Unauthorized public performance damages: validation of license via apparent mandate and application of triple remuneration penalty

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 19 decembrie 2019, reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 1.740 RON plus TVA, remuneraţie datorata artiştilor interpreţi si executanţi pentru comunicarea publica a fonogramelor publicate in scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau reproducerilor acestora si a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual in perioada 1.01.2017-31.12.2019 pentru spatiile declarate la CREDIDAM, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.005,47 RON, calculate pana la data de 18.12.2019 si in continuare pana la plata integrala a debitului, la plata sumei de 236.451 RON plus TVA reprezentând despăgubiri ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016 reprezentând remuneraţie datorata artiştilor interpreţi si executanţi pentru comunicarea publica a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual in perioada 1.01.2017-31.12.2019 pentru spaţiile nedeclarate CREDIDAM, să oblige pârâta la plata triplului penalităţilor de întârziere, să oblige pârâta să încheie autorizaţii licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 506 din 13 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumelor de 1.740 RON, la care se adaugă TVA remuneraţie datorata în perioada 1.01.2017- 31.12.2019, 1.708,43 RON penalităţi de întârziere calculate până la data de 25.01.2021, precum şi în continuare la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere până la plata integrală a debitului; a obligat pârâta la plata sumei de 54,744 RON reprezentând triplul remuneraţiilor datorate în perioada 1.01.2017 – 31.12.2019, pentru unitatea nedeclarata CREDIDAM; a obligat pârâta să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publica a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spatiile administrate; a respins cererea reclamantei vizând acordarea penalităţilor de întârziere aferente remunerativilor pentru spaţiile nedeclarate; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.900 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 445A din 15 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă nr. 506 din 13 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la încheierea de autorizaţii/licenţe neexclusive cu reclamanta; a păstrat în rest sentinţa.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 445A din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 11 mai 2023, sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 mai 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenta-pârâtă datorează taxa judiciară de timbre în cuantum de 100 RON, sub sancţiunea anulării recursului.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei la plata sumelor de 1.740 RON plus TVA, în perioada 01.01.2017-31.12.2019, 1.708,43 RON penalităţi, 54.744 RON reprezentând triplul remuneraţiilor datorate, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru pronunţarea unei hotărâri în sensul respingerii în integralitate a acţiunii, ca nefondată, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel, deşi a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la încheierea de autorizaţii/licenţe neexclusive cu reclamanta, a menţinut, în mod neîntemeiat, obligaţia pârâtei la plata sumei de 1.740 RON, la care se adaugă TVA remuneraţie datorată în perioada 1.012017-31.12.2019, 1.708,43 RON penalităţi de întârziere calculate până la data de 25.01.2021, precum şi în continuare la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere până la plata integrală a debitului, precum şi obligaţia la plata sumei de 54,744 RON reprezentând triplul remuneraţiilor datorate în perioada 1.01.2017-31.12.2019, pentru unitatea nedeclarată CREDIDAM, cu încălcarea dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ. raportat la art. 1309 alin. (2) C. civ.

În acest sens, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat situaţia în ansamblu, deşi din probele depuse la dosar rezulta faptul că aparenţa de reprezentare şi principiul bunei-credinţe a reclamantei au fost răsturnate.

Astfel, a demonstrat faptul că actele nu au fost semnate şi asumate de reprezentantul societăţii pârâte, domnul B., ci acestea au fost semnate în fals, de către un angajat al societăţii, aspect care răstoarnă aparenţa de reprezentare, reţinută greşit de către instanţa de apel, ce vizează situaţia în care persoana care se prevalează de calitatea de administrator semnează cu datele sale şi nu în fals, după cum rezultă din înscrisurile "Declaraţie" din data de 18 februarie 2020, Autorizaţii/Licenţă neexclusivă din 09 martie 2010 şi "Anexă modalitate de recepţie" din 18 februarie 2010.

A precizat că instanţa a interpretat dispoziţiile art. 1309 alin. (2) C. civ. în favoarea reclamantei, în condiţiile în care aceasta din urmă a admis faptul că administratorul a semnat documentele şi despre această împrejurare avea cunoştinţă încă din anul 2018, aspect consemnat în şedinţa publică din 25 ianuarie 2023, deşi a solicitat în probaţiune activarea procedurii prevăzută de art. 301 şi urm. din C. proc. civ.

A menţionat că buna-credinţă a reclamantei, reţinută eronat de către instanţa de apel în aplicarea greşită a art. 1309 alin. (2) C. civ., a fost răsturnată tocmai prin prisma faptului că reclamanta cunoştea persoana domnului B., a purtat corespondenţă cu acesta în mod direct, fiind depuse la dosare o serie de mail-uri dintre reclamantă şi societatea C., administrată tot de domnul B., iar în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 25 ianuarie 2023 reprezentantă reclamantei a susţinut că domnul B. s-a prezentat de mai multe ori la sediul reclamantei precizând că aceste înscrisuri nu poartă semnătura sa.

Totodată, a considerat că la semnarea documentelor trebuiau să se facă verificări şi din partea reclamantei pentru a se stabili identitatea celui ce le semnează.

Practic, instanţa nu a motivat condiţia comportamentului recurentei în mod clar, condiţie impusă de alin. (2) al art. 1309 C. civ., ci l-a ilustrat în faptul că terţul a utilizat o ştampilă a societăţii, motiv pentru care a luat act de buna-credinţă a reclamantei.

Or, aspecte ce se impuneau a fi dovedite de către reclamantă pentru a putea fi reţinută incidenţa textului de lege evocat vizau comportamentul angajatului şi modalitatea prin care acest comportament l-a determinat pe reprezentantul CREDIDAM să creadă că terţul are mandat.

Simplul fapt ca la punctul de lucru exista o ştampilă a societăţii nu poate însemna un comportament determinant din partea angajatului, din fişa postului depusă la dosar rezultând faptul că angajatul avea ştampila pentru a o folosi pe plan intern, eventual în relaţia cu furnizori (recepţie marfa, inventariere, etc.), acesta fiind angajat ca şi administrator local. Aparenţa de drept putea opera eventual în cazul în care angajatul îşi asuma calitatea de administrator al societăţii, şi nu semna în fals în numele adevăratului administrator, domnul B..

Nelegalitatea deciziei a fost reclamată şi prin prisma modalităţii de aplicare şi interpretare a prevederilor art. 188 din Legea nr. 8/1996, în ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata unor sume reprezentând triplul remuneraţiei acordate artiştilor interpreţi.

În opinia recurentei nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia ar fi incident criteriul prevăzut de art. 139 alin. (2) lit. b) din lege, care permite acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanţa de apel constatând că respectiva reglementare nu stabileşte decât o excepţie care devine operantă numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a), concluzie ce se desprinde în mod nechivoc din chiar modul de redactare a textelor de lege în discuţie, prin utilizarea sintagmei "fie ... fie".

De-asemenea, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod eronat faptul că a procedat la comunicarea publică de fonograme şi prestaţii fără a lua în considerare că nu are calitatea de utilizator în sensul definit de art. 3 alin. (5) Legea nr. 8/1996.

Astfel, deţine mai multe puncte de lucru (spaţii), însă nu se prelucrează fonograme în scop ambiental şi nici nu se difuzează alte prestaţii artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental ori lucrativ.

Având în vedere specificul activităţii, este obligată să deţină aparatură TV care este setată şi utilizată spre a difuza canale sportive, după cum rezultă şi din regulamentul de ordine interioară asumat de către angajaţi.

Mai mult, în baza contractelor depuse la dosar, locaţiile partenere funcţionează astfel: contractantul asigură spaţiul, iar recurenta îşi aduce aparatele de joc.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 26 mai 2023, în termen legal, intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de iniţierea demersului judiciar.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că necontestarea semnăturii reprezintă un fapt irelevat în condiţiile în care contractul semnat cu recurenta producea efecte, fiind un terţ de bună-credinţă, care la momentul contractării a considerat că persoana semnatară a contractului are puterea de a reprezenta societatea în faţa recurentei.

A menţionat că principiul aparenţei în drept a fost aplicat în mod corect de către instanţa de apel, fiind neîntemeiată susţinerea recurentei, iar poziţia reclamantei nu a fost aceea de a recunoaşte împrejurarea arătată de recurentă, ci, a susţinut că nu are nicio relevanţă o verificare se scripte, atât timp cât recurenta anterior cererii de chemare în judecată nu a invocat vreun viciu de consimţământ la momentul încheierii autorizaţiilor/licenţelor neexclusive.

Mai mult, CREDIDAM nu a cunoscut şi nici nu avea motive de a contesta persoana semnatară a contractului, din moment ce aceasta a folosit ştampila recurentei, considerând atât la momentul încheierii contractului, cât şi ulterior, că persoana semnatară are dreptul de a folosi ştampila societăţii şi a angaja recurenta în raporturi juridice cu terţii în mod valabil.

Dacă situaţia expusă ar fi fost reală, aceasta ar fi fost sesizată cu mult anterior formulării cererii de chemare în judecată, în timpul notificărilor şi facturilor proformă emise, însă un atare demers lipseşte, nefiind un caz de aplicare greşită a legii.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, a arătat că interpretarea recurentei este una greşită, întrucât triplul remuneraţiei se datorează în temeiul art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 99/2015. Metodologiile negociate sunt obligatorii pentru toţi utilizatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 1311 alin. (7) [art. 165 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe].

În consecinţă, nu prezintă relevanţă discuţia cu privire la aplicabilitatea art. 188 alin. (2) pct. a) sau b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, întrucât au prioritate dispoziţiile din metodologie, dat fiind caracterul special al acestora, prevederile legale, deşi cu forţă juridică superioară, vor fi aplicate în subsidiar.

De asemenea, recurenta, relând criticile supuse analizei instanţei de apel, a arătat că intimata nu a probat calitatea de utilizator de fonograme sau reproduceri ale acestora şi fonograme publicate în scop comercial pentru spaţiile administrate.

Dincolo de faptul că, la dosar, există chiar declaraţia pentru unitatea declarată, aceasta a recunoscut faptul că în sălile de jocuri există aparatură TV, însă aceasta este setată şi utilizată pentru a radiodifuza posturile de TV cu profil sportiv, însă, pe lângă evenimentele sportive, în perioada de pauză, cum ar fi în ipoteza meciurilor de fotbal, postul respectiv de televiziune radiodifuzează publicitate, respectiv reclame în cadrul cărora se regăsesc fonograme sau reproduceri ale acestora şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual, care aparţin artiştilor interpreţi sau executanţi şi pentru care aceştia sunt îndreptăţiţi la primirea remuneraţiei echitabile pentru comunicarea publică în scop ambiental.

A menţionat că recurenta a recunoscut că deţine televizoare, însă a apreciat într-o formă distinctă noţiunea de fonograme şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual, context în care a făcut trimitere la art. 103 alin. (1) şi art. 1061 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, anterior republicării.

A precizat că regulamentul de ordine interioară nu a fost depus la dosarul cauzei, iar intimata colectează inclusiv remuneraţia cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi pentru fonogramele sau reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual cuprinse în spoturile publicitare; prin referatul întocmit în data de 27 februarie 2018 s-a reţinut că televizorul instalat era setat pe programul muzical D., iar delegaţii CREDIDAM pot întocmit procese-verbale de constatare, în temeiul prevederilor metodologiilor incidente pe sursa comunicare publică în scop ambiental.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a precizat că îşi menţine argumentele prezentate în cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac, cu consecinţa casării în parte a deciziei atacate.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19 decembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 15 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., referitoare la recunoaşterea sau contestarea înscrisului sub semnătură privată, critică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi a celor ale art. 1309 alin. (2) C. civ., referitoare la teoria mandatului aparent.

Din această perspectivă, nelegalitatea deciziei atacate rezidă din faptul că instanţa de apel a refuzat activarea verificării de scripte în privinţa înscrisurilor "Declaraţie" din data de 18 februarie 2020, Autorizaţii/Licenţă neexclusivă din 09 martie 2010 şi "Anexă modalitate de recepţie" din 18 februarie 2010, cu privire la care recurenta-pârâtă a arătat că semnăturile nu aparţin reprezentantului legal al societăţii, domnul B., ci al unui angajat al societăţii, domnul E., împrejurare recunoscută de partea adversă la termenul de judecată din 25 ianuarie 2023 şi în măsură a înlătura aparenţa de reprezentare şi buna-credinţă a părţii adverse, ţinând cont că aceasta din urmă era datoare să verifice identitatea celui care semnează înscrisurile reclamate.

Or, în evaluarea condiţiilor reglementate de art. 1309 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu a motivat comportamentul recurentei, ci l-a prezentat prin prisma faptului că terţul a utilizat o ştampilă a societăţii, luând act de buna-credinţă a acesteia, deşi incidenţa textului de lege evocat ar fi presupus analiza comportamentului angajatului şi modalitatea în care reprezentantul reclamantei a lăsat să se creadă că are mandat.

Criticile relevate sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 301 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancţiunea decăderii"

Orice înscris sub semnătură privată depus la dosar în etapa administrării probei cu înscrisuri este opus adversarului care, în condiţiile în care ia la cunoştinţă de înscris poate să îl recunoască sau să conteste scrierea ori semnătura.

Recunoaşterea înscrisului nu are o formulă expresă definită de lege, ci presupune acceptarea înscrisului ca atare, prin neformularea niciunei obiecţiuni legate de veridicitatea sa probatorie. Înscrisul astfel recunoscut face deplină dovada până la proba contrarie, ceea ce semnifică faptul că cel căruia i-a fost opus poate să combată dovada conţinută de acel înscris prin orice mijloc admis de lege.

Contestarea înscrisului presupune o manifestare neechivocă din partea celui căruia i se opune şi constă în tăgăduirea scrierii ori a semnăturii, formulată ca atare.

Contestarea se poate referi la scrierea provenită de la cel căruia înscrisul i se opune, de la autorul său, de la un terţ ori chiar de la cel care opune înscrisul în proces.

Potrivit textului de lege evocat, contestarea se face în etapa administrării probelor, cel mai târziu la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a o formula şi impune instanţei obligaţia verificării de scripte, conform art. 302 alin. (1) C. proc. civ.

În speţa dedusă judecăţii, reţinând considerentele de ordin teoretic relevate, Înalta Curte constată că, la termenul de judecată din 25 ianuarie 2023, instanţa de apel a luat act de faptul că reclamanta nu înţelege să conteste împrejurarea că semnătura de pe declaraţia şi autorizaţia neexclusivă încheiate în numele pârâtei pentru punctul de lucru situat în Blaj, judeţul Alba, nu aparţine reprezentantului legal al societăţii, ci angajatului care îl administra, context în care judecata a fost înfăptuită prin prisma dispoziţiilor art. 1309 alin. (2) C. civ., potrivit cu care un contract încheiat în lipsa sau cu depăşirea împuternicirii poate produce efecte faţă de persoana în numele căreia s-a încheiat ori de câte ori terţul dovedeşte că a fost în mod rezonabil îndreptăţit să creadă că persoana cu care a contractat acţiona în calitate de reprezentant şi că această credinţă a sa a fost determinate tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

Trebuie menţionat că există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele şi pe seama unei alte persoane, în asemenea condiţii încât efectele juridice ale actului se produc direct în patrimoniul acesteia din urmă.

De esenţa reprezentării rămâne participarea nomine alieno a reprezentantului la circuitul civil, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se faţă de reprezentat, şi nu faţă de reprezentant, deşi acesta din urmă este cel care-l încheie.

În situaţia reprezentării convenţionale puterea de reprezentare izvorăşte dintr-un contract - contractul de mandat, împreună cu forma simplificată a acestuia - procura.

Dacă în vechiul C. civ. mandatul aparent era considerat un caz particular al validităţii aparenţei de drept (error communis facit jus), fiind necesar ca terţul de bună-credinţă să se afle într-o eroare comună şi invincibilă, aşadar o eroare care nu îl privea doar pe terţ şi era insurmontabilă, în actuala reglementare, incidentă în speţă, legiuitorul român s-a îndepărtat de la teoria mandatului aparent bazată pe acest principiu, consacrând în mod expres necesitatea cercetării comportamentului reprezentatului, la formarea convingerii terţului contractant că are de a face cu un reprezentant al persoanei juridice.

Aceasta, pentru că din analiza normei mai sus menţionate rezultă că reprezentatul urmează să suporte efectele contractului încheiat de o altă persoană în numele său ori de câte ori terţul dovedeşte că a fost în mod rezonabil îndreptăţit să creadă că persoana cu care a contractat acţiona în calitate de reprezentant şi că această credinţă a sa a fost determinată tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

În alte cuvinte, condiţia eficacităţii reprezentării aparente este ca reprezentatul să fi avut un anumit comportament, fie a contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe terţ să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terţ despre care cunoştea faptul că acţionează în numele său, care să fi justificat credinţa terţului contractant în existenţa şi întinderea împuternicirii.

Momentul la care trebuie făcută această raportare - formarea convingerii terţului contractant că tratează (contractează) cu un reprezentant/cu o persoană cu putere de reprezentare - este cel al încheierii contractului între terţul contractant şi pretinsul reprezentant sau o perioadă anterioară perfectării actului juridic.

Înalta Curte constată că situaţia de fapt, rezultată din analiza probelor administrate, statuată de către instanţa de apel, prin care s-a stabilit raportul juridic dintre părţi, este aceea că intimata-reclamantă a încheiat contractul referitor la autorizarea comunicării de fonograme în scop ambiental, cu credinţa legitimă în existenţa puterii de reprezentare a persoanei care administra punctul de lucru situat în Blaj, judeţul Alba, manifestată prin aplicarea ştampilei societăţii alături de semnătura sa, raporturile juridice astfel stabilite între părţi încadrându-se în ipoteza reglementată de art. 1309 alin. (2) C. civ., aceea a mandatului aparent, norma legală validând credinţa reclamantei care a tras concluzia legitimă, prin observarea unei situaţii de fapt aparente, căruia nu i se opune contractul de muncă şi fişa postului, invocate de recurenta-pârâtă, ce vizează doar raporturile dintre aceasta din urmă şi angajatul său, astfel încât, din perspectiva reclamantei, contractul, în baza căruia şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, produce efecte juridice.

Numai terţul (reclamanta) poate să se prevaleze de condiţiile mandatului aparent pentru a susţine că actul juridic pe care l-a încheiat cu mandatarul va produce efecte între terţ şi mandant. Or, cei ce s-au întemeiat cu bună-credinţă pe o aparenţă, în particular, pe un mandat aparent, ar urma să sufere un prejudiciu dacă drepturile pe care credeau că le dobândesc dispar la momentul descoperirii situaţiei reale.

În această ipoteză, cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menţinerea, în favoarea terţului, a drepturilor pe care s-au întemeiat, prin recunoaşterea consecinţelor respectivei stări de fapt. Mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare.

Din ansamblul criticilor invocate în susţinerea motivului de recurs de către recurenta-pârâtă, ce vizează conduita nediligentă a reclamantei privind verificarea identităţii persoanei care a semnat documentele, cunoaşterea în persoană a reprezentantului legal al societăţii, purtarea corespondenţei între părţi şi prezentarea administratorului B. la sediul intimatei pretinzând că înscrisurile reclamate nu poartă semnătura sa, se tinde, de fapt, la reanalizarea cauzei pe fond şi reaprecierea probatoriului administrat de către instanţa de apel, demers inadmisibil în calea de atac a recursului, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât controlul judiciar se exercită doar cu privire la interpretarea şi aplicarea corectă a legii la o situaţie de fapt deplin stabilită, care nu poate fi repusă în discuţie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că printr-o astfel de evaluare a probatoriului, ce nu poate fi realizată în calea de atac a recursului, sub aspectul aprecierii împrejurărilor de fapt, care dovedesc existenţa bunei-credinţe a reclamantei şi cea a mandatului aparent al persoanei care a încheiat actul juridic, în numele şi pe seama recurentei-pârâte, se încearcă inducerea în eroare a instanţei judecătoreşti în vederea eludării executării obligaţiei contractuale asumate printr-un contract în privinţa căruia operează o prezumţie simplă de validitate şi de conformitate cu voinţa părţilor, vicierea consimţământului nefăcând obiectul vreunei acţiuni în anulare a actelor contestate anterior promovării cererii de chemare în judecată.

Este nefondată şi critica recurentei-pârâte ce priveşte întinderea prejudiciului, prin care se arată că obligarea la plata unor sume reprezentând triplul remuneraţiei acordate artiştilor interpreţi datorate pentru tipul de utilizare constituie excepţia, care este incidentă doar în situaţia în care nu se pot aplica criteriile prevăzute de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 [art. 188 alin. (2) lit. a) în actuala reglementare a legii, cu acelaşi conţinut].

Înalta Curte reţine că, dintre criteriile prevăzute de art. 188 din Legea nr. 8/1996 pentru determinarea prejudiciului, intimata-reclamantă a solicitat stabilirea acestuia prin raportare la alin. (2) lit. b) din lege, respectiv acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, respectiv comunicarea în scop ambiental de fonograme sau reproduceri ale acestora ori prestaţii artisitice din domeniul audio vizual prin intermediul televizoarelor aflate în dotarea spaţiilor pe care le-a avea în administrare, nedeclarate.

Contrar celor relevate de recurenta-pârâtă, nu se pot aplica criteriile prevăzute de lit. a) a art. 188 alin. (2) din lege, întrucât nu se pot stabili consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, nici elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularilor drepturilor, în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu datorează remuneraţii pe baze contractuale (neavând încheiată autorizaţie de licenţă neexclusivă pentru perioada în litigiu pentru punctele de lucru reţine în considerentele deciziei recurate), ci datorează o sumă de bani cu titlu de reparaţie pentru prejudiciul produs drepturilor patrimoniale aparţinând autorilor având ca obiect fonograme şi prestaţii artistice, prin comunicarea publică.

Instanţa de apel a făcut aplicarea art. 188 alin. (2) lit. b) [în vechea numerotare - art. 139 alin. (2) lit. b)] prin raportare la dispoziţiile art. 3.12 din Metodologia emisă în baza legii şi aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, potrivit cărora: "Pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia - licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă".

Aşadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrisă în norma citată, a fost adoptată forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinută autorizaţia-licenţă neexclusivă.

Câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remuneraţii este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptăţiţi a încasa aceste sume de bani, iar obligarea acesteia la plata triplului remuneraţiei care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în dispoziţiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi în metodologia aplicabilă, instanţa de apel aplicând corect dispoziţiile legale evocate.

În contextul operaţiunii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente, în mod just, a conchis instanţa de apel că interpretarea prevederilor art. 188 alin. (2) lit. b) din lege este aceea că legea nu conferă utilizatorului dreptul discreţionar de a cere încheierea licenţei sau de a utiliza operele în mod neautorizat, urmând să răspundă ulterior delictual.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurenta-pârâtă susţine stabilirea în mod eronat de către instanţa de apel a faptului că a procedat la comunicarea publică de fonograme şi prestaţii în spaţiile pe care le deţine fără a lua în considerare că nu are calitatea de utilizator în sensul definit de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.

Înalta Curte are în vedere că obligaţia de plată a remuneraţiei datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual îşi are izvorul în Legea nr. 8/1996 şi normele de aplicare a acesteia şi există independent de încheierea autorizaţiei de licenţă neexclusivă, a cărei lipsă nu exonerează de obligaţia de plată, ci determină răspunderea civilă delictuală pentru comunicarea publică neautorizată.

Potrivit art. 1 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 prin utilizator se înţelege persoana fizică autorizată (PFA, ÎI etc.) sau persoana juridică care, în cadrul activităţii sale comerciale, deţine ori foloseşte cu orice titlu (drept de proprietate, administrare, închiriere, subînchiriere, comodat, concesiune, leasing etc.) spaţii închise sau deschise, în care sunt instalate sau deţinute aparate sau orice alte mijloace mecanice, electronice, digitale, cum ar fi aparatură de redare a înregistrărilor sonore, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic, instalaţii de amplificare şi orice alte aparate ce permite recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor ori imaginilor însoţite de sunet, spaţii în care are acces publicul.

Rezultă, cu puterea evidenţei, că norma evocată condiţionează încadrarea în categoria utilizatorilor de fonograme şi prestaţii artistice în domeniul audiovizual în scop ambiental de existenţa, în spaţiile deţinute ori folosite cu orice titlu, a unor mijloace tehnice care permit "recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoţite de sunet".

Prin urmare, comunicarea publică realizată prin intermediul aparatului TV este suficientă pentru a atrage calitatea recurentei de utilizator şi obligaţia de plată a remuneraţiilor echitabile datorate în baza unor dispoziţii imperative ale legii, norme a căror aplicare este explicitată prin metodologia publicată, conform deciziei ORDA, astfel că este nesusţinută critica recurentei-pârâte prin care aceasta a invocat lipsa de temei a obligaţiei de plată ce îi incumbă.

Sunt lipsite de efectul urmărit de parte şi nu pot face obiectul cercetării în recurs, neavând aptitudinea de a tinde a demonstra nelegalitatea hotărârii recurate, susţinerea acesteia prin care relevă specificul activităţii pe care o desfăşoară, precum şi funcţionarea locaţiilor partenere în baza contractelor încheiate, întrucât aceste împrejurări implică analizarea situaţiei de fapt ce excedează competenţei instanţei de control judiciar, ţinând cont că, spre deosebire de apel, recursul reprezintă o cale de atac extraordinară şi nedevolutivă, ceea ce înseamnă că nu provoacă rejudecarea fondului şi că nu poate fi exercitat de partea nemulţumită pentru orice motive, ci doar pentru motivele de nelegalitate, enumerate limitativ de art. 488 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând legalitatea hotărârii pronunţate în cauză de către instanţa de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 445A din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată, Înalta Curte reţine că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., astfel că, în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.800 RON, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, conform extrasului bancar nr. x din 06 iunie 2023, eliberatde F., aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 445A din 15 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.800 RON, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.