Cassation Appeal Dismissed: Ministry of Finance Lacked Standing and Claim Barred by Prescription in Recovery of Overcompensation for Abusively Seized Property

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 28 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 570.648 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 70.648 RON, de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculate de data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 70.648 RON de la data emiterii titlului de conversie efectivă şi până la data plăţii.

Prin întâmpinarea depusă la data de 21 ianuarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La data de 01 martie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus la dosar ocerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L. şi B..

La termenul din data de 04 martie 2022, tribunalul a constatat că cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă în principiu, întrucât a fost tardiv formulată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 351 din 04 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, ca lipsită de interes; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1920A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 351 din 04 martie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1920A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 28 martie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 29 martie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 şi a celor ale art. 731 din Legea nr. 500/2003, în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei interesului reclamantului Ministerului Finanţelor de a formula cererea de chemare în judecată, alături de reclamantul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, argumentul fiind acela că Ministerul Finanţelor este cel care plăteşte titlurile de plată emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, dar această plată nu este făcută în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului Român, astfel că prejudiciul invocat nu s-a produs în patrimoniu său, ci în al statului.

Or, prin dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a prevăzut în mod expres că Ministerului Finanţelor este cel care plăteşte titlurile de plată, nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, context în care devine aplicabilă regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos dstinguere debemus.

Este de observat că niciunde în cuprinsul legii menţionate nu se menţionează că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, achită sumele cu această destinaţie din sumele alocate de la bugetul de stat în bugetul Ministerului Finanţelor, ci Ministerul Finanţelor, în calitate sa de ordonator principal de credite.

De asemenea, potrivit legii anuale a bugetului de stat, sumele alocate cu titlu de despăgubiri sunt prevăzute în bugetul propriu al Ministerului Finanţelor şi nu într-un cont separat de bugetul acestuia, care s-ar denumi, potrivit instanţei apel, "cont de consemnări speciale".

Cu toate că prin cererea de apel a susţinut că prin legea anuală a bugetului de stat "cheltuielile efectuate pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în temeiul Legii nr. 165/2013 şi a Legii nr. 164/2014, au fost şi sunt prevăzute în Bugetul anual al Ministerul Finanţelor cu această destinaţie la Capitolul 54,01 "Alte servicii publice generale", titlul XI "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile", aceste argumente au fost omise în analiza instanţei de apel, deşi se regăsesc redate în hotărârea atacată.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a considerat că sunt relevante în cauză dispoziţiile Ordinului MFP nr. 1857/2013, pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, sens în care a înţeles să reproducă parţial prevederile art. 1 din ordinul menţionat, însă argumentele legale invocate de instanţă sunt în susţinerea apărărilor recurentului din moment ce din textele legale citate rezultă că Ministerul Finanţelor Publice acţionează ca ordonator principal de credite şi îndeplineşte atribuţiile şi răspunderile prevăzute în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, respectiv privind aprobarea angajării bugetare, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor din fonduri publice.

Această calitate de ordonator de credite, intituie potrivit art. 731 din Legea nr. 500/2002, obligaţia în seama oricărei instituţii care deţine această calitate, de a acţiona în vederea recuperării eventualelor sume reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice.

Interpretarea instanţei de apel în sensul că acest text de lege nu instituie această obligaţie în seama oricărui ordonator de credite este eronată câtă vreme ordonatorul de credite are obligaţia legală de a întreprinde măsurile legale pentru recuperarea sumele reprezentând prejudicii/plăţi nelegale cu perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Altfel spus, cu toate că instanţa, prin textele legale citate, arată că Ministerul Finanţelor are calitatea de ordonator principal de credite pentru sumele alocate la bugetul instituţiei pentru achitarea titlurilor de plată, în baza Legii nr. 165/2013, totuşi induce ideea că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor ar avea, în acelaşi tip, aceeaşi calitate de ordonator de credite pentru recuperarea sumelor respective constatate ca fiind prejudiciu.

Prin urmare, deşi există un singur buget alocat Ministerul Finanţelor, prin legea anuală a bugetului de stat, totuşi, în interpretarea instanţei de apel ar exista doi ordonatori de credite, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Finanţelor, în nume propriu, care gestionează acest buget, în acelaşi timp.

Dacă s-ar menţine raţionamentul instanţei ar însemna ca în toate litigiile care vizează recuperarea unor prejudicii/plăţi nelegale din fondurile respective sau litigii care au ca obiect plata din fondurile respective, ordonatorii de credite nu ar avea calitate procesuală activă sau pasivă, după caz, şi interes în recuperarea/achitarea unor sume din fondurile respective, ci Statul Român.

În consecinţă, a susţinut că Ministerul Finanţelor are interesul de a formula cerere de chemare în judecată pentru recuperarea prejudiciului constatat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, întrucât prejudiciul solicitat în prezenta cauză s-a produs în bugetul acestei instituţii.

Relativ la aprecierea instanţei de apel referitoare la practica judiciară depusă în cauză, a arătat că în litigiile care au avut ca temei Legea nr. 164/2014 şi Legea nr. 165/2013 pentru acordarea despăgubirilor, iar ca obiect obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a emite titluri de plată şi a Ministerului Finanţelor de a dispune achitarea acestora, calitate procesuală pasivă în cauzele respective a avut-o întotdeauna, pe lângă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor, în nume propriu, nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Mai mult decât atât, în litigiile declanşate înainte de apariţia Legii nr. 165/2013 şi nesoluţionate până la intrarea în vigoare a acesteia, obligaţia de plată trecând de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prevăzută de Legea nr. 247/2005, la Ministerul Finanţelor, prevăzută de Legea nr. 165/2013), instituţia Ministerului Finanţelor a fost introdusă, din oficiu, în cauzele respective ca fiind continuatorul legal al obligaţiei de plată, şi nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

De asemenea, atât din practica instanţei, cât şi din materialul probator aflat la dosarul cauzei, pe rolul instanţelor (Judecătoria Sectorul 5 Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) se află în derulare aproximativ un număr total de 754 de cauze similare, prezenta cauză fiind singura în care instanţa de apel a reţinut lipsa de interes a Ministerului Finanţelor de a formula acţiunea în recuperarea prejudiciului cauzat de autoritatea pârâtă în dosarele administrative soluţionate în baza Legii nr. 165/2013.

În susţinerea raţionamentului expus a invocat decizia nr. 382/R/13.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, într-o cauză similară, prin s-a reţinut calitatea de reclamant a Ministerului Finanţelor şi, deci, şi interesul de a formula cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut deart. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenţei unor motive contradictorii, a arătat că instanţa de control judiciar, deşi a modificat considerentele hotărârii primei instanţe, a menţinut-o ca legală şi temeinică, prin respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Sub acest aspect, a menţionat că prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 351/04.03.2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, invocată de autoritatea pârâtă prin întâmpinare, respingând, ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de acest reclamant, reţinând că termenul de 3 ani curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică cel mai târziu data emiterii deciziei nr. 5476/23.04.2009, în schimb instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea în cauză în stabilirea termenului de început a curgerii termenului de prescripţie, coroborat, atât a deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, cât şi a prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Or, soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (raporturile de muncă dintre un salariat şi angajator), derogatorie de la dreptul comun, şi are în vedere un prejudiciu identificat de Curtea de Conturi prin controlul efectuat, şi nu unul potenţial la data efectuării controlului, cum este în speţa de faţă.

Prin decizia de control emisă de Curtea de Conturi se stabileşte în seama Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor o obligaţia de a face verificări în vederea identificării unor posibile prejudicii. Altfel spus, prin actul de control al Curţii de Conturi nu a fost stabilit existenţa unui prejudiciu, precum în speţa analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilorart. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciatcă momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire nr. 5476/23.04.2009.

O condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu; pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia.

Referitor la răspunderea Statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Deşi intimata-pârâtă, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere existenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite, iar la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 30.03.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/26.03.2021 emise de autoritatea intimată, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Cu privire la considerentul instanţei de apel în care s-a reţinut că apelantul-reclamant puteau lua la cunoştinţă de existenţa prejudiciului prin reprezentanţii ministerului aflaţi în componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a arătat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanţii ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea decât atribuţiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi, în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanţi ai Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei, iar aceştia, în calitate de membrii, nu puteau avea alte atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Prin urmare, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat în cadrul activităţii de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Astfel, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Cu privire la aplicabilitatea deciziei nr. 19/03.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinută în considerentele hotărârii recurate, a arătat că raţionamentul instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a avut la bază o interpretare eronată a unor paragrafe din decizie fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, precum şi faptul că speţa dedusă judecăţii se circumscrie materiei dreptului comun, neregăsindu-se în ipoteza analizată, cu privire la calcularea termenului de prescripţie prin raportare la prevederile art. 211 lit. c)din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, pe care instanţa a invocat-o în soluţionarea cauzei, unde s-a avut în vedere specificul relaţiilor de muncă şi faptul că legiuitorul a ales ca moment de la care se naşte dreptul la acţiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba şi nu momentul la care a fost descoperită existenţa prejudiciului de către Curtea de Conturi.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 26 mai 2023, în termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înţeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 28 iulie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Întemeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 06 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor la data de 24 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând încălcarea prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 şi ale art. 731 din Legea nr. 500/2003, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată sub aspectul menţinerii soluţiei primei instanţe privind admiterea excepţiei lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, în nume propriu.

Ca un prim argument, a învederat că, prin dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 164/2013, legiuitorul a prevăzut în mod expres că Ministerul Finanţelor este cel care plăteşte titlurile de plată, în calitate de ordonator principal de credite, nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, sumele alocate cu titlu de despăgubiri fiind prevăzute în bugetul propriu şi nu într-un cont separat, sub titulatura "cont de consemnări speciale", cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel.

Criticile pe chestiunile supuse analizei sunt nefondate.

Cererea dedusă judecăţii are ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, reclamantul apreciind că a suferit un prejudiciu în cuantum de 570.648 RON, reprezentând diferenţa dintre suma la care a fost evaluat imobilul, potrivit deciziei nr. 5476/23.04.2009, şi valoarea reală a acestuia.

În examinarea interesului reclamantului Ministerul Finanţelor în promovarea cererii de chemare în judecată în nume propriu, instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, apreciind că plata titlurilor emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor se realizează de către Ministerul Finanţelor, organ al administraţiei publice centrale, în calitate de reprezentant al Statului Român şi dintr-un cont de consemnări speciale, astfel că prejudiciu invocat constând în suma de 570,648 RON s-a produs în patrimoniul Statului, nu în cel al recurentului.

În acest sens sunt relevante şi dispoziţiile art. 1 şi 2 alin. (1) din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, publicat în Monitorul Oficial nr. 726/26.11.2013 (în vigoare de la 26.11.2013 şi până la 24.01.2017, când a fost abrogat şi înlocuit cu Ordinul nr. 90/2017), potrivit cărora achitarea sumelor aferente titlurilor de plată, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, se face dintr-un cont destinat unei afectaţiuni speciale, alimentat cu sumele alocate cu acest titlu din bugetul de stat, asupra căruia recurentul-reclamant nu deţine atributul dispoziţiei.

Aşadar, chiar dacă entitatea care face în concret, potrivit legii, plata despăgubirilor către persoanele beneficiare ale titlurilor de plată este Ministerul Finanţelor, nu poate fi ignorat faptul că debitorul obligaţiei de despăgubire este Statul Român de vreme ce el a fost cel care a preluat abuziv în perioada de referinţă indicată în Legea nr. 10/2001, imobilele ce face obiectul reglementării, iar Ministrul Finanţelor acţionează în calitate de mandatar al acestuia, îndeplinind atribuţiile prevăzute în Legea nr. 500/2002.

Cu atât mai mult cu cât, chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a fost indicat art. 223 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

Or, din această perspectivă, valorificând şi prevederile art. 3 lit. h) şi i) şi art. 101 ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în condiţiile în care prejudiciul s-a produs în patrimoniul Statului Român, Ministerul Finanţelor nu justifică interesul personal de a formula acţiunea în nume propriu, astfel că acesta din urmă poate sta în prezenta cauză doar în calitate de reprezentant legal al Statului Român.

În continuare, recurentul-reclamant a evidenţiat omisiunea instanţei de apel de a cerceta argumentele ce ţin de aplicarea Legii nr. 500/2002 referitoare la procedurile privind formarea, administrarea, angajarea, utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar, conform cărora cheltuielile efectuate pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în temeiul Legii nr. 165/2013 sunt prevăzute în bugetul anual al Ministerul Finanţelor cu această destinaţie, care, în calitate de ordonator principal de credite, transmite propunerea privind proiectul de buget pe anul următor, care cuprinde credite de angajament şi bugetare la Capitolul 54.01 "Alte servicii publice generale", titlul XI "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile", destinate angajării, lichidării, ordonanţării şi plăţii despăgubirilor acordate titularilor de drept.

Contrar susţinerilor recurentului, criticile relevate au făcut obiectul analizei instanţa de apel, care a constatat caracterul nefondat al acestora, reţinând în acord cu prima instanţă că Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1857/2013, prin care s-a aprobat Procedura de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, cuprinde dispoziţii speciale referitoare la angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor derivate din titlurile de plată emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în schimb Legea nr. 500/2002 nu cuprinde dispoziţii specifice sub acest aspect, care să fi fost determinante în soluţionarea cauzei şi să nu fi fost avute în vedere sau încălcate de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte art. 731 din Legea nr. 500/2002, instanţa de apel a apreciat că acesta nu instituie obligaţia Ministerului Finanţelor, în calitate de ordonator principal de credite, de a recupera sumele reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice, ci impune regula potrivit căreia "recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata şi până s-au recuperat sumele".

Cum scopul reglementării legale este de a impune perceperea de accesorii în cazul recuperării sumelor reprezentând plăţi nelegale din fonduri publice, nu poate fi primită critica recurentului-reclamant referitoare la interpretarea dată acestui text de lege de către instanţa de apel relativ la neinstituirea obligaţiei legale în seama oricărui ordonator de credite de a întreprinde măsurile legale pentru recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice.

Relativ la aprecierea instanţei de apel referitoare la practica judiciară depusă în cauză, a arătat că în litigiile declanşate înainte de apariţia Legii nr. 165/2013 şi după intrarea în vigoare a acesteia, având ca obiect obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a emite titluri de plată şi a Ministerului Finanţelor de a dispune achitarea acestora, calitate procesuală pasivă a avut-o Ministerul Finanţelor, în nume propriu, nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În susţinerea raţionamentului expus a invocat o decizie de speţă, respectiv decizia nr. 382/R/13.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, prin care s-a reţinut calitatea de reclamant a Ministerului Finanţelor şi, deci, şi interesul de a formula cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză.

Înalta Curte atrage atenţia asupra faptului că, în pofida unei uzanţe extinse de justificare a opiniilor juridice pe baza unor hotărâri judecătoreşti (hotărâri care sunt menţionate uneori ca argumente în motivarea altor hotărâri judecătoreşti) în sistemul românesc de drept hotărârile judecătoreşti nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu.

Astfel, o hotărâre judecătorească singulară exprimă un raţionament juridic strict individualizat în raport cu o situaţie de fapt determinată şi cu argumentele părţilor litigante, care nu coincid în totalitate cu argumentele ce pot fi invocate în alte cauze cu elemente de similaritate. De aici rezultă şi relativitatea raţionamentului juridic exprimat printr-o hotărâre judecătorească, care nu exprimă o judecată general valabilă, ci una determinată în funcţie de împrejurările speţei soluţionate şi de apărările formulate, ceea ce implică inaptitudinea unui astfel de raţionament de a fi invocat şi în alte speţe.

Or, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept, critica recurentului, astfel cum a fost argumentată, tinde, în realitate, la reevaluarea materialului probator prin reanalizarea valorii probatorii a hotărârii judecătoreşti menţionate în apel şi considerate ca fiind concludentă din perspectiva unei situaţii similare în care s-a aflat Ministerul Finanţelor, ceea ce excedează însă controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs, aşa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 483 alin. (3) coroborat cu cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul criticilor de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut contradictorialitatea motivării hotărârii atacate relativ la dezlegarea dată chestiunii prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de considerentele pe care se sprijină soluţia pronunţată de prima instanţă, validată în urma respingerii apelului, ca nefondat.

Dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. dau valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ţinându-se seama de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat de art. 9 C. proc. civ.

Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Astfel, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanţa de apel a avut drept reper dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, act normativ aplicabil în cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 1/17.04.2014, prin prisma cărora a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data emiterii deciziei nr. 5456/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (titlul de despăgubire).

Prin motivele de apel relativ la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reclamantul a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii primei instanţe, în sensul că, s-a reţinut ca dată a începtului cursului prescripţiei extinctive, atât data emiterii deciziei nr. 5476/23.04.2009 de către ComisiaCentrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cât şi data emiterii decizii nr. 10/10.2013 de către Curtea de Conturi a României, reclamantul susţinând, în esenţă, că paguba nu putea fi cunoscută mai devreme de data de 30 martie 2021, când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa nr. x/26.03.2021, emisă de către intimata-pârâtă, prin care i s-a adus la cunoştinţă existenţa unei diferenţe între valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestui imobil, conform criteriilor impuse de standardele internaţionale de evaluare, argumente preluate şi în cadrul criticilor deduse judecăţii recursului ce urmează a fi examinate în partea rezervată analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reaminteşte că motivarea contradictorie la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când priveşte considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este nefondată, sau că există o contrarietate flagrantă între dispozitiv şi considerente, cum ar putea fi cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Or, în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură, niciuna dintre aceste împrejurări nu se identifică în conţinutul deciziei recurate.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii la data de 28 iulie 2021, în limitele în care apelantul-reclamant a înţeles să-şi argumenteze susţinerile şi să învestească instanţa de control judiciar, aceasta din urmă a expus pertinent considerentele deduse din interpretarea, potrivit propriei sale convingeri, a probelor administrate în cauză, precum şi din aplicarea dispoziţiilor legale incidente - art. 8 din Decretul nr. 167/1958 la situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi a deciziei nr. 19/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că data emiterii titlului de despăgubire (decizia nr. 5457/23.04.2009) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca urmare a omologării raportului de evaluare a imobilului, reprezintă momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripţie al dreptului la acţiunea fundamentată de către reclamant pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie şi pentru fapta prepusului, reglementată de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Aşadar, în evaluarea începutului termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii, pornind de la acelaşi moment reţinut de tribunal, raţionamentul instanţei de apel caracterizat de claritate şi coerenţă relevă aceeaşi concluzie la care a ajuns prima instanţă, aceea a prescrierii acţiunii promovate la data de 28 iulie 2021, care sprijină soluţia dată, de respingere a apelului, ca nefondat.

Aşadar, faptul că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, nu relevă existenţa unor motive contradictorii apte a se circumscrie cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât ipoteza sancţionată de acest text de lege trebuie să vizeze chiar considerentele deciziei atacate cu recurs şi nu cele existente în cuprinsul unei alte hotărâri pronunţate într-o etapă procesuală anterioară în soluţionarea aceluiaşi litigiu.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-reclamant prin cererea de recurs s-ar putea reţine că partea a invocat, eventual, o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate şi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar conţine motive contradictorii nu poate fi primită.

Raportându-se şi la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilorart. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţăfaţă de autoritatea statului.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilorconstând în întocmirea unui raport de supraevaluare aimobiluluiteren în suprafaţă de 220 m.p. situat în Craiova, judeţul Dolj, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 5476/23.04.2009 (conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlul de conversie în acţiuni nr. 269/22.03.2010 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şiopţiunii exprimate de către beneficiare.

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2008, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (23.04.2009), moment obiectiv de la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de producerea acesteia.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit săarmonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţiiprescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/26.03.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţadiferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiuneşi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Nu poate fi primită nici critica ce susţine interpretarea eronată adispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a Statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şipentru fapte ceaparţininstituţiilorfaţă de care nu se află într-un raport de dependenţă.

În această privinţă, instanţa de apel a reţinut că Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparaţie, că îşi exercită drepturile şiobligaţiile prin instituţiişiautorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare şifuncţionare,şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, Statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţineprotecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Nu poate fi primită nici critica ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul interpretării eronate a instanţei de apel a unor paragrafe din decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, făcându-se abstracţie de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegată în materia dreptului muncii, derogatorie de la dreptul comun.

Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de CasaţieşiJustiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţaşi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că "nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţăînsăşiinstituţiaprescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaştereaşi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/26.03.2021, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2008.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiuniişi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele AutorităţiiNaţionale pentru Restituirea Proprietăţilorşi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinutăiniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acţioneze cu diligenţăpentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârşirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţeaşi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreaptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2021).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 1920A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 1920A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.