Liability for overvalued property restitution: Evidentiary weight of public agency documents and inadmissibility of novel legal arguments at cassation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.177.551 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 2.290.168 RON - preţul imobilului stabilit în dosarul nr. x C. civ., prin raportul de evaluare nr. x/08.11.2010 de către expertul evaluator A. şi valoarea de 112.617 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren 2.678 m.p., construcţii demolate de 40 m.p., str. x, Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie, precum şi a titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective.

Totodată, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de a data emiterii titlului de conversie şi de la data plăţii în cazul sumelor aferente titlurilor de plată şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La data de 13 decembrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor PFA A., B., C. şi D., având în vedere că A. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu numiţii B., C. şi D. sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2068 din 30 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1861 A din 08 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva sentinţei civile nr. 2068 din 30 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1861 A din 08 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 mai 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 11 mai 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea exigenţelor referitoare la caracterul cuprinzător al motivării hotărârii judecătoreşti, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi cu încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţia României, a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în sensul în care instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, înscrisuri ce emană de la intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, ceea ce echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretenţiilor părţii reclamante, astfel că hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată, ca nefondată, nu poate fi caracterizată drept o hotărâre suficient motivată.

Câtă vreme lipseşte elementul de validitate a hotărârii recurate, instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze la susţinerile reclamantului, inclusiv la probele şi dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Cu privire la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidenţa prevederilor art. 269-2701 C. proc. civ., prin înscris înţelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă şi transmise Ministerului Finanţelor, relevante sub aspectul informaţiilor pe care le deţin, necontestate anterioare ivirii litigiului, şi oferă garanţii de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care îl contestă.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restiturea Proprietăţilor, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ. pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator S.C. E. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. E. S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă şi depuse la dosarul cauzei, în caz contrar decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ. şi al art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/08.11.2010 întocmit de expertul evaluator A.; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator A., în dosarul nr. x C. civ.; raportul de evaluare din data de 10.09.2020 întocmit de S.C. E. S.R.L.; titlurile de conversie nr. x/11.08.2011 şi nr. y/11.08.2011 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; decizia nr. 9274/08.12.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; titlurile de plată emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

De asemenea, a fost depusă corespondenţa, prin care pârâta a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat: 2.177.551 RON - diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.

În consecinţă, decizia recurată este rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., prin aceea că substituindu-se intimatei-pârâte instanţa de apel a încuviinţat o apărare pe care această parte nu a formulat-o, invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1)pct. 5 C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 12 iunie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înţeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 24 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 15 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocând şi încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În această privinţă, partea a susţinut că instanţa de apel nu a argumentat soluţia adoptată în drept şi în fapt, în raport de succesiunea actelor şi faptelor juridice ce vizau părţile şi se reflectau în conţinutul înscrisurilor depuse la dosar a căror analiză nu se regăseşte în raţionamentul expus în considerentele deciziei recurate, ceea ce echivalează cu neexaminarea pretenţiilor reclamate.

Or, lipsa elementului de validitate a hotărârii recurate denotă faptul că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze la susţinerile reclamantului, inclusiv la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este ştiut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia respectivă.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum este consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi dezvoltat în vasta jurisprudenţă a Curţii de la Strasbourg în această materie.

Relevante în acest sens sunt considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului expuse în decizia pronunţată în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Partea a IV-a, care,în paragraful 30, a reiterat că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina"instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]".

Curtea Europeană a admis cu această ocazie că "obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, precitată, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, precitată, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX)", însă, potrivit jurisprudenţei sale constante, "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, par. 60)."

Înalta Curte observă că instanţa de apel a analizat în mod adecvat argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea acesteia cu privire la soluţia adoptată, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, dar şi la probatoriul administrat în cauză, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce înseamnă că hotărâreaexistă, este una clară şi conduce în mod logic la deznodământul final reflectat în dispozitivul acesteia.

Astfel, decizia recurată respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei, asigurarea dreptului la un proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că, ataşat acestui motiv de recurs, recurentul a pretins probarea prejudiciului ce derivă din supraevaluarea imobilului prin expunerea unor argumente ce ţin de modul în care au fost interpretate şi valorificate probele, prin prisma puterii doveditoare reglementate de lege şi dacă, ori în ce măsură, au fost apte să formeze convingerea instanţei,demonstrează în mod evident nu numai faptul că nu este în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate, ci evidenţiază nemulţumirea părţii sub aspectul consideraţiilor instanţei de apel asupra probelor, împrejurare ce excedează competenţei instanţei de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Totodată, se impune precizarea că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar orice susţinere, care relevă erori ale instanţei de apel în evaluarea acestui demers, se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nelegalitatea deciziei recurate a fost reclamată şi prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi a celor ale art. 269-271 C. proc. civ. prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie, conferită de art. 269 C. proc. civ., înscrisurilor emanate de la pârâtă, substituindu-se părţii adverse şi încuviinţând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o.

Criticile relevate sunt nefondate.

Potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii - numai asupra a ceea ce s-a cerut.

Dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care: "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar dacă în urma raţionamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunţată câtă vreme analiza instanţei s-a circumscris apărărilor aşa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecăţii apelului.

Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 2.177.551 RON şi a dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie, precum şi a titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi în omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/08.11.2010, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând că, în cauză, nu a fost făcută dovada existenţei unei fapte ilicite în sarcina pârâtei sau în sarcina expertului autorizat constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare. În acest sens, a procedat la analiza comparativă a celor două rapoarte de evaluare ataşate cererii de chemare în judecată, conchizând în sensul că metoda comparaţiei directe, permisă de standardele internaţionale de evaluare, a fost realizată în mod corect, prin utilizarea unor comparabile cu caracteristici similare precum cele ale terenului în litigiu.

Criticile deduse judecăţii apelului au vizat aspecte ce ţin de forţa probantă a înscrisurilor administrate în cauză, la cererea reclamantului, reiterate şi în cadrul motivelor de recurs, sub acest aspect arătându-se că înscrisurile emană chiar de la pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora şi la întrunirea caracterul autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 C. proc. civ.

În considerarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, potrivit art. 479 din acelaşi act normativ, instanţa de apel a reţinut că singura probă administrată în cauză, la cererea reclamantului, au fost cea cu înscrisuri constând în raportul de evaluare iniţial din anul 2010, raportul de verificare nr. 13569/39 din octombrie 2018 de verificare a raportului de evaluare iniţial, raportul de reevaluare din 10.09.2020 întocmit de S.C. E. S.R.L., decizia nr. 9274/08.12.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (titlul de despăgubire) şi titlurile de conversie nr. 2966/11.08.2011 şi nr. 2967/11.08.2011.

Potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.

În general, forma autentică nu este o condiţie de validitate a actului juridic, astfel încât această formă este obligatorie doar în cazurile prevăzute de lege. Însă, indiferent că această formă este adoptată ca urmare a voinţei părţilor sau a impunerii legiuitorului, înscrisurile autentice au o forţă probantă deosebită.

Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice este stabilită la art. 270 C. proc. civ., putere ce rezultă din faptul că înscrisul a fost întocmit şi autentificat sau primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. Textul reprezintă dreptul comun în materie, întrucât sunt şi acte normative cu caracter special care se referă la forţa probantă a unor categorii de înscrisuri autentice. De asemenea, unele dispoziţii speciale din C. proc. civ. se referă la acest aspect.

Înscrisul autentic face dovada autenticităţii sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că el emană de la autoritatea care l-a întocmit şi, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă.

Aşadar, înscrisul care, prin forma şi aparenţa sa exterioară (semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare, etc.), are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, prezumţie care are drept efect inversarea sarcinii probei.

Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul ca mijloc de dovadă la persoana care-i contestă exactitatea şi autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals.

Reţinând că doar decizia nr. 9274/08.12.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi titlurile de conversie nr. 2966/11.08.2011 şi nr. 2967/11.08.2011 corespund formal definiţiei înscrisului autentic, în sensul prevăzut de art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., în mod corect, instanţa de apel le-a valorificat în condiţiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă.

Prezumţia operează faţă de orice persoană (erga omnes) şi dispensează de orice obligaţie probatorie pe cel care le evocă cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., desigur, până la declararea sa ca fals, în condiţiile legii.

Aşadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligaţia de a iniţia demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 şi urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului.

Or, de vreme ce, în cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva menţiunilor cuprinse în respectivele înscrisuri autentice [în accepţiunea cuprinsă la art. 269 alin. (1) teza finală C. proc. civ..], acestea fac dovada că cele două acte emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sau de la unul dintre angajaţii acesteia, că semnăturile existente pe acestea aparţin celor menţionaţi ca semnatari şi, în cele din urmă, că actul exprimă voinţa autorităţii emitente, cu privire la conţinutul înscrisului, condiţii în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanţa de apel este legală.

Astfel, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii constând în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, atât pentru propria faptă ilicită, cât şi în calitate de comitent al prepuşilor săi, cele 3 înscrisuri sunt apte să dovedească doar acordarea în favoarea persoanelor îndreptăţite a măsurilor reparatorii pentru suma de 2.287.501,04 RON, sub formă de acţiuni, prin emiterea titlurilor de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005.

Relativ la cele două rapoarte de evaluare, cu forţa probantă ataşată acestora în privinţa supraevaluării imobilului, de care s-a prevalat reclamantul în susţinerea pretenţiilor evocate, se observă că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu puterea doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările şi concluziile unor specialişti în domeniul evaluării proprietăţii imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Titului VII din Legea nr. 247/2005 şi, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, context în care aprecierea lor s-a făcut în mod liber, potrivit convingerii instanţelor devolutive, în condiţiile art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ., în sensul că în lipsa fapte ilicite nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă a fost invocată de către recurent, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte observă că recurentul a valorificat aceleaşi critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte şi încălcarea art. 1241 C. civ., însă textul de lege menţionat nu a făcut obiectul analizei instanţei anterioare şi, implicit, nu a fost cuprins în motivele de apel, fiind invocat omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor", legiuitorul înţelegând astfel să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1861A din 08 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1861A din 08 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.