Sale contract annulment action time-barred; relative nullity grounds prescribed, appeal rejected with costs.

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregsitrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă în data de 26.04.2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D.: să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, autentificat de BNP E. la data de 05.06.2014 sub nr. x; să se dispună, în temeiul art. 1.254 C. civ., anularea contractului de donatie încheiat ulterior la data de 27.11.2018 între pârâţii C. şi D., autentificat de BNP F. sub nr. x; să se dispună rectificarea înscrierilor din CF nr. x a localităţii Chinteni în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor C. şi D.; să se dispună reintabularea dreptului de proprietate al acestora în CF nr. x a localităţii Chinteni; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxele judiciare de timbru şi onorariul de avocat.

Prin întâmpinare, pârâtul D. a invocat excepţia prescriptiei dreptului material la actiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată. A mai solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea dosarului penal format urmare a înregistrării plângerii penale formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor.

2. Sentinţa Tribunalului Cluj

Prin sentinţa nr. 834/09.12.2021, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins acţiunea, ca prescrisă; a obligat reclamanţii să achite pârâtului D. suma de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Cluj

Prin decizia nr. 291/A/2022 din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. împotriva sentinţei; a obligat apelanta să plătească intimatului D. suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată în apel; a respins cererea intimatei C. de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A., învederând următoarele:

I. În mod eronat a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind astfel greşit aplicate dispoziţiile art. 1.179, art. 1.250 C. civ., art. 9 şi art. 22 C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.).

Recurenta arată, contrar celor reţinute de către instanţa de apel (care şi-a însuşit considerentele primei instanţe), că reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare motivat de lipsa consimţământului acestora la încheierea acestui contract.

Prin urmare, instanţele aveau obligaţia, în baza dreptului de dispoziţie al părţilor (art. 9 din C. proc. civ.) să analizeze argumentele invocate (să administreze probele solicitate şi ulterior să analizeze argumentele reclamanţilor prin raportare la aceste probe), ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe de altă parte, instanţa de apel, la fel ca prima instanţă, a înlăturat din start argumentele reclamanţilor cât priveşte lipsa consimţământului, iar sub egida dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ. (rolul activ al judecătorului) a concluzionat, în mod eronat, că se impune a se analiza "vicierea consimţământului" reclamanţilor, deşi aceştia din urmă au insistat în sensul că nu înţeleg să invoce vreun viciu de consimţământ.

Lipsa consimţământului vânzătorilor, argument de care reclamanţii s-au prevalat şi trebuia să fie analizat de către instanţă, atrage nulitatea absolută a contractului. Aceasta întrucât nu există concordanţă între voinţa reală internă şi voinţa exprimată în contract, consimţământul constituind o condiţie esenţială pentru validitatea contractului.

Constatarea lipsei totale a consimţământului nu poate impune decât nulitatea actului, fiind o protecţie generală, a întregului circuit civil, prin norme de interes public, nu privat.

Din cele detaliate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al memoriului de apel, este evident că reclamanţilor li s-a prezentat, spre semnare, un alt act decât cel a cărui nulitate se solicită, neexistând vreun acord din partea acestora de a semna un contract de vânzare-cumpărare, sens în care nu se poate reţine un consimţământ real, şi drept consecinţă, nu se poate reţine o viciere a unui consimţământ care nu există.

II. În mod greşit nu a fost reţinută cauza ilicită, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1.238 alin. (2) C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În contradicţie cu cele reţinute de către instanţa de apel, nu reiese din poziţiile procesuale exprimate de către reclamanţi (primă instanţă şi apel) faptul că aceştia ar fi invocat că nu ar fi cunoscut/trebuit să cunoască o posibilă cauză ilicită/imorală. Aceasta în contextul în care reclamanţii au arătat că inclusiv în ceea ce priveşte contractul de garanţie care trebuia încheiat (dar care nu s-a mai încheiat), s-au prezentat la notar tocmai ca să eludeze dispoziţiile Legii nr. 216/2011 (care interzic activităţile de cămătărie).

Totodată, instanţa analizează nişte aspecte care nu au fost puse în discuţia părţilor, aceasta rămânând în pronunţare strict pe excepţia prescripţiei.

Toate celelalte aspecte puteau fi analizate pe fondul cauzei, după administrarea probaţiunii.

III. În mod greşit s-a reţinut că preţul fictiv determină nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1.225, art. 1.665, art. 1.179 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Caracterul fictiv al preţului stipulat echivalează cu inexistenţa obiectului contractului de vânzare-cumpărare, preţul reprezentând obiectul prestaţiei cumpărătorului trebuie să fie sincer, cerut şi plătit în realitate, iar nu fictiv.

Inexistenţa preţului determină nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât îi lipseşte acestuia un element esenţial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voinţe al părţilor.

În acest sens, s-a reţinut în mod constant, atât în literatura de specialitate, cât şi în jurisprudenţă, că preţul, obiect al prestaţiei cumpărătorului, este de esenţa contractului de vânzare, lipsa preţului ori fictivitatea acestuia atrăgând nulitatea actului juridic.

În cauză trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1.266 C. civ., în conformitate cu care: "(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.

(2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile pariate de părţi, de practicile stabilite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

Totodată, trebuie să se ţină seama de comportamentul ulterior al părţilor (astfel cum acesta a fost detaliat şi cum reiese fără niciun dubiu din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei - intenţia intimatei-pârâte de a "revinde" imobilul către recurentă după 8 luni, la un preţ inferior celui menţionat în contractul de vânzare-cumpărare, relaţia dintre cei doi intimaţi-pârâţi, donaţia făcută etc., toate aceste aspecte putând şi trebuind a fi analizate pe fond).

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ce priveşte vicierea consimţământului, arată că, întrucât ne găsim în ipoteze unei erori (viciu de consimţământ), termenul general de prescripţie de 3 ani începe să curgă "din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic."

În condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare în discuţie a fost încheiat de recurentă la data de 05.06.2014, iar recurenta a "cunoscut" cauza anulării anterior împlinirii termenului de 18 luni (astfel cum rezultă atât din susţinerile din cererea introductivă, cât şi din aceea că s-a încercat redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin încheierea antecontractului dintre pârâta C. şi fiica/nepoata reclamanţilor în luna martie 2015), termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit (cel mai târziu) în luna martie 2018.

Chiar dacă în cererea de recurs se susţine că nu se pune în discuţie o viciere a consimţământului, ci o lipsă a acestuia, în raport cu contractul de vânzare încheiat la data de 05.06.2014, recurenta este în imposibilitate de invocare a erorii asupra naturii contractului.

Argumentele coroborate care susţin această afirmaţie sunt următoarele: contractul de vânzare-cumpărare din data de 05.06.2014 a fost încheiat în formă autentică, fiind autentificat de BNP E. sub nr. x/2014; conform art. 270 alin. (1) C. proc. civ.: "înscrisul autentic face deplină dovadă faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii"; notarul a citit contractul, constatând cu propriile simţuri că prevederile contractuale corespund voinţei părţilor, că intenţia a fost aceea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, că preţul convenit este cel indicat în contract; recurenta nu s-a înscris în fals cu privire la contractul de vânzare.

Suplimentar celor indicate anterior, pentru a releva faptul că nu poate fi vorba de o eroare asupra naturii contractului şi a confirma acurateţea constatărilor personale ale notarului, intimatul învederează următoarele: documentele pe care vânzătorii trebuie să le pună la dispoziţia notarului în ipoteza încheierii unui contract de vânzare-cumpărare sunt diferite şi semnificativ mai numeroase decât cele necesare în cazul încheierii unui contract de împrumut (cu ipotecă); recurenta a obţinut şi pus la dispoziţia notarului acte absolut necesare pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare precum certifiicatul de atestare fiscală nr. x/03.06.2014 emis de Primăria Chinteni, adeverinţa nr. x/04.06.2014 emisă de Sucursala de Furnizare a Energiei Electrice Transilvania Nord Cluj-Napoca, certificatul de performanţă energetică înregistrat în registrul auditorului cu seria x nr. x/02.06.2014; semnarea contractului de vânzare-cumpărare a fost înregistrată cu camere video, astfel cum este precizat şi în contract.

Mai mult, formalităţile de încheiere şi semnare a contractului de vânzare-cumpărare s-au derulat în mod firesc, fără niciun fel de problemă.

A susţinut şi că draft-ul contractului a fost pus la dispoziţia părţilor de către notar, putând fi lecturat, iar înainte de semnare a fost şi citit de către notar.

Toate discuţiile s-au purtat în sensul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, iar nu unui contract de împrumut, astfel cum susţine recurenta.

Prin urmare, instanţele anterioare au apreciat argumentat şi justificat prin dispoziţiile legale faptul că în speţa de faţă nu este incident un caz de nulitate absolută, nefiind în prezenţa unei lipse a consimţământului, relativ la susţinerile recurentei-reclamante.

Referitor la cauza ilicită arată că recurenta a motivat existenţa acestui element de invaliditate ca fiind reprezentat de acţiunea intimaţilor-pârâţi, de a profita de neştiinţa, ignoranţa şi starea de constrângere în care s-au aflat datorită temerii insuflată prin ameninţarea cu pierderea proprietăţii în favoarea numitului G. în caz de neplată a datoriei, respectiv că nu ar fi citit contractul de vânzare, ci doar că l-au semnat după ce notarul a citit selectiv, că nu ar fi primit un exemplar după contractul de vânzare.

Aceste susţineri relevă o apărare a recurentei care se fundamentează pe propria sa culpă, ceea ce nu poate fi primit.

De asemenea, recurenta a susţinut că acest motiv de nulitate este incident datorită faptului că i-a fost suprimată posibilitatea unei manifestări de voinţă liberă şi conştientă, iar intimaţii-pârâţi nu doar că au contribuit la crearea acestor condiţii, dar au şi profitat de existenţa lor.

Există cauză ilicită atunci când motivul care determină ambele părţi să încheie convenţia este ilicit sau imoral pentru ambele părţi, sau numai pentru una dintre părţi, dar cealaltă parte a cunoscut cauza ilicită sau imorală a cocontractantului.

Or, astfel cum corect au reţinut instanţele anterioare, în cauză rezultă că nu se susţine o cauză ilicită sau imorală comună părţilor, ci numai eventual intimatului şi celeilalte intimate-pârâte se impută o conduită ilicită, respectiv că ar fi profitat de starea de constrângere în care se aflau vânzătorii.

În mod evident, aceste argumente prezentate de către recurentă s-ar circumscrie, cum corect reţine instanţa fondului şi cea de control judiciar, unui viciu de consimţământ, respectiv cel al violenţei.

În această ipoteză, se reiau discuţiile privitoare la vicierea consimţământului şi la sancţiunea care intervine, respectiv nulitatea relativă.

Referitor la preţul fictiv, arată că şi în această situaţie sancţiunea este nulitatea relativă.

Potrivit art. 1.665 C. civ., vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit sau când preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare.

Rezultă expres că nerespectarea/neîndeplinirea condiţiilor legale ale preţului poate conduce la anularea vânzării, astfel că ne găsim şi de această dată în sfera de incidenţă a nulităţii relative. Şi în cazul motivelor de nevaliditate a convenţiei legate de preţ sancţiunea este nulitatea relativă, supusă termenului de prescripţie de 3 ani, împlinit la data introducerii acţiunii, motiv pentru care argumentele prezentate de recurentă în justificarea acestui motiv de casare nu pot fi primite şi nu sunt întemeiate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit cadrului factual stabilit de instanţele fondului şi care nu poate fi reevaluat de către instanţa de recurs, între reclamanţii din acţiunea introductivă, în calitate de vânzători, şi intimata-pârâtă C., în calitate de cumpărătoare, a fost încheiat contractul de vânzare autentificat de Notar E. sub nr. x/05.06.2014, prin care cei dintâi au transferat câtre intimata-pârâtă dreptul de proprietate asupra imobilului situat în loc. Chinteni nr. 124, jud. Cluj, compus din teren şi construcţii, astfel cum este identificat în cartea funciară nr. x a localităţii Chinteni, în schimbul preţului de 290.000 RON, achitat integral la data încheierii actului translativ de proprietate.

În cadrul prezentului demers judiciar a fost dedusă, spre soluţionare, o acţiune în constatarea nulităţii absolute a respectivului contract de vânzare pentru lipsa consimţământului, lipsa preţului, respectiv existenţa unei cauze ilicite.

În susţinerea pretenţiilor formulate, cu privire la aspectul lipsei consimţământului, s-a arătat că reclamanţii nu au avut intenţia sa înstrăineze dreptul lor de proprietate, ci doar să încheie un contract de garanţie imobiliară cu privire la acesta.

Cât priveşte lipsa preţului, s-a invocat faptul că acesta, în cuantum de 290.000 RON, nu a fost cerut ori primit, inserarea lui în contract nefiind expresia manifestării de voinţă a vânzătorilor.

De asemenea, referitor la existenţa unei cauze ilicite, s-a susţinut că aceasta este dată de acţiunea pârâţilor, de a profita de neştiinţa, ignoranţa şi starea de constrangere în care s-au aflat, din cauza temerii insuflate prin ameninţarea cu pierderea proprietăţii în favoarea numitului G., în caz de neplată a datoriei.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât D., urmare a constatării că sancţiunea care operează în ipotezele susţinute prin cererea introductivă de instanţă nu este nulitatea absolută, aşa cum au susţinut reclamanţii, ci nulitatea relativă.

În mod similar, menţinând soluţia primei instanţe, ca urmare a respingerii, ca nefondat, a apelului reclamantei A., prin hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, instanţa de apel a reţinut că susţinerile din cadrul acţiunii se circumscriu unor motive de nulitate relativă a contractului de vânzare contestat.

Date fiind aceste precizări, necesare în contextul analizării legalităţii soluţiei instanţei de apel, Înalta Curte va trece la examinarea criticilor formulate prin cererea de recurs.

- Astfel, printr-o primă critică de nelegalitate, subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1.179 şi art. 1.250 C. civ., respectiv a art. 9 şi art. 22 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii, recurenta susţine că, din moment ce, prin acţiune, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare "pentru lipsa consimţământului", instanţa de apel avea obligaţia, în temeiul principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., "să analizeze argumentele invocate (să administreze probele solicitate şi ulterior să analizeze argumentele reclamanţilor prin raportare la aceste probe)".

A mai susţinut şi că în mod greşit s-a concluzionat, în temeiul prevederilor art. 22 C. proc. civ., că se impunea analizarea vicierii consimţământului.

Criticile au caracter nefondat.

Contrar afirmaţiilor recurentei, se constată că instanţa de apel, menţinând limitele învestirii, în acord cu prevederile art. 9 C. proc. civ., a reţinut în mod judicios, în urma unei corecte calificări juridice a susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum permit dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., că, în cauză, aspectul indicat de către recurentă (faptul că şi-ar fi dat concursul doar la încheierea unui contract de garanţie imobiliară, iar nu a unui contract de vânzare) se circumscrie viciului de consimţământ al erorii asupra naturii contractului încheiat - error in negotium, iar nu lipsei consimţământului, cum susţine aceasta.

Cât priveşte principiul disponibilităţii, astfel cum este prevăzut de dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., acesta presupune că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Acest principiu trebuie însă aplicat numai în corelare cu principiul rolului activ al judecătorului, astfel cum este prevăzut de art. 22 C. proc. civ., în sensul că, independent de invocarea sau nu a temeiului acţiunii, instanţele de fond sunt obligate, în virtutea rolului activ, să încadreze corect cererile cu care au fost învestite şi să aplice textul de lege incident.

Drept urmare, instanţele fondului, în exercitarea rolului activ, sunt îndreptăţite să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea care a fost indicată de parte, prin cererea de chemare în judecată.

Din această perspectivă calificarea acţiunii se face nu după natura termenilor folosiţi de reclamanţi, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

În speţă, se constată că lipsa consimţământului - condiţie esenţială pentru validitatea unui contract, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1.179 alin. (1) pct. 2 C. civ., presupunea lipsa oricărei manifestări de voinţă din partea recurentei la încheierea actului juridic contestat.

În schimb, recurenta nu a contestat participarea la încheierea contractului de vânzare, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de autentificare întocmită de către notarul public (care atestă, cu forţa probantă a unui înscris autentic, că reclamanţii, "după ce au citit actul, au declarat că cele înscrise în act reprezintă voinţa lor (...) şi au semnat unicul exemplar original"), ci doar a indicat, prin acţiune, faptul că "prin semnarea actului încheiat la notar" a înţeles că garantează un împrumut acordat fiicei sale, H., iar nu că încheie un contract de vânzare-cumpărare.

Rezultă, aşadar, că ipoteza prezentată se subsumează viciului de consimţământ al erorii cu privire la natura actului juridic încheiat, reţinut în mod corect de către instanţele fondului, iar nu unei lipse totale a consimţământului, cum în mod greşit susţine recurenta.

Astfel, distinct de susţinerile recurentei, conform cărora "reclamanţii (...) au insistat pe lipsa consimţământului la încheierea contractului" şi pe faptul "că nu înţeleg să invoce vreun viciu de consimţământ", rezultă în mod cert că judecătorii fondului nu pot realiza o analiză in abstracto a pretenţiei deduse judecăţii, doar după terminologia utilizată de către parte, ci verificarea jurisdicţională trebuie să fie rezultatul analizei ansamblului susţinerilor părţilor care justifică pretenţia formulată, coroborat cu probatoriul administrat în cauză.

Nici argumentul recurentei în sensul că reclamanţilor "li s-a prezentat spre semnare un alt act decât cel a cărui nulitate se solicită" nu este în măsură să conducă la reţinerea ipotezei lipsei totale a consimţământului, din moment ce, astfel cum s-a arătat, aceştia au participat, prin exprimarea consimţământului, fie el şi viciat, la încheierea actului juridic contestat.

Drept urmare, cum toate susţinerile recurentei converg spre ipoteza unei erori cu privire la natura actului juridic în discuţie (a cărui încheiere nu este contestată), în mod corect a reţinut instanţa de apel incidenţa termenului general de prescripţie în ceea ce priveşte cauza de nulitate relativă ce decurge din respectivul viciu de consimţământ.

- Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1.238 alin. (2) C. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta contestă reţinerea instanţei de apel în sensul că motivele invocate se circumscriu violenţei, ca viciu de consimţământ, iar nu unei cauze ilicite/imorale comune părţilor şi face trimitere la faptul că intimaţii-pârâţi, de conivenţă, ar fi conlucrat pentru încheierea actului contestat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.

Criticile au caracter nefondat.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat cauza convenţiei din perspectiva motivelor invocate şi a constatat, în mod corect, că ceea ce se pretindea de către recurentă nu se putea subsuma ilicităţii cauzei contractului de vânzare, fiind vorba, în realitate, de violenţă, ca viciu de consimţământ.

Aceasta în contextul în care reclamanţii au imputat pârâţilor exclusiv o conduită ilicită, constând în aceea că ar fi profitat de starea de constrângere în care se aflau aceştia, iar nu o cauză ilicită/imorală comună părţilor.

Susţinerea că, în realitate, pârâţii ar fi fost de rea-credinţă – aspect ce ar rezulta din aceea că ar fi conlucrat pentru încheierea actului contestat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 216/2011 – nu poate fi primită.

Potrivit art. 1.237 C. civ., care reglementează frauda la lege, "cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative".

Aşadar, frauda la lege, ca formă particulară a cauzei ilicite presupune încheierea contractului în scopul eludării unei norme imperative care ar fi fost aplicată sau aplicabilă cel puţin în defavoarea unei părţi (în absenţa încheierii contractului), iar nu în scopul disimulării altui contract (în speţă, contract de garanţie reală imobiliară invocat, care să garanteze un împrumut cu dobândă cămătărească), întrucât aceasta corespunde altei operaţiuni juridice, cea a simulaţiei.

Or, cauza ilicită, în varianta fraudei la lege, trebuie văzută nu în legătură cu modalitatea concretă, intrinsecă de întocmire a contractului, care întruneşte condiţiile de validitate, ci prin raportarea acestuia la o normă legală imperativă, ce ar fi nesocotită prin perfectarea contractului.

De aceea, pentru aplicarea sancţiunii nulităţii contractului în ipoteza cauzei ilicite – indiferent că este vorba despre încălcarea legii şi ordinii publice ori de mijlocul pentru eludarea aplicării unei norme legale imperative – este necesar ca ambele părţi să fi urmărit un asemenea scop ilicit sau cel puţin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop urmărit de cocontractant.

În acest sens sunt dispoziţiile exprese ale art. 1.238 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască".

Or, aşa cum a rezultat din datele speţei, nu a fost demonstrată existenţa unui asemenea scop comun al părţilor, de încheiere a unui contract care să nesocotească legea, ordinea publică sau în vederea eludării aplicării unei norme imperative, câtă vreme contractul de vânzare contestat a fost încheiat în formă autentică şi a consemnat plata integrală a preţului – considerat de părţi real, conform menţiunii din contract – iar transmiterea proprietăţii imobilului a avut loc la chiar data autentificării actului.

În aceste condiţii, prezumţia care operează este cea a existenţei unei cauze valabile a contractului, aşa cum rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 1.239 alin. (2) C. civ.

Cât priveşte susţinerea recurentei, din cuprinsul memoriului de recurs, în sensul că "reclamanţii au arătat că inclusiv în ceea ce priveşte contractul de garanţie care trebuia încheiat (dar care nu s-a mai încheiat) s-au prezentat la notar tocmai ca să eludeze dispoziţiile Legii nr. 216/2011", se constată că nici aceasta nu poate fi primită, fiind formulată omisso medio.

Astfel, din verificarea actelor aflate la dosar, se observă că, în legătură cu acest aspect, reclamanţii au indicat prin acţiune doar faptul că ilicitatea cauzei este "reprezentată de acţiunea pârâţilor, de a profita de neştiinţa, ignoranţa şi starea de constrângere" în care s-au aflat din cauza "temerii insuflate prin ameninţarea cu pierderea proprietăţii în favoarea numitului G., în caz de neplată a datoriei", susţinere preluată ad litteram şi în cuprinsul memoriului de apel.

Or, cum efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, în acord cu principiul tantum devolutum quantum iudicatum şi cu prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect nu a fost analizată, de către instanţa de apel, chestiunea litigioasă invocată, care, oricum, pentru a putea fi examinată ar fi trebuit menţionată în mod expres.

Aşadar, având în vedere că această precizare, privitoare la încheierea contractului de vânzare în scopul pretins asumat de ambele părţi, de eludare a dispoziţiilor Legii nr. 216/2011, a fost formulată direct în faţa instanţei de recurs, ea este inadmisibilă, conform prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, se observă că, subsecvent acestui motiv de recurs, recurenta invocă şi o eventuală încălcare a principiului contradictorialităţii, prin aceea că "instanţa analizează nişte aspecte care nu au fost puse în discuţia părţilor, aceasta rămânând în pronunţare strict pe excepţia prescripţiei. Toate celelalte aspecte puteau fi analizate pe fondul cauzei, după administrarea probaţiunii".

Deşi neîntemeiată, susţinerea se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizată în raport cu aceasta.

Critica formulată are, însă, un caracter lacunar, nefiind prezentate în concret aspectele rămase în afara dezbaterii contradictorii a părţilor.

Calificarea cauzelor de nulitate s-a realizat de către instanţă în raport cu motivele acţiunii pentru a se stabili regimul juridic al prescripţiei extinctive ataşate demersului judiciar şi este un aspect prioritar al judecăţii, care justifică necercetarea fondului pretenţiilor, neputându-se susţine că în felul acesta ar fi fost încălcat principiul contradictorialităţii.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1225, art. 1665 şi art. 1179 C. civ., în sensul că preţul fictiv determină nulitatea relativă a contractului de vânzare, în condiţiile în care, potrivit susţinerilor recurentei, "caracterul fictiv al preţului stipulat echivalează cu inexistenţa obiectului contractului de vânzare-cumpărare", caz în care devine aplicabilă sancţiunea nulităţii absolute.

Contrar afirmaţiilor recurentei, sancţiunea anulării contractului de vânzare pentru preţ fictiv este consacrată în mod expres prin dispoziţiile art. 1665 alin. (1) C. civ., potrivit cărora vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit.

Fiind vorba despre o cauză de nulitate relativă, reglementată ca atare printr-o normă specială, în mod corect a constatat instanţa de apel că, în cauză, era incident termenul general de prescripţie de 3 ani.

Aşadar, în speţă nu este incidentă ipoteza inexistenţei preţului, în condiţiile în care, în conţinutul contractului de vânzare încheiat în formă autentică, s-a consemnat că părţile au convenit asupra unui preţ de 290.000 RON, sumă pe care vânzătorii au declarat că au primit-o integral de la cumpărătoare, fiind transmisă acesteia proprietatea asupra imobilului de la data perfectării actului.

De asemenea, s-a făcut şi menţiunea caracterului real al preţului, apreciat ca atare de către părţile contractante.

În consecinţă, instanţa de apel a dat o semnificaţie juridică corespunzătoare analizei obiectului contractului de vânzare, reţinând în mod corect existenţa preţului, ca element al convenţiei părţilor.

Nici cea din urmă critică, potrivit căreia instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile art. 1.266 C. civ., în sensul de a ţine cont de comportamentul ulterior al părţilor, "astfel cum acesta a fost detaliat şi cum reiese fără niciun dubiu din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei", nu poate primită, din moment ce tinde la punerea în discuţie a unor aspecte de evaluare a probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond, incompatibile cu faza procesuală a recursului.

Reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimatul-pârât D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin factura seria x nr. x/23.02.2023 şi chitanţele nr. 401/23.02.2023 şi nr. 402/24.02.2023, depuse la dosar.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 291/A/2022 din 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj – secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 291/A/2022 din 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj – secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatului-pârât D..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.