State liability for inflated land valuation: prescription runs from compensation decision despite unquantified damage

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Bucureşti, la data de 02 septembrie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 339.230 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 561.049 RON stabilită prin raportul de evaluare nr. x/29.09.2009 de către expertul evaluator A. şi valoarea de 221.819 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 2.659 m.p. situat în municipiul Fălticeni, str. x şi în str. x, judeţul Suceava, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, precum şi cerere de chemare în garanţie împotriva PFA A. şi a B..

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 17 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie a chemaţilor în garanţie PFA A. şi a B., ca tardivă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor în numele Statului, ca prescrisă; a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească chematului în garanţie B. suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat redus.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 135A din 06 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor în numele Statului Român şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 17 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-chemaţi în garanţie PFA A. şi B., ca nefondate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 135A din 06 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 21 martie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 22 martie 2023, a constatat că cererea de recurs formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin rezoluţia din 10 aprilie 2023, s-a dispus comunicarea recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, părţilor adverse, iar în situaţia în care vor depune întâmpinări, se vor comunica, în conformitate cu art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II.1. Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire nr. 5902/29.09.2009.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 rezultă că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiuneare posibilitatea materială, dar şijuridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data, judecătoreşte stabilită, când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiuneşi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Chiar dacă intimata-pârâtă, la momentul derulării procedurii administrative, s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că acestea au atribuţii diferite, iar pe de altă parte, că la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi ulterior acestuia nu a existat niciun indiciu, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

A considerat că nu putea cunoaşte existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa A.N.R.P. şi a C. civ..S.D, intimata-pârâtă fiind o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.R.P.

Nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, deoarece, la acel moment, se cunoştea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube, însă cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei.

Astfel, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurentul să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii deciziei de despăgubire, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

A învederat recurentul-reclamant şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia.

Referitor la răspunderea statului, a considerat că în materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora el are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea intimată, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

II.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor:

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurată, cu consecinţa, în principal, a obligării apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata cauzei la fond, şi în subsidiar, diminuarea acestora.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal, a reţinut aplicarea prevederilor art. 451 şi art. 453 C. proc. civ. privind acordarea de cheltuieli de judecată.

A menţionat că între cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie trebuie să existe o legătură de dependenţă şi subordonare în sensul că soluţia cererii principale influenţează şi soluţia cererii de chemare în garanţie.

Or, în prezenta cauză, cererea principală a fost respinsă, ca prescrisă, şi cererea de chemare în garanţie a rămas fără obiect, însă această ultimă cerere a fost formulată ca urmare a acţiunii Ministerului Finanţelor în numele Statului Român, context în care instanţa de fond, în mod eronat, a apreciat că recurenta-pârâtă este în culpă şi a obligat-o la plata de cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 RON reprezentând onorariu avocat către B., sumă disproporţionată în raport de munca prestată.

Faţă de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., cheltuielile de judecată ocazionate de părţi şi acordate de instanţă ar fi trebuit să fie în sarcina părţii care a pierdut procesul, şi anume apelantului-reclamant Ministerul Finanţelor în numele Statului Român.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată a făcut trimitere la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit, în schimb, cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai un onorariu în cuantumul fixat de instanţă.

O asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

Deşi cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, chiar în prezenţa unor înscrisuri probante, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei.

În sensul celor arătate, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 26 mai 2023, în termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înţeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţate de Înalta Curte de CasaţieşiJustiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 06 iunie 2023, în termen legal, intimata-chemată în garanţie B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, şi obligarea recurentei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata cheltuielilor din recurs.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la recursul declarat de pârâtă, a arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, culpa procesuală a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor în formularea tardivă a cererii de chemare în garanţie, împrejurare ce impunea ca aceasta să suporte cheltuielile de judecată solicitate şi obţinute de intimată.

De asemenea, în mod corect, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a redus deja cheltuielile de judecată solicitate de B. şi că raportat la munca prestată şi onorariile avocaţiale minimale prevăzute în Protocolul M.J.-U.N.B.R. din 14.02.2019, onorariul nu poate fi considerat disproporţionat.

Pe cale ce consecinţă, a considerat că onorariul de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, acordat de instanţa de fond şi menţinut de instanţa de apel, nu este vădit disproporţionat în raport de munca depusă de avocat.

Cu privire la recursul declarat de Ministerul Finanţelor, a susţinut că instanţa de apel nu a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precizând, sub acest aspect, că menţinând în totalitate motivarea primei instanţe, a avut acelaşi raţionament logico-juridic, ţinând cont şi de considerentele deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii, precum şi de faptul că paguba a fost preexistentă actului de control al Curţii de Conturi, iar Ministerul Finanţelor avea obligaţia de a o cunoaşte şi de a ieşi din pasivitate.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a depus răspuns la întâmpinări.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 02 septembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 09 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor la data de 24 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţăfaţă de autoritatea statului.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului teren în suprafaţă de 2.659 m.p. situat în municipiul Fălticeni, str. x şi în str. x, judeţul Suceava, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 5902/29.09.2009 (conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlurile de conversie în acţiuni nr. 1374/10.12.2009, respectiv nr. 1220/27.08.2010 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şiopţiunii exprimate de către beneficiare.

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (29.09.2009), moment obiectiv de la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şiun moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit săarmonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţiiprescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţadiferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Nu poate fi primită nici critica ce susţine interpretarea eronată adispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a Statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru fapte ce aparţin instituţiilor faţă de care nu se află într-un raport de dependenţă.

În această privinţă, instanţa de apel a reţinut că Statul este reprezentat de AutoritateaNaţională pentru Restituirea Proprietăţilor în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparaţie, că îşi exercită drepturile şiobligaţiile prin instituţiişiautorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare şifuncţionare,şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, Statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţineprotecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţaşi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că "nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţăînsăşiinstituţiaprescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaştereaşi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiuniişi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele AutorităţiiNaţionale pentru Restituirea Proprietăţilorşi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinutăiniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acţioneze cu diligenţă pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârşirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreaptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2021).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Cu privire la recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituire a Proprietăţilor se reţin următoarele:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 451 şi a celor ale art. 453 C. proc. civ., în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematei în garanţie B., considerând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că instituţia chemării în garanţie, reglementată în art. 72-74 C. proc. civ., consacră o formă de intervenţie forţată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiţiei, întrucât oferă părţii interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiaşi proces atât a acţiunii principale, cât şi a acţiunii în garanţie sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze şi în mod separat, prin promovarea unei acţiuni distincte. Scopul părţii care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-şi asigura despăgubirea în cazul în care soluţia pronunţată i-ar fi defavorabilă, valorificându-şi pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părţi vor fi suportate în final de partea care cade în pretenţii, adică de acea parte care a pierdut procesul.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. În aceste condiţii, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.

Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte, reţinute de instanţa anterioară - formularea unei pretenţii împotriva chematei în garanţie B., pretenţie care nu a fost respinsă în considerarea soluţiei adoptate în privinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepţii de procedură referitoare la cererea de chemare în garanţie, în virtutea principiului independenţei procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă şi terţele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemata în garanţie, întrucât pretenţiile reclamantului nu au vizat obligarea acesteia la o anumită conduită.

Tocmai în considerarea principiului disponibilităţii, părţile cu interese contrare şi-au formulat şi susţinut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenţia instanţei pentru rezolvarea unei situaţii litigioase.

Altfel spus, deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se şi aceea că este supusă principiului disponibilităţii, cât şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemata în garanţie, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenţie faţă de aceasta, susţinerea recurentei-pârâte, în sensul celor relevate, neputând conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raţionament impropriu naturii şi specificului acestei cereri.

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată, aşa încât respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanţie, care acceptând judecarea cererii şi pierderea procesului în raport cu chemata în garanţie, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de titularul cererii care, prin comportarea sa, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Nu în ultimul rând, se reţine că nemulţumirile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziţia instanţei de fond, validată prin decizia recurată, cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatei-chemate în garanţie constituie critici care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele trebuie să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 135 din 06 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fiind în culpă procesuală, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va obliga pe recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.945,25 RON, către intimata-chemată în garanţie B., reprezentând onorariu avocat, conform extrasului bancar nr. 7664 din 07 iulie 2023, eliberat de C. şi a facturii fiscale nr. x din 05 iulie 2023, aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 135 din 06 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.945,25 RON, către intimata-chemată în garanţie B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.