitate, recurentul a arătat că în mod nelegal instanţa a reţinut existenţa acesteia - exclusiv prin raportare la considerentele deciziei de casare, în condiţiile în care prin decizia de casare nu s-a intrat în fondul cauzei, iar Înalta Curte a precizat expres că nu analizează fondul cauzei. În cauză prejudiciul invocat este cel cauzat ca urmare a accidentului de muncă din data de 12.06.2009 şi nu un alt prejudiciu cauzat prin simpla neluare a măsurilor de siguranţă şi sănătate în muncă. Faptele care au condus la producerea accidentului de muncă au fost analizate în dosarul penal şi nu au fost săvârşite de cele două societăţi, nefiind incluse de către ITM la rubrica faptelor care au condus la producerea accidentului. Faptele care au condus în mod direct la producerea accidentului sunt ale reclamantului şi ale terţilor E. şi D..

În ce priveşte vinovăţia, recurentul arată că instanţa de apel nu a analizat în niciun mod îndeplinirea acesteia în prezenta cauză, în considerente neregăsindu-se vreo menţiune cu privire la aceasta. În nicio hotărâre penală nu este stabilită o culpă a societăţilor în producerea, în concret, a accidentului de muncă în care a fost vătămat reclamantul. Nu se poate reţine că faptele constând în controlul insuficient al cunoaşterii unor prevederi legale au fost săvârşite cu vinovăţie, de către organele de conducere ale societăţii, cu prilejul exercitării funcţiei lor, atâta timp cât ITM a reţinut că organele societăţii s-au asigurat că activitatea de prevenire şi protecţie să fie organizată corespunzător, fiind evident că nu s-a urmărit nerespectarea unor prevederi legale În opinia recurentului, prejudiciul ar fi trebuit determinat astfel: în raport de capacitatea de muncă a reclamantului - capacitate de muncă care s-a îmbunătăţit şi începând cu anul 2020 nu se mai poate reţine că are capacitatea de muncă pierdută în totalitate; prin raportare la prevederile art. 1388 alin. (1) C. civ. - respectiv cu luarea în considerare a mediei veniturilor realizate de reclamant în ultimele 12 luni înainte de producerea accidentului; prin scăderea veniturilor realizate din pensie în conformitate cu prevederile art. 1393 C. civ. prin raportare la procentul de culpă care ar reveni societăţilor în producerea accidentului - sens în care ar trebui avute în vedere prevederile art. 1383 C. civ., care precizează că sarcina reparaţiei se determină în raport de intenţia sau gravitatea culpei fiecărui participant la producerea prejudiciului.

Recurentul critică hotărârea recurată şi sub aspectul cauzelor exoneratoare de răspundere (fapta victimei şi faptele terţilor E. şi D.) ce nu au fost analizate de către instanţa de apel.

- În cauză au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, sens în care recurentul apreciază că data de la care începe să curgă plata dobânzii legale penalizatoare este data rămânerii definitive a hotărârii.

- Instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 219-221 C. civ., art. 35 din Decretul-lege nr. 31/1954, art. 155 din Legea nr. 31/1990. Recurentul arată că, deşi a formulat astfel de apărări în etapele procesuale anterioare, instanţele nu s-au pronunţat asupra acestora. Răspunderea persoanelor juridice pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie prezintă un anumit specific, marcat de art. 219-221 C. civ., coroborate cu dispoziţiunile generale aplicabile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 1357-1371 C. civ.), la care se adaugă reglementările din legile şi actele normative referitoare la diferite categorii de persoane juridice, în funcţie de particularităţile lor.

Prevederile art. 219-221 C. civ. care statuează că faptele ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, dacă acele fapte au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, obiectivează concepţia organicistă, conform căreia persoana juridică se exprimă în calitate de subiect de drept prin organele de conducere, care sunt părţi alcătuitoare ale acesteia. Când vorbim de organele persoanei juridice, nu vorbim de două entităţi, de două subiecte distincte, persoana juridică şi organele sale, ci de un singur subiect de drept civil, persoana juridică distinctă şi autonomă, a cărei voinţă se formează şi se manifestă prin organele sale.

Răspunderea delictuală a persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate de organele de conducere sau administrare, prin faptele ilicite, este o răspundere pentru fapta proprie, dacă acele fapte au legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiilor încredinţate. Prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale altor persoane care lucrează pentru persoana juridică, dar care nu fac parte din organele de conducere sau administrare, atrag răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta altuia, în calitate de comitent pentru faptele prejudicialele ale prepusului.

Angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice pentru fapta proprie este condiţionată de dovada prejudiciului, a faptei ilicite a persoanei fizice care are calitatea de organ de conducere sau administrare a persoanei juridice şi de existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat victimei. În cauză, fapta ilicită constând în controlul insuficient al cunoaşterii şi însuşirii în materie de protecţie a muncii nu reprezintă o faptă ilicită săvârşită de organele de conducere a societăţii, iar aceste fapte cu atât mai puţin nu au fost săvârşite în exercitarea atribuţiilor organelor de conducere.

Ambele societăţi au avut persoane angajate cu atribuţii în ceea ce priveşte prevenirea şi protecţia muncii, iar reclamantul nu a făcut dovada că aceste persoane angajate aveau calitatea de organ de conducere al societăţii ori că aceste persoane ar fi acţionat în interesul persoanei juridice, când ar fi săvârşit fapta ilicită.

4.3 Prin recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 28.09.2022, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), art. 443 şi art. 712 alin. (2) C. proc. civ.

Susţine recurentul că deşi a reţinut existenţa contradicţiei între dispozitiv şi considerente, în mod nelegal instanţa a refuzat să o înlăture. Motivarea hotărârii încalcă dispoziţiile legale aplicabile, întrucât interpretarea art. 443 C. proc. civ. trebuie efectuată prin coroborare cu dispoziţiile art. 712 alin. (2). Astfel, dacă sunt necesare lămuriri cu privire la întinderea titlului executoriu, debitorul are deschise două căi: prima este cea prevăzută de art. 443 C. proc. civ., având ca obiect cererea de lămurire a întinderii titlului executoriu; a doua este cea prevăzută de art. 712 alin. (2) C. proc. civ., respectiv contestaţia la titlu.

Cele două căi sunt apreciate ca fiind similare, iar o dovadă în acest sens, sunt prevederile art. 712 alin. (2) C. proc. civ. unde se precizează că se poate face contestaţie la titlu, numai dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443 C. proc. civ.. Prevederile art. 712 alin. (2) sunt interpretate în sensul în care, până la momentul începerii executării silite se poate utiliza procedura prevăzută de art. 443 C. proc. civ., iar ulterior demarării procedurii executării silite se poate formula contestaţia la executare prevăzută de art. 712 alin. (2) C. proc. civ., având ca obiect lămurirea întinderii titlului executoriu.

Cu toate acestea, art. 443 C. proc. civ. precizează că lămurirea trebuie să vizeze întinderea dispozitivului hotărârii - motiv pentru care a şi fost respinsă cererea formulată de recurent, reţinându-se că dispozitivul este clar. Art. 712 precizează că este vorba despre întinderea titlului executoriu - titlu executoriu care este reprezentat de întreaga hotărâre judecătorească, nu numai de dispozitivul acesteia. În aceste condiţii, faţă de limitarea impusă de art. 712 alin. (2) C. proc. civ., de fiecare dată când se utilizează procedura prevăzută de art. 443 ar trebui să se analizeze întreg titlul executoriu, nu numai dispozitivul acestuia, deoarece altfel, sunt lipsite de efecte juridice prevederile art. 712 alin. (2) C. proc. civ..

Prin urmare, deşi a fost respinsă cererea formulată de recurent, prin soluţia pronunţată titlul executoriu nu a fost corect lămurit, iar o eventuală cerere formulată în temeiul art. 712 ar putea fi interpretată ca inadmisibilă. Apreciază recurentul că în momentul constatării contradicţiilor care pot determina interpretări diferite ale întinderii titlului executoriu (nu numai a dispozitivului), Curtea de Apel avea obligaţia să admită cererea de lămurire a întinderii titlului executoriu. A respinge o cerere de lămurire, pentru simplul motiv că deşi există contradicţii în hotărâre, acestea nu se regăsesc în dispozitiv, reprezintă o încălcare a drepturilor părţilor din prezenta cauză, deoarece din hotărârea pronunţată părţile ar trebui să înţeleagă întreg raţionamentul juridic al instanţei cu privire la termenul de la care curge dobânda legală.

Or, din lecturarea hotărârii pronunţate, este evident că instanţa nu a motivat soluţia din perspectiva termenului de la care curge dobânda legală, iar contradicţiile dintr-o hotărâre nu pot fi menţinute, indiferent de calea utilizată de parte.

4.4 Recurenta-pârâtă B. S.A., prin recursul împotriva deciziei nr. 155/C/16.06.2022 a Curţii de Apel Constanţa, redactat, la fel ca în situaţia celuilalt pârât, de o manieră defectuoasă, lipsită de sistematizare şi rigoare procedurală, a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a învederat următoarele aspecte:

- Instanţa a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare instanţa supremă nu a analizat nicio condiţie de antrenare a răspunderii civile delictuale, iar interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că decizia de casare cuprinde o parte din soluţia pe fond - constatarea legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită - încalcă decizia de casare şi limitează dreptul la apărare al recurentei.

- Instanţa a încălcat principiul nemijlocirii (art. 16 C. proc. civ.), principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Recurenta arată că instanţa de apel a decis că, pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu avea nevoie de niciun fel de probatorii cu privire la vinovăţie, faptă ilicită, legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi prejudiciul invocat de către reclamant. Toată hotărârea este motivată pe două acte juridice, respectiv, încheierea nr. 113/2015 pronunţată de instanţa penală şi procesul-verbal de contravenţie întocmit de ITM. Deşi s-au solicitat precizări scrise cu privire la faptele ilicite, iar apelantul-reclamant nu a fost în măsură să le identifice/precizeze, instanţa a apreciat că o descriere a faptelor ilicite în cadrul unei acţiuni având ca obiect răspundere civilă delictuală nu este necesară. Deşi recurenta a arătat că faptele ilicite nu sunt descrise nici în cererea de chemare în judecată şi nici în precizările depuse la solicitarea instanţei de apel, cauza a fost soluţionată fără astfel de precizări şi fără ca hotărârea să cuprindă o descriere a faptelor ilicite, în concret. Recurenta a solicitat ca reclamantul să precizeze ce faptă ilicită a săvârşit aceasta, în ce constă şi în ce măsură are legătură directă cu producerea accidentului de muncă. În lipsa unei astfel de precizări recurenta nu a putut exercita dreptul la apărare şi nu a putut administra probele necesare.

- În mod greşit au fost respinse probele solicitate în apel.

Recurenta arată că, având în vedere considerentele deciziei de casare, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori şi ataşarea dosarului penal nr. x/2014 Instanţa a respins probele, reţinând că sunt tardiv formulate, însă soluţionarea cauzei fără probatorii echivalează cu o nesoluţionare a acesteia în condiţiile în care la fond recurenta a solicitat admiterea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori, instanţa de fond a apreciat ca fiind utilă soluţionării cauzei ataşarea dosarului penal nr. x/2014, iar în apel a solicitat proba cu înscrisuri. Întrucât instanţa de fond a apreciat că ataşarea dosarului penal nr. x/2014 era necesară soluţionării cauzei, această probă era câştigată cauzei, iar instanţa de apel nu putea să constate că solicitarea ar fi fost tardiv formulată. Odată ce s-a dispus ataşarea dosarului nr. x/2014 la prezentul litigiu, recurenta apreciază că dezataşarea acestui dosar ar fi trebuit să se realizeze numai după soluţionarea definitivă a cauzei, respectiv numai după soluţionarea prezentului recurs, întrucât măsura dispusă de instanţa de fond nu a făcut obiectul apelului.

- Motivarea nu îndeplineşte condiţiile legale pentru realizarea controlului judiciar, respectiv nu este concretă, nu exprimă un raţionament omogen şi nu este completă, ci parţială, iar motivarea parţială echivalează cu o nemotivare. În acest sens, recurenta învederează că, deşi a solicitat prin precizările formulate să se facă o analiză a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel nu a făcut o astfel de analiză. De asemenea, instanţa de apel nu a motivat anumite aspecte reţinute în considerente şi nu s-a pronunţat pe apărările recurentei, respectiv: care sunt, în concret, faptele săvârşite de către societăţi, reţinând o neluare a măsurilor de securitate şi sănătate în muncă - preluând formularea generală folosită de către reclamant; care sunt considerentele pentru care a reţinut că este îndeplinită condiţia vinovăţiei; care sunt considerentele pentru care a reţinut că suntem în ipoteza unei răspunderi civile delictuale; nu s-a făcut analiza raportului între acţiunea în răspundere civilă delictuală şi acţiunea în răspundere contractuală, dacă între părţi există raporturi contractuale; care sunt considerentele aplicării legii generale (C. civ.) şi lipsei analizei şi interpretării dispoziţiilor legislaţiei speciale, cea vizând normele de protecţia muncii şi cea aplicabilă raporturilor contractuale dintre părţi - art. 253 Codul Muncii; care este temeiul juridic al acţiunii - instanţa nu a stabilit temeiul de drept al acţiunii; care sunt criteriile de individualizare a daunelor morale acordate; care sunt considerentele pentru care nu a analizat/înlăturat apărările vizând condiţiile în care poate fi antrenată răspunderea persoanelor juridice pentru fapta proprie, respectiv numai în situaţia în care fapta ilicită a fost săvârşită de către organele de conducere ale societăţii; care sunt considerentele pentru care aplicarea prevederilor O.G. nr. 13/2011 din perspectiva întinderii dobânzilor penalizatoare duc la stabilirea obligaţiei de a plăti astfel de dobânzi de la data producerii accidentului de muncă şi nu de la data rămânerii definitive a acţiunii/formulării cererii de chemare în judecată; care sunt considerentele pentru care a fost înlăturată/nu a fost analizată apărarea vizând existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere: fapta terţilor si fapta victimei; care sunt considerentele pentru care a statuat că procentele de culpă sunt 50% în sarcina celor doi prepusi şi 50% în sarcina angajatorilor; care sunt considerentele pentru care a eliminat culpa reclamantului în producerea accidentului de muncă.

- În mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii.

Recurenta învederează că instanţa trebuia să constate încălcarea, de către reclamant, a prevederilor art. 478 şi 468 C. proc. civ., ca urmare a precizărilor formulate în apel după casare, având în vedere că: reclamantul a schimbat motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, în apel, după casarea spre rejudecare. Maniera în care a înţeles să justifice prejudiciul invocat, prin raportare la salariul mediu pe economie reprezenta o modificare a cererii de chemare în judecată, prin raportare expresă la fila x a cererii de chemare în judecată; reclamantul a înţeles să completeze/modifice apelul formulat, după casarea cu trimitere spre rejudecare, tot din perspectiva sumelor solicitate şi a modului de cuantificare a acestora. Indiferent dacă aceste precizări au fost formulate sau nu la solicitarea instanţei, acestea trebuiau realizate în limitele stabilite de C. proc. civ. prin art. 478 şi 468, respectiv în limitele cererii de chemare în judecată şi înăuntrul termenului de apel.

- Instanţa de apel a modificat/completat hotărâri penale definitive, respectiv hotărârile pronunţate în dosarul penal nr. x/2014 Astfel, instanţa de apel a stabilit că: au mai existat două fapte care au determinat în mod direct producerea accidentului; procentele de culpă se împart. 50% între societăţi şi 50% între prepuşi; a eliminat culpa reclamantului de 30% - culpă reţinută de instanţa penală în mod definitiv.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea cuprinde dispoziţii contradictorii, respectiv, o contradicţie vizează perioada pentru care s-a dispus plata dobânzii legale, întrucât în dispozitiv se reţine că instanţa de apel a dispus obligarea intimatelor la plata sumei de 21,428,5 euro cu titlu de despăgubire morală, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la data de 12.06.2009, până la plata efectivă; în considerente instanţa a stabilit: "Cu privire la despăgubirile morale, aşadar, instanţa reţine că reclamantul a solicitat un cuantum total de despăgubiri de 71.428,57 EURO, din care însă suma de 50.000 EURO i-a fost acordată în cadrul procesului penal, rămânând un rest de acordat de 21.728,57 euro. La această sumă urmează a se adăuga, conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data plăţii integrale a sumei".

O a doua contradicţie vizează fapta ilicită reţinută în sarcina recurentei. Instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită constă în infracţiunea prevăzută de art. 349 C. pen. - respectiv în neluarea vreuneia din măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri. Fapta ar consta în contravenţia reţinută prin procesul-verbal de cercetare nr. x/21.10.2009 întocmit de către ITM - respectiv nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 13 lit. f) din Legea nr. 319/2006 (de a asigura controlul însuşirii normelor de protecţia muncii) - fără a detalia în ce a constat controlul insuficient asigurat de către societăţi - fila x alin, 8 din hotărârea recurată.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a invocat în apel efectul pozitiv al lucrului judecat (prezumţia puterii de lucru judecat) al sentinţei penale nr. 17/15.01.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2014, astfel cum aceasta a fost modificată prin decizia nr. 433/P/2014 a Curţii de Apel Constanţa. Instanţa de casare, în primul ciclu procesual, s-a pronunţat pe autoritate de lucru judecat şi s-a reţinut că aceasta nu este îndeplinită deoarece prezenta acţiune are obiect, părţi si cauze diferite comparativ cu acţiunea care a fost soluţionată în dosarul penal menţionat, unde au fost cercetate alte persoane, pentru o altă faptă.

Prin decizia de casare, instanţa a reţinut totuşi că dezlegarea dată de instanţa penală a intrat în puterea lucrului judecat -fila x. Recurenta apreciază că au intrat în efectul pozitiv al lucrului judecat, fiind stabilite prin hotărâri penale definitive următoarele aspecte: faptele care au determinat producerea accidentului de muncă; persoanele care se fac vinovate de săvârşirea faptelor care au determinat producerea accidentului de muncă şi modul de distribuire a culpei între acestea; legătura de cauzalitate între faptele săvârşite de persoanele vinovate de producerea accidentului şi daunele morale şi materiale la care reclamantul este îndreptăţit urmare a producerii accidentului de muncă; daunele morale şi daunele materiale la care este îndreptăţit reclamantul din prezenta cauză.

Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că, prin actuala cerere de chemare în judecată, nu se solicită acoperirea unui alt prejudiciu, ci tot a prejudiciului determinat prin accidentul de muncă, acesta fiind raportat tot la consecinţele negative determinate de accidentul de muncă, respectiv: numărul de zile de îngrijiri medicale, infirmitatea fizică, limitarea capacităţii de muncă - aspect care rezultă indubitabil din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată. Astfel, instanţa civilă trebuia să aibă în vedere limitele învestirii instanţei penale pe latură civilă şi să constate că toate despăgubirile solicitate în prezenta cauză au fost solicitate prin cererea de constituire de parte civilă care a fost soluţionată în mod definitiv în dosarul penal nr. x/2014 (cerere de constituire de parte civilă ataşată prezentei cereri de recurs).

În cauză nu se invocă un prejudiciu distinct de cel cauzat de accidentul de muncă şi nici unul apărut ulterior pronunţării deciziilor penale, întrucât în susţinerea cererii de chemare în judecată sunt depuse aceleaşi acte medicale care au fost avute în vedere de către instanţa penală. Faţă de înscrisurile aflate la dosar, începând cel puţin cu anul 2020, reclamantul are o capacitate de muncă limitată şi nu se mai poate reţine că acesta şi-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă. Prin urmare, nu suntem in ipoteza unui prejudiciu (consecinţă negativă suferită de reclamant) care să nu fi fost avut în vedere de instanţa penală şi care să fi apărut ulterior pronunţării instanţelor penale, ci suntem în ipoteza aceluiaşi prejudiciu, care a fost acoperit prin hotărârea 433/P/2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a expus următoarele chestiuni:

- Instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material vizând răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv nu a analizat/indicat temeiul juridic al acţiunii reprezentat de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.. În raport de temeiul juridic invocat, era în sarcina reclamantului să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor 4 elemente ale răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţie. Instanţa a apreciat că toate aceste condiţii sunt îndeplinite, hotărâre care încalcă normele de drept material aplicabile.

Referitor la fapta ilicită, recurenta arată că aceasta nu putea fi reţinută în considerarea încheierii nr. 113/2015, deoarece o încheiere pronunţată de un judecător de cameră preliminară, prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei, nu are efecte asupra instanţei civile şi nu poate face dovada existenţei faptei ilicite. Având în vedere efectele hotărârilor pronunţate în camera preliminară, recurenta apreciază că în mod nelegal s-a reţinut că încheierea nr. 113/2015 ar face dovada săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 349 C. pen.. Această încheiere nu a statuat decât asupra legalităţii sesizării instanţei penale şi a administrării probelor, nu asupra săvârşirii sau nu a unei infracţiuni, deoarece nu acesta era obiectul analizei instanţei, iar judecătorul nu analizează, în camera preliminară, fondul cauzei. Sub aspectul autorităţii de lucru judecat, singurele hotărâri penale pronunţate între părţi care se bucură de această prezumţie sunt sentinţa penală nr. 17/15.01.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2014, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 433/P/2014 a Curţii de Apel Constanţa. În ceea ce priveşte contravenţia prevăzută de art. 13 lit. f) din Legea nr. 319/2006, instanţa ar fi trebuit să constate că ITM a reţinut că activitatea de prevenire şi protecţie este organizată în mod corespunzător şi că suntem în ipoteza unui control insuficient privind cunoaşterea si aplicarea prevederilor legale, deci nu se poate reţine că nu a existat acest control, ci doar că acesta ar fi fost insuficient. Fapta ilicită reţinută de ITM este neclară, iar procesul-verbal este contradictoriu întrucât se reţine că era asigurată protecţia muncii, conform dispoziţiilor legale aplicabile dar că s-ar fi încălcat totuşi dispoziţiile legale aplicabile. Pentru a face aplicarea corectă a prevederilor art. 998-999 C. civ. instanţa trebuia să descrie faptele contravenţionale, să precizeze cine le-a săvârşit şi în raport cu cine.

Referitor la prejudiciu, recurenta a arătat că instanţa nu a precizat care prejudiciu a fost avut în vedere la pronunţarea hotărârii, din perspectiva efectelor negative suferite de către reclamant ci numai că fapta ilicită obliga la repararea prejudiciului. Prejudiciul nu se raportează la fapta ilicită sau la autor, ci la consecinţele negative, materiale şi morale determinate de faptele ilicite. Recurenta apreciază că toate consecinţele negative au fost avute în vedere de instanţele penale, sens în care considerentele acestora sunt relevante, iar un prejudiciu suplimentar nici nu a fost invocat sau dovedit de către reclamant. Singurul prejudiciu care se solicită a fi analizat este cel cauzat prin accidentul de muncă, iar acest prejudiciu a fost reparat ca urmare a hotărârilor pronunţate de instanţele penale.

În ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, recurenta a arătat că instanţa nu a făcut o analiză şi aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile. Instanţa de apel reţine că se poate pretinde repararea unui prejudiciu cauzat printr-un accident de muncă, chiar dacă fapta nu a contribuit la producerea acelui accident, negându-se astfel necesitatea îndeplinirii legăturii de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciul invocat. În cauză s-a stabilit că prejudiciile morale şi materiale au fost cauzate prin concursul dintre faptele penale ale numiţilor E. şi D. şi acţiunile reclamantului A.. Pretinsa faptă ilicită invocată de către reclamant în susţinerea acţiunii, respectiv fapta de a nu asigura şi controla cunoaşterea şi aplicarea prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă de către angajaţii recurentei nu era de natură să conducă în mod concret şi direct la producerea accidentului de muncă, care a fost produs, în mod direct, ca urmare a altor fapte, care nu au fost stabilite în sarcina recurentei. Faptele societăţilor calificate de autoritatea competentă (ITM) ca "alte cauze care au concurat", nu au condus în mod direct la producerea accidentului, astfel încât nu se poate reţine că există o legătură de cauzalitate directă între faptele ilicite şi producerea accidentului şi nici că procentul de culpă ar fi fost egal.

Referitor la vinovăţie, recurenta a arătat că asupra acesteia instanţa de apel nici măcar nu s-a mai pronunţat, aceasta neregăsindu-se în considerentele hotărârii. Recurenta a organizat corespunzător activitatea de prevenire şi protectie a muncii, aspect constatat de ITM. Vinovăţia recurentei în producerea accidentului de muncă nu poate fi reţinută, având în vedere că există elemente de înlăturare a vinovăţiei, respectiv: fapta victimei însăşi; fapta unor terti (E. şi D.), fapte care au existat şi au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat.

- Instanţa de apel nu a aplicat normele de drept material care vizau protecţia, securitatea şi sănătatea în muncă, respectiv Legea nr. 319/2006 şi H.G. nr. 1425/2006. Reclamantul A. a încălcat prevederile legale aplicabile, întrucât: potrivit art. 22 din Legea nr. 319/2006 avea obligaţia să îşi desfăşoare activitatea, în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă; potrivit art. 23 lit.

h) din Legea nr. 319/2006 avea obligaţia să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi măsurile de aplicare a acestora. În ceea ce priveşte instructajul privind protecţia muncii şi controlul verificării însuşirii acestuia, instanţa avea obligaţia să retină că în conformitate cu prevederile art. 81 din Norma Metodologică aprobată prin H.G. nr. 1425/2006, dovada efectuării instruirii se face prin fişa de instruire. Ulterior angajării, conform fişei de instruire, reclamantul a mai fost instruit lunar cu privire la protecţia muncii, deci de 15 ori, în perioada aprilie 2008-01.06.2009.

Fişa de instruire a reclamantului se găseşte, în original, în dosarul penal nr. x/2014 şi nu a fost avută în vedere de instanţa de apel, iar tematicile cu privire la care reclamantul a fost instruit nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel. Reclamantul avea, la data producerii accidentului, o vechime în muncă de 29 de ani, astfel încât instructajul privind protecţia muncii i-a fost efectuat de nenumărate ori. Ultimul instructaj din punct de vedere al SSM a fost efectuat în data de 01.06.2009, deci cu 11 zile înainte de producerea accidentului.

Conform fişei postului semnată de către reclamant acesta avea obligaţia de a nu executa lucrări pentru care nu este pregătit profesional. În ceea ce îl priveşte pe D., recurenta arată că acesta nu mai are calitatea de salariat al societăţii încă din data de 17.11.2011, iar la data promovării prezentei acţiuni recurenta nu a mai putut face probatorii cu privire la instructajul pe linie de protecţie a muncii, deoarece fişa de instruire se păstrează până la încetarea raporturilor de muncă, în conformitate cu prevederile art. 81 alin. (5) din Norma Metodologică aprobată prin H.G. nr. 1425/2006.

- Instanţa de apel nu a aplicat în mod corect dispoziţiile legale vizând concursul între mai multe fapte săvârşite de autori diferiţi la producerea unui prejudiciu şi individualizarea participării fiecărui autor de faptă ilicită la suportarea prejudiciului. Prejudiciul (material şi moral) trebuia să se împartă în funcţie de procentele de culpă şi în raport de solicitarea reclamantului - aceea ca pârâtele să răspundă numai pentru fapta proprie, nu şi pentru fapta prepusilor. În aceste condiţii, hotărârea pronunţată este nelegală întrucât împarte procentele de culpă numai între prepusi şi angajatori - eliminând culpa reclamantului de 30% în producerea accidentului stabilită definitiv prin hotărârea penală şi obligă societăţile să achite 100% din prejudiciul material, deşi reţine un procent de 50% în producerea acestuia în sarcina angajaţilor, angajaţi pentru care societăţile nu au fost chemate să răspundă. Societăţile nu pot fi obligate să achite în totalitate daunele materiale, deoarece chiar reclamantul susţine că acestea fac parte integrantă din prejudiciu, iar prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, inclusiv de acesta. Instanţa ar fi trebuit să scadă din prejudiciul material stabilit procentul de 30% care îi aparţine reclamantului, procentul de culpă care le aparţine celor doi angajaţi, pentru care nu s-a solicitat antrenarea răspunderii, dar a căror culpă nu poate fi contestată în raport de hotărârea penală. Numai pentru o eventuală diferenţă puteau fi obligaţi angajatorii, iar nu pentru procentul de 100%.

- Instanţa de apel nu a analizat concursul între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, invocată de către recurentă în etapele procesuale anterioare. Recurenta arată că reclamantul avea obligaţia de a îşi întemeia acţiunea pe răspunderea civilă contractuală, şi nu pe răspunderea civilă delictuală, iar temeiul juridic al acţiunii ar fi trebuit să fie Codul Muncii - norma legală specială aplicabilă în cadrul raporturilor de muncă. Răspunderea civilă contractuală este expres reglementată de art. 253 Codul Muncii, care prevede că angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiile răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. Dobânda legală penalizatoare aferentă daunelor morale nu poate fi reţinută că curge de la data producerii accidentului, în condiţiile în care la data producerii accidentului de muncă nu exista nicio dispoziţie legală, contractuală sau alt titlu executoriu care să oblige la plata sumei de 21.428,57 euro. Suma de 21.428,57 euro nu a fost stabilită în raport de criterii legale care să fie opozabile recurentei, care să fi fost cunoscute în data de 12.06.2009.

Suma reprezentând daune morale nici măcar nu a fost solicitată de la intimate până la data formulării cererii de chemare în judecată, neexistând o punere în întârziere a pârâtelor, pentru răspunderea pentru fapta proprie anterioară datei formulării prezentei cereri de chemare în judecată. Câtimea debitului a fost determinată în luna iunie 2022, astfel încât cel mai devreme începând cu această dată pot fi solicitate dobânzile legale. Prin hotărâre s-a realizat o dublă actualizare a creanţei: prima în raport de cursul BNR din ziua plăţii, nu din ziua producerii accidentului; a doua prin plata dobânzilor legale încă din anul 2009, la o sumă stabilită în anul 2022, în raport de cursul BNR din anul 2022.

Recurenta arată că în mod constant, ÎCCJ a statuat că în privinţa daunelor morale stabilite prin hotărâre judecătorească, creanţa în bani devine certă, lichidă şi exigibilă numai în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, dată de la care aceste sume pot fi actualizate (decizia nr. 159/A/04.05.2017). În acelaşi sens este şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă nr. 538/07.03.2019, în care s-a statuat că sancţiunea plătii unor penalităţi de întârziere nu poate fi aplicată decât numai dacă există o culpă în întârzierea plăţii despăgubirilor, pentru un prejudiciu devenit cert, lichid şi exigibil.

În cazul în care despăgubirile s-au realizat în cadrul procesului, ca efect al probatoriului administrat, penalităţile de întârziere pot fi acordate doar de la data la care hotărârea instanţei a fost comunicată şi până la data plătii efective. Recurenta apreciază că pentru perioada 01.11.2009 - 31.08.2011 actul normativ aplicabil era reprezentat de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, act normativ care a fost abrogat prin O.G. nr. 13/2011.

- Instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 155 din Legea nr. 31/1990. În cauză se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a două societăţi pentru fapta proprie. Angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice pentru fapta proprie este condiţionată de dovada prejudiciului, a faptei ilicite a persoanei fizice care are calitatea de organ de conducere sau administrare a persoanei juridice şi de existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat victimei. În cazul persoanelor juridice, se poate discuta despre intervenirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie numai dacă fapta ilicită a fost săvârşită de către organele persoanei juridice cu prilejui exercitării funcţiei lor, respectiv fapta trebuie să fi fost îndreptată spre realizarea unor scopuri proprii ale persoanei juridice. Prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale altor persoane care lucrează pentru persoana juridică, dar care nu fac parte din organele de conducere sau administrare, atrag răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta altuia, în calitate de comitent pentru faptele prejudiciabile ale prepusului. În cauză, fapta ilicită constând în controlul insuficient al cunoaşterii şi însuşirii în materie de protecţie a muncii nu reprezintă o faptă ilicită săvârşită de organele de conducere a societăţii, iar aceste fapte cu atât mai puţin nu au fost săvârşite în exercitarea atribuţiilor organelor de conducere. Recurenta avea la data producerii accidentului 5 administratori, iar atribuţiile privind SSM nu reveneau nici unui administrator, ci personalului angajat, fără funcţii de conducere, respectiv salariaţilor.

4.5 Prin recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 28.09.2022, recurenta-pârâta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 8 C. proc. civ. şi a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b), art. 442 C. proc. civ.

A mai arătat că motivarea hotărârii este contradictorie deoarece, deşi reţine existenţa unei "erori de preluare a dispozitivului în considerente", instanţa decide să respingă cererea de îndreptare de eroare materială, menţinând astfel contradicţia semnalată. Recurenta apreciază că dacă constata existenţa unei erori, şi aceasta era calificată ca fiind o eroare materială, atunci instanţa avea obligaţia de a o îndrepta.

În cauză nu se poate reţine că este vorba despre o preluare eronată a dispozitivului în considerente, întrucât considerentele nu presupun o preluare a dispozitivului ci o explicare logică, clară şi concisă a acestuia, astfel încât să poată fi înţeleasă de părţi şi să poată fi exercitat controlul judecătoresc al hotărârii pronunţate. Considerentele hotărârii nu cuprind nicio motivare cu privire la data scadenţei sumelor reprezentând dobânda legală penalizatoare, ca fiind data producerii accidentului, deşi recurenta a arătat, în concluziile scrise, că nu poate fi obligată la plata dobânzilor de la data producerii accidentului, întrucât la acea dată societăţile nu aveau o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pe care ar fi refuzat să o plătească.

Recurenta învederează că preluarea dispozitivului în considerente s-a realizat în fila x a hotărârii pronunţate, iar considerentele de la filele x nu reprezentau o preluare a dispozitivului, ci ar fi trebuit să reprezinte o justificare/motivare/explicitare a acestuia, în raport de dispoziţiile legale aplicabile.

În considerentele hotărârii nu se argumentează în niciun mod de ce data scadenţei este 12.06.2009, data producerii accidentului de muncă. În schimb, în soluţia pronunţată pe îndreptare de eroare materială se reţine că s-a avut în vedere data producerii accidentului ca dată a scadenţei, deoarece atunci prejudiciul a fost produs apelantului reclamant. Or, printr-o soluţie pronunţată pe o îndreptare de eroare materială nu pot fi completate considerentele deciziei a cărei îndreptare/lămurire se solicită.

Dobânda legală penalizatoare reprezintă o sancţiune pentru neachitarea unei creanţe certe şi lichide la scadenţa acesteia, potrivit prevederilor art. 1535 C. civ. şi O.G. nr. 13/2011.

La data de 12.06.2009 nimeni nu putea face o plată a acestor daune morale deoarece erau imposibil de evaluat, ele fiind determinate de evoluţia medicală a reclamantului. Determinarea daunelor morale s-a efectuat în dosarul penal, iar criteriile în funcţie de care au fost determinate au fost expres prevăzute, respectiv: "la acordarea daunelor morale, Curtea are în vedere consecinţele asupra stării de sănătate şi numărul de zile de îngrijiri medicale de care a avut nevoie partea civilă pentru vindecare, faptul că a rămas cu infirmitate fizică, numărul de intervenţii chirurgicale suferite pentru vindecare dar şi suferinţele fizice şi psihice ale victimei ce s-au prelungit pe o durată mare de timp".

O astfel de determinare nu putea fi făcută exact în data de 12.06.2009, nici măcar de instanţa de judecată, cu atât mai puţin de către societăţile pârâte. În acest sens, instanţele de judecată au statuat că dreptul la a obţine despăgubirea este contemporan cu data la care instanţa de judecată stabileşte atât categoria prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, cât şi întinderea acestuia, stabilind totodată şi modalitatea de executare a obligaţiei de reparaţie a prejudiciului de către cel obligat la reparaţie.

Totodată, acordarea unor astfel de despăgubiri era condiţionată de existenţa unor criterii legale/obiective/cunoscute în raport de care se putea face o evaluare a unor astfel de daune: cercetarea cauzelor care au determinat producerea accidentului de muncă; determinarea persoanelor culpabile de producerea accidentului de muncă şi a cotei de contribuţie a acestora la producerea accidentului; exercitarea dreptului de dispoziţie al reclamantului de a solicita sau nu astfel de despăgubiri - drept de dispoziţie care a fost exercitat în anul 2017.

Niciuna dintre cele 3 condiţii nu era îndeplinită la data de 12.06.2009, astfel încât nu poate fi reţinut că data scadenţei daunelor morale era data producerii accidentului, ci data la care acestea au fost determinate de către instanţa de judecată.

5. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. s-a reţinut că recursul este admisibil şi este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul reclamantului A. declarat împotriva deciziei nr. 155/C din 16 iunie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă s-au reţinut următoarele: criticile privind faptul că instanţa de apel a ignorat decizia de casare pronunţată în cauză sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. criticile privind modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra culpei, sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile pct. 8 al art. 488 din acelaşi cod, iar criticile privind faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile pct. 6 al aceluiaşi text de lege, în măsura în care se vor identifica asemenea aspecte în cadrul memoriului de recurs.

Cu privire la recursul pârâtului C. S.A. împotriva deciziei nr. 155/C din 16 iunie 2022 s-au reţinut următoarele: criticile privind nesocotirea deciziei de casare, încălcarea art. 425, art. 478 şi art. 468 C. proc. civ., încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, încălcarea art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (2)-(6), art. 22 alin. (2) şi (7) din acelaşi cod şi greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. criticile privind nemotivarea hotărârii sau existenţa unor motive străine de cauză sunt încadrabile în dispoziţiile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., însă aspectele privind eventualele contradicţii între dispozitiv şi considerente, cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, nu sunt subsumabile respectivului motiv de casare; criticile privind încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat prin raportare la hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2014 sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ. criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, art. 219-221 C. civ., art. 35 din Decretul lege nr. 31/1954 şi art. 155 din Legea nr. 31/1990 sunt încadrabile în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la recursul pârâtului C. S.A. declarat împotriva încheierii din 28 septembrie 2022 a instanţei de apel s-au reţinut următoarele: criticile privind modalitatea în care instanţa a aplicat dispoziţiile art. 443 C. proc. civ., despre care recurentul arată că trebuia coroborate cu prevederile art. 712 alin. (2) din cod, sunt încadrabile în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., iar criticile privind motivarea contradictorie sunt încadrabile în dispoziţiile pct. 6 al art. 488 din cod, în măsura în care fac referire la hotărârea care a soluţionat cererea de lămurire dispozitiv/îndreptare eroare, iar nu la hotărârea care a soluţionat apelul.

Cu privire la recursul pârâtei B. S.A. împotriva deciziei nr. 155/C din 16 iunie 2022 s-au reţinut următoarele: criticile privind încălcarea art. 501 şi art. 16 C. proc. civ., principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii, sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. criticile privind nemotivarea sau motivarea contradictorie, sunt subsumabile dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar criticile privind încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat sunt încadrabile în dispoziţiile pct. 7 al aceluiaşi text de lege; criticile privind modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra art. 998-999 C. civ., prevederilor Legii nr. 319/2006 şi H.G. nr. 1425/2006, dispoziţiilor legale vizând concursul între mai multe fapte săvârşite de autori diferiţi la producerea unui prejudiciu şi individualizarea participării fiecărui autor la suportarea prejudiciului, dispoziţiilor privind concursul între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 155 din Legea nr. 31/1990, sunt încadrabile în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Totodată s-a constatat că argumetele privind greşita respingere a cererii de probatorii nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie care excedează analizei instanţei de recurs.

Cu privire la recursul recurentei-pârâte promovat împotriva încheierii din 28 septembrie 2022 a instanţei de apel s-au reţinut următoarele: criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 442 C. proc. civ. sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar criticile privind motivarea contradictorie sunt încadrabile în dispoziţiile pct. 6 al aceluiaşi text de lege.

Referitor la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a-a reţinut că au fost invocate pur formal, prin memoriul de recurs nefiind indicate norme de drept material care să fi fost greşit interpretate sau aplicate, iar apărările privind condiţiile acordării despăgubirilor excedează cadrului procesual în care se dezbate recursul împotriva unei încheieri care a soluţionat o cerere de lămurire dispozitiv şi una de îndreptare eroare materială, întrucât vizează aspecte de fond ale cauzei ce nu mai pot fi repuse în discuţie în această procedură judiciară.

Faţă de aceste motive, s-a apreciat că nu pot fi primite excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului declarat de reclamant, astfel cum au fost invocate de pârâţi prin întâmpinări.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 mai 2023 completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora la data de 25 octombrie 2023.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 16.01.2023, în termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor pârâtelor.

Solicită respingerea recursului declarat de pârâte împotriva încheierii din 28.09.2022, iar cu privire la acest motiv de recurs invocă excepţia nulităţii în sensul că pârâtele nu au indicat în concret care este temeiul de drept în susţinerea recursului, în contextul în care, simpla indicare a dispoziţiilor art. 488 pct. 5, 6, 8 C. proc. civ. nu sunt suficiente. Pe de altă parte, niciuna dintre dispoziţiile legale invocate nu încadrează contextul cauzei, având în vedere că se solicită îndreptarea unei erori materiale în cadrul recursului formulat.

La data de 16.01.2023, în termen legal, recurentul-pârât C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului reclamantului sub două aspecte: nu este precizată hotărârea care face obiectul recursului, fiind precizat numai numărul de dosar (cu încălcarea dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.) şi criticile formulate nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A mai invocat recurentul excepţia de inadmisibilitate, în sensul că se invocă drept motiv de recurs pretinse erori materiale, se solicită reaprecierea deciziilor medicale privind capacitatea de muncă a reclamantului şi sunt formulate apărări noi, care nu au făcut obiectul acţiunii şi al cererii de apel.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

La data de 16.01.2023, în termen legal, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului reclamantului, întrucât criticile formulate nu se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile formulate, în ordinea impusă de aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursurile pârâţilor C. S.A. şi S.C. B. S.R.L., deşi formulate prin memorii separate, supun judecăţii critici similare, într-o redactare a acestora defectuoasă, nesistematizată, desfăşurată pe parcursul multor pagini, în care, incoerent, se redau fragmente din decizia atacată precum şi din decizia instanţei de recurs anterioare, pentru a fi, în principal, supuse unei analize şi interpretări proprii a pârâţilor.

Cererile de recurs, redactate neprocedural, impropriu căii extraordinare de atac promovate, într-o înşiruire de argumente, care nu vin să susţină în mod punctual motivele de casare indicate, urmează să fie analizate de Înalta Curte, în limitele identificării cazurilor de casare – arătate formal, ca fiind date de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. – respectiv, în măsura în care, urmare a sistematizării acestora, vor fi identificate motive apte să fie încadrate în criticile de nelegalitate (cele care nu vor face obiectul cercetării prezentei decizii fie vizează situaţii de fapt, fie sunt redundante, reluând, prin reformulări şi reiterări, aceleaşi aspecte, nesusceptibile de altă încadrare de drept).

Astfel, cu trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pretinde că instanţa de apel ar fi nesocotit, la rejudecarea cauzei, dezlegările deciziei de casare, potrivit cărora trebuia să realizeze o verificare pe fond a îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtelor.

Or, se susţine, că o asemenea analiză nu ar fi fost realizată, de vreme ce instanţa de apel a respins probele solicitate – vizând ataşarea dosarului penal, audierea de martori şi depunerea de înscrisuri – apreciind că nu ar mai fi necesară administrarea altor probe, întemeindu-şi soluţia pe hotărârile penale anterioare şi procesul-verbal de contravenţie.

Se constată că, deşi pretinde o necercetate şi nepronunţate a instanţei asupra fondului cauzei, în realitate, prin aspectele învederate, recurentele-pârâte pun în discuţie, în mod nepermis procedural, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra administrării probatoriului şi evaluării acestuia, operaţiuni specifice verificărilor efectuate de instanţele fondului şi, ca atare, nesupuse controlului de legalitate în faţa instanţei de recurs.

În acelaşi timp, se constată că argumentele invocate nu pot aduce în discuţie vreo nesocotire a dispoziţiilor procedurale (art. 258 alin. (1) cu referire la art. 255 C. proc. civ.) referitoare la obligaţiile ce revin instanţei la momentul încuviinţării probelor (respectiv, de a verifica şi a stabili, nu doar dacă probele sunt admisibile, ci şi dacă sunt utile cauzei, adică apte să conducă la soluţionarea ei).

Aceasta, în contextul în care, potrivit încheierii de dezbateri din 18.05.2022, instanţa de apel a arătat de ce nu este utilă ataşarea dosarului penal, cu trimitere la dezlegările deciziei de casare anterioare, care statuau că altă faptă decât cea care făcuse obiectul judecăţii penale constituia cauza juridică a prezentei acţiuni civile în răspundere delictuală, iar în privinţa probei cu înscrisuri şi a celei testimoniale – prin care se tindea la a se demonstra că cele două societăţi pârâte şi-au îndeplinit obligaţiile – s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. şi la limitele impuse de acestea judecăţii în apel (determinate de mijloacele de apărare şi dovezile invocate în prima instanţă sau în cererea de apel, distincte de cele care făceau obiectul tezei probatorii propuse de către apelantele-pârâte).

- Este, de asemenea, lipsită de fundament susţinerea recurenţilor pârâţi privind încălcarea principiului nemijlocirii, a contradictorialităţii dezbaterilor şi a dreptului de apărare (cu incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), susţinere în cadrul căreia sunt reluate aspectele referitoare la aprecierea instanţei de apel asupra utilităţii administrării probatoriului.

În ce priveşte faptul că în cauză avusese loc deja, prin măsura dispusă de prima instanţă a fondului, ataşarea dosarului penal nr. x/2014, ceea ce "însemna că instanţa de apel nu mai putea reveni şi că trebuia să valorifice, ca atare, actele judecăţii respectivului dosar", recurenţii ignoră împrejurarea – fundamentală în reluarea judecăţii în apel – potrivit căreia prin decizia de casare s-a stabilit că nu fapta ilicită penală constituie fundamentul acţiunii în răspundere civilă delictuală (soluţia iniţială a instanţei de apel, care admisese excepţia autorităţii de lucru judecat, în contextul identificării aspectelor definitiv tranşate din dosarul penal, nr. x/2014, ca regăsindu-se în noua cauză civilă, fiind constatată nelegală).

- Critica potrivit căreia maniera în care "au fost soluţionate inadmisibilităţile în cauză au determinat o încălcare a normelor de procedură" (ceea ce ar fi susceptibil de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) susţine, în esenţă, o nesocotire a principiului interzicerii dublei despăgubiri pentru aceeaşi faptă ilicită, în contextul în care judecata penală ar fi tranşat definitiv situaţia despăgubirilor pretinse de reclamant, care "nu pot fi raportate decât la consecinţele negative suportate de acesta, nu la numărul de inculpaţi sau la numărul de fapte săvârşite de aceştia".

În felul acesta, s-a arătat, au fost nesocotite şi dispoziţiile art. 27 alin. (1) C. proc. pen., care recunosc doar părţii vătămate, care nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal, posibilitatea să introducă acţiune la instanţa civilă pentru recuperarea prejudiciului. S-a susţinut şi că prin soluţia pronunţată au fost practic modificate/completate hotărâri penale definitive (cele pronunţate în dosarul nr. x/2014).

Susţinerile recurenţilor pârâţi sunt făcute prin ignorarea flagrantă a dezlegărilor deciziei de casare, nr. 2463/18.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, care, răspunzând criticilor formulate de aceleaşi părţi, cu privire la soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a statuat că nu a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) C. proc. pen., întrucât este vorba despre o faptă ilicită distinctă de cea pe care s-a grefat acţiunea civilă ataşată acţiunii penale din dosarul penal nr. x/2014

Aceasta, în contextul în care în dosarul penal recurenţii au figurat ca părţi responsabile civilmente pentru fapta prepuşilor (angajaţii-persoane fizice) constând în nerespectarea măsurilor legale care privesc sănătatea şi securitatea în muncă (art. 38 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 316/2006), faptă distinctă de cea vizând neluarea măsurilor legale privind sănătatea şi securitatea în muncă (art. 37 din Legea nr. 316/2006) imputată pârâţilor în prezenta cauză.

La fel, susţinerea recurenţilor pârâţi, conform căreia, prin soluţia adoptată, s-ar ajunge implicit la modificarea unei hotărâri penale definitive – prin stabilirea de noi fapte, noi autori şi modificarea cotei de participare la producerea prejudiciului stabilite în dosarul penal – vine în contradicţie cu dezlegările obligatorii, intrate în autoritate de lucru judecat, ale deciziei de casare.

Pe acest aspect, decizia nr. 2463/18.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, statuează că nu se poate ajunge la asemenea consecinţe, indirecte, ale soluţiei din judecata civilă asupra celei anterioare din dosarul penal, întrucât nu se invocă o faptă nouă săvârşită de către prepuşi, ci este o faptă distinctă, săvârşită de angajatori, iar legătura evidentă dintre cele două fapte nu determină modificarea cotei de participare la faptă a prepuşilor, aceasta fiind stabilită în dosarul penal numai din perspectiva dinamicii accidentului şi a nerespectării normelor de securitate în muncă de către inculpaţi şi partea vătămată, nicidecum prin luarea în considerare a tuturor condiţiilor cerute pentru respectarea legislaţiei privind securitatea muncii, care implică şi obligaţii din partea angajatorului privind luarea acestor măsuri, cu privire la care nu s-a făcut nicio referire în decizia penală.

Or, pretinzând inadmisibilitatea acţiunii şi din această perspectivă, a repercutării efectelor judecăţii civile de o manieră care ar afecta hotărârea penală definitivă, recurenţii pârâţi ignoră, în mod flagrant, statuările intrate în autoritate de lucru judecat, ale deciziei de casare anterioare, care stabilesc contrariul şi care nu mai pot fi readuse în dezbaterea judiciară.

- Prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel ar fi nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei penale nr. 433/2017 a Curţii de Apel Constanţa, în sensul dat de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că judecata penală a tranşat o chestiune litigioasă care are legătură cu ceea ce s-a dedus judecăţii ulterior, pe calea acţiunii civile, aşa încât aceasta nu mai poate contrazice cele statuate definitiv în procesul penal.

S-a arătat că ar fi intrat sub efectul pozitiv al lucrului judecat din penal: faptele care au determinat producerea accidentului de muncă; persoanele care se fac vinovate de săvârşirea faptelor care au determinat producerea accidentului şi modul de distribuire a culpei între acestea; legătura de cauzalitate între faptele săvârşite de persoanele vinovate de producerea accidentului şi daunele morale şi materiale la care reclamantul este îndreptăţit.

Critica formulată pune în discuţie modalitatea în care se repercutează efectul autorităţii lucrului judecat în raportul dintre jurisdicţii diferite, respectiv, de la jurisdicţia penală la cea civilă.

Pe acest aspect, dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., statuează că "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o".

Aşadar, pentru a se produce efectele lucrului judecat din penal, care să oblige instanţa civilă în statuările ulterioare, este necesar să fie dedusă judecăţii aceeaşi faptă, imputată aceleiaşi/aceloraşi persoane.

Or, premisa prezentei judecăţi civile este, aşa cum s-a stabilit deja prin decizia de casare, reclamarea altui fapt ilicit decât cel care a fost examinat în procedura judiciară penală şi, de asemenea, imputarea lui unor persoane având calităţi juridice diferite (pârâţii fiind chemaţi să răspundă în nume propriu, iar nu pentru fapta altor persoane, în calitate de comitenţi ai prepuşilor – angajaţi, astfel cum s-a întâmplat în dosarul penal).

Aşadar, instanţa penală nu a tranşat nimic în legătură cu ilicitul civil pretins în prezenta cauză (constând în fapta de a nu fi fost luate măsurile legale de sănătate şi securitate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri), pentru a se putea susţine că s-ar extinde efectul lucrului judecat din penal asupra judecăţii civile.

De aceea, nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, având cauza juridică în această faptă – respectiv legătura de cauzalitate, vinovăţia şi prejudiciul ataşat acestei fapte – nu au făcut obiect de analiză în procesul penal şi nu se pot impune cu autoritate de lucru judecat în prezentul dosar.

De altfel, în decizia de casare anterioară, statuându-se asupra lipsei identităţii de persoane şi de cauză, pentru a putea opera autoritatea de lucru judecat, se reţine expres ca fiind relevant "faptul că sumele se pretind pentru repararea unui prejudiciu diferit, generat de fapte reglementate ca infracţiuni distincte, astfel că nu poate fi vorba despre o reevaluare disociată a aceleiaşi componente a prejudiciului".

Rezultă că instanţa de rejudecare nu doar că nu a încălcat dezlegări jurisdicţionale intrate sub autoritatea lucrului judecat ci, dimpotrivă, că a respectat cele statuate prin decizia de casare sub acest aspect.

În realitate, recurenţii pârâţi sunt cei care, prin criticile formulate, tind la o nesocotire a autorităţii de lucru judecat, încercând să extindă efectele acesteia dincolo de limitele în care acţionează, ignorând faptul că la fundamentul instituţiei – indiferent de forma procesuală de manifestare a acesteia – se află verificarea jurisdicţională, pe baza dezbaterilor contradictorii ale părţilor (premise care lipsesc în speţă în legătură cu judecata penală anterioară care a privit o altă faptă ca fundament al răspunderii).

Consideraţiile făcute în legătură cu existenţa unui prejudiciu unic, dimensionat ca atare şi supus deja reparaţiei în procesul penal, care "să nu fi fost avut în vedere de instanţa penală şi care să fi apărut ulterior pronunţării instanţelor penale" ignoră, odată în plus, ceea ce a stabilit decizia de casare cu privire la fapta distinctă dedusă judecăţii "căreia îi este asociat un prejudiciu diferit, generat de fapte diferite".

Împrejurarea că această faptă se înscrie într-un context factual, în care mai multe acţiuni, conjugate, au condus la acelaşi rezultat păgubitor reprezintă un element valorificabil în determinarea prejudiciului, iar nu unul care să se opună stabilirii acestuia sub motiv că alte persoane (prepuşii pârâţilor) au fost deja obligate la plata unor sume cu titlu de reparaţie, câtă vreme pârâţilor li se impută o faptă prejudiciabilă proprie, angajatoare de răspundere în nume personal şi cu privire la care nu a intervenit, până la acest moment, nicio desocotire în relaţia dintre părţi.

Acesta este, de altfel, sensul dezlegărilor din decizia de casare potrivit cărora legătura evidentă dintre cele două fapte – respectiv, a prepuşilor şi a angajatorilor – nu determină modificarea cotei de participare la faptă a prepuşilor, întrucât aceasta a fost stabilită în dosarul penal "numai din perspectiva dinamicii producerii accidentului şi a nerespectării normelor de securitate în muncă, nu şi prin luarea în considerare a tuturor condiţiilor cerute pentru respectarea legislaţiei privind securitatea muncii, care implică’ şi obligaţii din partea angajatorului prin luarea acestor măsuri".

- În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii pârâţi au susţinut că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., prin aceea că nu ar fi fost analizată îndeplinirea cumulativă a celor patru elemente ale răspunderii civile delictuale, referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia.

În prezentarea concretă a criticilor se face trimitere la mijloacele de probă administrate care, în opinia recurenţilor, nu ar fi putut conduce la reţinerea faptei ilicite întrucât s-a dat eficienţă unei încheieri a Judecătorului de Cameră preliminară, care ar face dovada săvârşirii de către pârâţi a infracţiunii prevăzute de art. 349 C. pen. (neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă) deşi nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

La fel, s-a arătat, în ce priveşte procesul-verbal de constatare a contravenţiei în sarcina pârâţilor, acesta reţine fapta ilicită "în mod neclar şi contradictoriu", de vreme ce constată "că era asigurată protecţia muncii, conform dispoziţiilor legale aplicabile", dar că "încălcarea ar fi constat într-o inacţiune, în sensul că nu s-ar fi controlat suficient cunoaşterea şi aplicarea prevederilor legale".

În plus, s-a pretins, fapta ilicită nici nu este suficient descrisă în hotărârea atacată, neprecizându-se cine a săvârşit-o şi în raport cu cine.

Susţinerile recurenţilor sunt lipsite de suport şi inapte să ducă la concluzia inexistenţei faptei ilicite sau a insuficientei descrieri a acesteia pentru a determina fundamentul răspunderii delictuale.

Astfel, în mod inadecvat pretind recurenţii că instanţa ar fi valorificat, cu efectul autorităţii de lucru judecat, cele stabilite prin încheierea nr. 113/13.02.2015 a Judecătorului de Cameră preliminară pronunţată în dosarul nr. x/2014 a Judecătoriei Constanţa.

În realitate, instanţa a făcut trimitere la fapta în privinţa căreia s-a dispus clasarea, conform încheierii menţionate, aceea de "neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă", pe temeiul art. 16 lit. i) C. proc. pen. (existenţa autorităţii de lucru judecat întrucât fapta respectivă "având consecinţa producerii accidentului de muncă" a făcut obiectul sancţionării contravenţionale a celor doi pârâţi (ceea ce ar fi atras consecinţa încălcării principiului ne bis in idem).

În ce priveşte procesul-verbal de contravenţie, neatacat cu plângere, acesta face dovada deplină a celor consemnate în privinţa faptelor constatate, separat de faptul că prin critica formulată se pune în discuţie, în mod nepermis, evaluarea probei de către instanţa devolutivă de control judiciar.

De asemenea, contrar susţinerii recurenţilor, descrierea faptei ilicite (caracterul concret al acesteia) se regăseşte în considerentele deciziei atacate, în care se arată că fapta ilicită imputată pârâţilor este aceea corespunzătoare conţinutului infracţiunii prevăzute de art. 349 C. pen., respectiv "neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională".

Coroborat acestor evaluări proprii ale instanţei, s-a dat eficienţă dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare care, atunci când a stabilit că nu subzistă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, care să pună obstacol unei noi judecăţi civile, a reţinut caracterul distinct al ilicitului reclamat, prin aceea că "S.C. B. S.R.L. şi C. S.A. au fost găsite vinovate de neluarea măsurilor legale de sănătate şi securitate în muncă, prin aceasta contribuind la producerea accidentului din data de 12.06.2009, prin care recurentul A. şi-a pierdut definitiv capacitatea de muncă în urma vătămării corporale".

Or, recurenţii nu pot susţine, peste aceste dezlegări obligatorii ale deciziei de casare, că în cauză ar fi fost incorect reţinută existenţa faptei ilicite sau că aceasta ar fi insuficient descrisă, aşa încât pârâţii nu ar putea şti care este ilicitul ce li se impută.

- În privinţa legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei în săvârşirea faptei ilicite, instanţa de apel a făcut în mod corect trimitere la decizia de casare, în considerentele căreia s-a reţinut, atunci când s-a statuat că este vorba despre o faptă distinctă faţă de cea care a făcut obiectul cercetării penale, că "pârâţii au fost găsiţi vinovaţi şi au contribuit la producerea accidentului în urma căruia reclamantul şi-a pierdut definitiv capacitatea de muncă", pentru neluarea măsurilor legale de sănătate şi securitate în muncă şi că reglementarea acestei din urmă fapte ca infracţiune de pericol "nu înlătură raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu", tocmai pentru că intenţia legiuitorului a fost să sancţioneze, deopotrivă (conform art. 37 şi 38 din Legea nr. 319/2006, respectiv art. 349, 350 C. pen.), atât infracţiunile de pericol, cât şi pe cele de rezultat care, în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, pot produce asemenea consecinţe păgubitoare.

Contrar susţinerii recurenţilor, care apreciază că asemenea statuări ale instanţei de recurs nu ar fi obligatorii (pentru că trimit la procesul-verbal de contravenţie care i-a sancţionat contravenţional, precum şi la încheierea penală care a menţinut soluţia de clasare pentru săvârşirea infracţiunii de "neluare a măsurilor legale privind securitatea şi sănătatea în muncă" doar pe considerentul că a intervenit deja sancţionarea contravenţională) în realitate, ele fac parte din dezlegările în drept ale deciziei şi se circumscriu ca atare dispoziţiilor art. 501 alin, 1 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, analiza instanţei de recurs pe elementele respective a fost una care a justificat în mod necesar de ce pârâţii nu se pot prevala de rezultatul hotărârii penale, susţinând excepţia autorităţii de lucru judecat, respectiv că a avut loc deja o angajare a răspunderii civile şi acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a accidentului de muncă.

Stabilind că există o altă faptă ilicită, căreia îi este ataşat un rezultat păgubitor, instanţa de recurs a analizat şi a dat dezlegări pe fond criticilor referitoare la inadmisibilitatea acţiunii şi respectiv, la inexistenţa autorităţii de lucru judecat, nelimitându-se la a da indicaţii instanţei de trimitere pentru verificarea şi soluţionarea acestor aspecte.

În mod asemănător, în ce priveşte prejudiciul, s-a reţinut că nu poate fi primită critica inadmisibilităţii acţiunii sub motiv că "latura civilă ar fi fost soluţionată pe toate aspectele în dosarul penal, astfel că pretenţiile materiale şi morale nu ar mai putea fi solicitate în prezenta cauză", câtă vreme este vorba despre un prejudiciu "generat de fapte reglementate ca infracţiuni distincte".

Or, susţinând în continuare, potrivit criticilor din prezentul recurs, nelegalitatea soluţiei întrucât prejudiciul ar fi fost deja reparat, recurenţii pârâţi nu fac decât să nesocotească, în mod nepermis, dezlegările deciziei de casare.

Împrejurarea că potrivit deciziei de casare anterioare s-a dispus şi admiterea (formală) a recursului pârâţilor, pentru a se asigura o judecată unitară a cauzei, nu înseamnă că pot fi ignorate statuările obligatorii ale acestei hotărâri, pentru a se proceda la o altfel de evaluare a elementelor răspunderii delictuale, aşa cum greşit pretind recurenţii pârâţi, cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Ceea ce trebuia să realizeze instanţa de trimitere, la reluarea judecăţii, cu luarea în considerare a aspectelor deja dezlegate şi intrate în autoritate de lucru judecat în ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, era determinarea întinderii prejudiciului asociat faptei ilicite reclamate.

- Are caracter fondat, sub acest aspect, al prejudiciului supus reparaţiei, critica formulată de recurenţii-pârâţi, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare pe de o parte, la caracterul contradictoriu al considerentelor existente şi pe de altă parte, la lipsa oricărei motivări în legătură cu stabilirea prejudiciului moral, în sensul şi potrivit precizărilor ce vor fi făcute în continuare.

- Astfel, în ce priveşte prejudiciul moral, instanţa de apel constată că acesta s-ar datora în cuantum de 21.428,57 euro, întrucât îi reţine "o pondere de 50%, alături de fapta prepuşilor, pentru care reclamantul a fost despăgubit prin hotărârea penală".

Instanţa nu arată la ce se raportează respectiva "pondere de 50%" pentru a conduce la concluzia sumei stabilite cu titlu de despăgubiri morale, în contextul în care în procesul penal prepuşii fuseseră obligaţi la 50.000 euro cu acest titlu, urmare a admiterii în parte a pretenţiilor pe latură civilă, pretenţii care vizaseră constituirea de parte civilă cu 2.500.000 euro daune morale (respectiv, 80.000 euro şi 295.000 RON daune materiale).

Separat de aceasta, considerentele dezvoltate în continuare sunt unele contradictorii, instanţa reţinând pe de o parte, că este în discuţie un prejudiciu care nu a făcut obiectul reparaţiei în cauza pendinte, câtă vreme este vorba despre o altă faptă ilicită şi, pe de altă parte, că el trebuie să reprezinte "o pondere de 50%" alături de fapta prepuşilor, întrucât în cadrul procesului penal "reclamantul a fost deja despăgubit".

De asemenea, stabilind dobânzi penalizatoare aferente sumei, instanţa obligă, potrivit dispozitivului, la plata acestora începând cu 12.06.2009, data producerii accidentului, până la achitarea efectivă.

Potrivit considerentelor deciziei însă, care ar trebui să justifice şi să explice momentul de la care se datorează dobânzile, se arată că plata acestora urmează să se facă "de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data plăţii integrale a sumei", fără nicio argumentare a soluţiei, cu o simplă trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, această contradicţie între dispozitiv şi considerente atrage nelegalitatea deciziei (din perspectiva, de data aceasta, a motivului prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) câtă vreme nu doar că lipseşte motivarea adecvată a soluţiei din dispozitiv dar, mai mult, considerentul inserat contrazice respectiva soluţie.

Sub acest aspect, pârâţii au formulat şi cerere de lămurire a dispozitivului în sensul determinării întinderii şi aplicării acestuia (pentru a se indica data de la care curge dobânda legală penalizatoare), cerere respinsă conform încheierii din 28.09.2022, cu motivarea că întinderea dispozitivului este clară şi că se tinde, de fapt, la retractarea hotărârii de către instanţa de apel. De asemenea, s-a solicitat, în ideea aceleiaşi finalităţi, îndreptarea erorii materiale (cerere soluţionată prin aceeaşi încheiere, din 28.09.2022).

Potrivit argumentelor arătate anterior, aspectele se subsumează unui viciu de nelegalitate a deciziei, cenzurabil, ca atare, în calea de atac a recursului, nefiind eficiente căile procedurale menţionate (lămurire, îndreptare eroare materială), la care au recurs pârâţii, aşa încât soluţia adoptată prin încheierea respectivă este una legală.

În privinţa despăgubirilor materiale, considerentele instanţei care justifică soluţia sunt de asemenea, incoerente şi contradictorii.

Mai întâi, este incorectă susţinerea părţilor conform căreia instanţa ar fi permis ca în apel, cu încălcarea limitelor devoluţiunii, să se facă precizări asupra cuantificării prejudiciului. Aceasta întrucât, pe de o parte, potrivit art. 478 alin. (1). 4 C. proc. civ., sunt permise explicitări ale pretenţiilor "care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe", iar pe de altă parte, prin soluţia adoptată, decizia recurată nu a depăşit limitele învestirii de primă instanţă.

În acelaşi timp însă, considerentele care sprijină soluţia dată despăgubirilor materiale pretinse sunt confuze, incoerente şi contradictorii în contextul în care, stabilind că se datorează prestaţii succesive, constând în veniturile nerealizate ca urmare a producerii accidentului, instanţa arată, mai întâi, că se va raporta la media veniturilor nete pe 12 luni, anterioare accidentului, realizate de reclamant– indicată ca fiind de 938 RON, rectificată ulterior la 878,83 RON – fără să intereseze suma de 1400 RON/lunar solicitată de acesta întrucât "despăgubirile trebuie raportate la venitul concret al reclamantului", chiar dacă acesta se situa sub venitul minium brut pe economie.

Ulterior, stabilind prestaţia succesivă pe perioada 1.11.2009 – 19.01.2027, instanţa arată că despăgubirea trebuie să constea în media salariilor nete din cele 12 luni anterioare accidentului, dar nu mai puţin de salariul minim brut garantat în plată (din care se vor deduce sarcinile fiscale şi pensia de invaliditate) şi, în acelaşi timp, fără să depăşească suma de 1400 RON lunar solicitată de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii.

Aşadar, pe de o parte, instanţa se raportează la veniturile concrete realizate de reclamant, spunând că numai acestea i s-ar datora, chiar dacă s-ar fi situat sub salariul minim brut garantat, pe de altă parte, arată că despăgubirea nu poate fi mai mică decât salariul minim brut pe ţară garantat şi, în acelaşi timp, că nici această prestaţie lunară nu ar putea depăşi suma de 1400 RON, întrucât aceasta a făcut obiectul pretenţiei iniţiale.

Coroborarea acestor elemente nu permite, din cauza contradicţiei lor intrinseci, identificarea criteriilor care ar trebui să stea la baza determinării despăgubirilor materiale, decizia având caracter nelegal din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe temeiul căruia recursul va fi admis.

Toate celelalte aspecte deduse judecăţii prin memoriile recurenţilor pârâţi – redactate, cum s-a arătat deja, de o manieră neprocedurală, exhaustivă, nesistematizată – nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, fie pentru că nu sunt susceptibile de încadrare în motive de nelegalitate, fie pentru că n-au nicio legătură cu limitele rejudecării fixate prin decizia de casare, invocându-se, de exemplu, dispoziţii referitoare la modalitatea în care se angajează răspunderea persoanei juridice pentru fapte ilicite săvârşite de organele de conducere ale acesteia; fapta victimei înseşi ori a terţilor; raportul dintre răspunderea contractuală de dreptul muncii şi cea delictuală).

II. În privinţa recursurilor exercitate de către pârâţi împotriva încheierii din 28.09.2022 – de respingere a cererii acestora de lămurire/îndreptare hotărâre – se constată, cum s-a antamat anterior, că aceştia susţin nelegalitatea soluţiei întrucât a păstrat contradicţia dintre dispozitiv şi considerente în partea referitoare la momentul de la care se datorează dobânda legală penalizatoare.

Pentru argumentele expuse anterior, în analiza recursurilor împotriva deciziei, asemenea aspecte se circumscriu celor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6, apte să ducă la reformarea deciziei din apel, dar nesusceptibile de soluţionare prin intermediul căilor procedurale reglementate de art. 442, 443 C. proc. civ. (care ar fi presupus, în caz de admitere, o retractare a soluţiei de către instanţa de apel).

De ceea, recursurile împotriva încheierii vor fi respinse, criticile fiind valorificate, ca atare, în recursul împotriva deciziei, aspectele urmând să fie avute în vedere la rejudecare.

III. Recursul reclamantului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., dezvoltă critici în legătură cu modalitatea în care a fost stabilit cuantumul prejudiciului moral şi al celui material, susţinându-se, în esenţă, existenţa unor motive străine şi contradictorii, nesocotirea dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare, precum şi a normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală prin aceea că nu s-a realizat o reparare integrală a prejudiciului şi au caracter fondat în sensul şi în limitele considerentelor ce se vor arăta:

- Este întemeiată susţinerea reclamantului potrivit căreia instanţa a evaluat eronat cuantumul despăgubirilor morale, prin deducerea despăgubirilor acordate în procesul penal, întrucât în această modalitate au fost nesocotite dezlegările deciziei de casare nr. 2463/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora "prin stabilirea unor despăgubiri distincte, pentru fiecare din cele două fapte, nu se schimbă cadrul procesual şi nu se diluează răspunderea delictuală avută în vedere la stabilirea vinovăţiei şi la dozarea pedepselor aplicate, fiind posibilă tragerea la răspundere civilă directă a comitenţilor, întrucât cercetarea judecătorească în materie penală a stabilit definitiv vinovăţia comitenţilor în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 38 al Legii nr. 319/2006 şi a distribuit culpa în contextul punerii în pericol a vieţii salariatului - parte vătămată, numai din perspectiva acestei infracţiuni, nu şi a celei reglementate de art. 37".

De aceea, în contextul acestei dezlegări care statuează asupra unei vinovăţii stabilite definitiv în procesul penal pentru fapta care făcuse obiectul cercetării (şi unde culpele celor 3 salariaţi fuseseră stabilite în proporţie de câte 35% respectiv, 30% pentru partea vătămată, recurentul-reclamant) şi totodată, asupra existenţei unor despăgubiri distincte, pentru fiecare din cele două fapte ilicite, instanţa de apel nu putea să reţină că daunele morale trebuie să constituie "o pondere de 50%, alături de fapta prepuşilor, pentru care reclamantul a fost despăgubit prin hotărârea penală".

În acelaşi timp însă, este eronată susţinerea recurentului conform căreia i s-ar datora despăgubiri "pentru cealaltă jumătate a culpei angajatorilor" care ar fi în cuantum de 71.428 euro, sumă la care ajunge printr-o construcţie juridică lipsită de orice fundament (considerând, pe baza unor calcule matematice că, întrucât despăgubirile morale acordate în dosarul penal au fost în cuantum de 50.000 euro, în condiţiile în care culpa proprie reţinută a fost de 30%, aceasta ar însemna, în absenţa oricărei culpe proprii, că i s-ar fi acordat în total 71.428 euro, sumă pe care o vede completată cu încă 71.428 euro întrucât aceasta ar reprezenta "cealaltă jumătate a culpei, imputabilă angajatorilor").

În realitate, nu există nicio statuare a instanţei în legătură cu o asemenea partajare a culpei între angajatori, care trebuie să răspundă în nume propriu în prezenta cauză, şi angajaţi, în calitate de prepuşi, cărora le-a fost antrenată răspunderea în procesul penal, pentru ca reclamantul să poată trage concluzia că, printr-o reconstituire a întregului, are îndreptăţirea să solicite suma menţionată ca reprezentând "cealaltă jumătate a culpei angajatorilor", pe care o consideră demonstrată în aceşti termeni şi având deja prejudiciul stabilit, întrucât s-ar răsfrânge efectele judecăţii penale care a stabilit un anumit cuantum al prejudiciului.

Dimpotrivă, ceea ce a reţinut decizia de casare a fost faptul că este imputată o faptă ilicită distinctă, că vinovăţia a angajatorilor (în calitate de comitenţi) a fost stabilită definitiv în raport cu o altă faptă şi că "legătura, evidentă dintre cele două fapte nu determină modificarea cotei de participare la faptă a prepuşilor, stabilită în dosarul penal numai din perspectiva dinamicii producerii accidentului" raportat la fapta acolo cercetată.

În acest context, instanţa doar trebuia să ţină seama, într-o evaluare proprie a cuantumului prejudiciului datorat de pârâţii cărora li se impută o faptă delictuală distinctă, de împrejurarea că aceasta a avut loc în contextul factual, în care se înscrie şi fapta prepuşilor, care a dus la producerea accidentului de muncă şi la consecinţele păgubitoare asupra reclamantului.

De aceea, raportarea la prejudiciul moral recunoscut şi stabilit în dosarul penal, pentru a se acorda o sumă în completarea aceleia, ca reprezentând 50% din culpă (fără să se indice, în acelaşi timp, în raport cu ce formă a ilicitului) este eronată, contrazicând dezlegările deciziei de casare, care stabilesc că o vinovăţie definitivă a fost stabilită în sarcina pârâţilor, în calitate de comitenţi (fără ca aceasta să reprezinte o proporţie de 50%, care să facă obiectul completării în modalitatea, oricum neclară şi neargumentată, sugerată de instanţa de apel).

- În privinţa despăgubirilor materiale, s-a susţinut existenţa unor motive străine, în contextul în care partea a pretins acordarea veniturilor nerealizate prin raportare la salariul net lunar, de 1400 RON, realizat anterior producerii accidentului şi care era mai mare decât venitul net lunar (de 1379 RON) existent la acea dată, conform datelor Institutului National de Statistică, instanţa reţinând o situaţie diferită în legătură cu aceste sume care se constituiau în criterii de evaluare a prejudiciului.

În plus, s-a arătat, în prezent venitul net lunar este 3544 RON, adică de peste două ori mai mare decât la data producerii accidentului.

Pe acest aspect, al determinării despăgubirilor materiale, în analiza criticilor din recursul celorlalte părţi, s-a reţinut deja caracterul nelegal al soluţiei bazate pe argumente deopotrivă incoerente şi contradictorii.

Primind în acelaşi sens, al nelegalităţii soluţiei asupra daunelor materiale, criticile reclamantului, urmează ca la rejudecare, instanţa să aibă în vedere şi aspectul potrivit căruia indicarea criteriului dedus din existenţa salariului minim brut garantat la nivelul ţării trebuie să ţină seama de modificarea (actualizarea) acestuia pe parcursul intervalului de timp pentru care se cer despăgubirile, fiind vorba de prestaţii succesive (veniturile nerealizate) solicitate în acoperirea prejudiciului (chiar dacă, formal, acesta a fot indicat sub forma unei sume globale).

Este neîntemeiată însă, susţinerea recurentului conform căreia nu ar trebui dedusă pensia de invaliditate din cuantumul despăgubirilor, câtă vreme sumele primite de către victimă cu titlu de pensie au un asemenea caracter compensatoriu, cu efectul imputării lor asupra valorii totale a prejudiciului în privinţa componentei economice a acestuia.

Astfel, dispoziţiile art. 1393 alin. (1) C. civ. statuează expres: "Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia".

Or, această reglementare nouă nu face decât să dea expresie practicii statornicite anterior în materie, potrivit căreia repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale are ca scop să înlăture efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de venituri suplimentare, aşa încât atunci când victima este indemnizată şi de altcineva decât autorul prejudiciului (primind pensie de invaliditate, de urmaş, etc.), ea va avea drept de despăgubire pentru diferenţa dintre aceste sume şi venitul pe care l-ar fi putut realiza în absenţa faptei prejudiciabile.

În consecinţă, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, recursurile părţilor împotriva deciziei din apel urmează să fie admise în limitele aspectelor de nelegalitate constatate ca fiind întemeiate.

La reluarea judecăţii, instanţa de apel urmează să determine prejudiciul moral şi material cuvenit reclamantului ca urmare a faptei ilicite a pârâţilor, constând în neluarea măsurilor legale de sănătate şi securitate în muncă, ţinând seama de dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei de casare nr. 2463/18.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.

În acest sens, se va avea în vedere pe de o parte, împrejurarea că această faptă ilicită este una distinctă, pentru care nu a intervenit nicio reparaţie în dosarul penal anterior în care a fost angajată răspunderea pârâţilor în calitate de comitenţi pentru o altă faptă şi pe de altă parte, se va ţine seama de faptul că acest ilicit, reclamat în prezentul dosar, se înscrie într-un context cauzal care a concurat în mod unitar la producerea prejudiciului.

Fiind vorba de un raport cauzal complex, se va ţine seama, în repararea prejudiciului moral, de împrejurarea că în legătură cu acesta a fost stabilită deja o sumă cu titlu de reparaţie (de 50.000 euro) şi, fără ca aceasta să aibă semnificaţia unei cote procentuale într-un cuantum total al prejudiciului (ataşat unor fapte ilicite distincte, cum se statuează în decizia de casare), în acelaşi timp, nici nu poate fi ignorată, câtă vreme scopul final este al acoperirii unui prejudiciu produs conjugat de mai multe acţiuni ilicite, dar localizat la nivelul aceloraşi valori cărora li s-a adus atingere (suferinţa fizică şi psihică urmare a accidentului de muncă prin care s-a produs o infirmitate fizică permanentă şi pierderea capacităţii de muncă).

Altfel spus, instanţa de apel urmează să realizeze o evaluare proprie a prejudiciului moral ataşat faptei ilicite deduse judecăţii în prezenta cauză, fără a ignora însă, că în privinţa unei alte fapte, înscrisă în acelaşi lanţ cauzal, generator al prejudiciului, a fost stabilită o sumă cu acest titlu, prin hotărâre penală definitivă.

În privinţa despăgubirilor materiale, se va ţine seama de faptul că, ceea ce se invocă (deşi prin indicarea unei sume globale), este un prejudiciu succesiv, care îşi extinde efectele pe o perioadă de timp, urmare a stării de infirmitate provocate, prejudiciu reprezentat de veniturile din muncă pe care partea nu le-a mai putut obţine.

De aceea, se va verifica, în cuantificarea ce se va realiza, evoluţia pe care a avut-o salariul minim garantat la nivelul economiei naţionale, ca reper sub care nu pot scădea veniturile unei persoane aflate în activitate.

De asemenea, se va analiza, raportat la susţinerile pârâţilor, potrivit cărora starea de sănătate a reclamantului s-ar fi îmbunătăţit, măsura în care subzistă incapacitatea de muncă şi nivelul pensiei de invaliditate în completarea căreia se cuvin despăgubiri pentru asigurarea reparaţiei integrale a acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul C. S.A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 155/C din 16 iunie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Respinge recursurile declarate de pârâtul C. S.A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 septembrie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2023.