Illicit personal data processing via contractual identification vs. fiscal secrecy and public information access rights

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în data de 07 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se constate atât fapta ilicită în materia prelucrării datelor sale personale din intervalul 01.06.2015 până în 02.04.2020, cât şi obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la repararea prejudiciului pentru fapta ilicită în materia prelucrării datelor personale şi anume repararea prejudiciului care a fost creat atât în dauna reclamantului, în cuantum de 243.936 Ron, cât şi repararea prejudiciului creat direct bugetului de stat în cuantum de 155 936 Ron.

În drept, reclamantul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 77 din C. civ., art. 7 şi art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Legea nr. 129/2018, Regulamentul Uniunii Europene nr. 679/27.04.2016.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1381 din 25 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a respins excepţia de netimbrare, excepţia prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă, ca nefondate, a admis excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 155.936 RON către bugetul de stat şi, în consecinţă, a respins capătul de cerere ca lipsit de interes şi a respins, în rest, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi S.C. B. S.R.L., ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1407A din 22 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1381/25.09.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. B. S.R.L. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 1252/2022 din 23 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1407A/22.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2020, formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu apelantul-reclamant A. şi cu apelanta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

A dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1407A/22.10.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, în sensul că a obligat apelantul - reclamant să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1407A din 22 octombrie 2021 şi a deciziei civile nr. 1252/2022 din 23 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1407A din 22 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, întrucât hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în materia protecţiei datelor personale, respectiv Regulamentul general privind protecţia datelor personale.

Astfel, a solicitat, în temeiul art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate doar sub aspectul soluţiei de respingere a apelului reclamantului, casarea sentinţei primei instanţe numai în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, precum şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru a fi administrate probele solicitate în apel, inclusiv proba cu interogatoriul luat intimatei-pârâte ANAF, astfel cum a fost solicitată proba, interogatoriul fiind depus în termen legal interogatoriul în fata instanţei de apel, în conformitate cu art. 355 alin. (1) din C. proc. civ., dar şi pentru a fi derulată o inspecţie comună în sensul art. 8 alin. (2) lit. b) din Regulamentul Uniunii nr. 2019/1149, cu privire la activitatea pretins comerciala derulată de către B. S.R.L. în baza contractului de prestări servicii nr. x/3.12.2014.

După rejudecare, recurentul a solicitat ca instanţa de apel să respingă excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei-pârâte B. S.R.L. la plata către bugetul de stat a sumei de 155.936 ron faţă de împrejurarea că a indicat în dosarul nr. x/2020 existenţa unui interes public superior în raport cue subvenţiile APIA care se supun regimului ajutoarelor de stat, precum şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În sensul aplicării directe în dreptul intern a prevederilor Regulamentului Uniunii nr. 679/2016, recurentul a indicat notificarea nr. 8008/27 septembrie 2018 care a fost transmisă către Comisia Europeană, prin intermediul Reprezentantei Permanente a României la Uniunea Europeană, în care s-a indicat că în dreptul intern, în aplicarea prevederilor Regulamentului Uniunii au fost adoptate Legea nr. 129/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi liberă circulaţie a acestor date care a fost publicata în Monitorul Oficial nr. 503/19.06.2018, precum şi Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 651/26.07.2018.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, recurentul a susţinut că aceasta constă în prelucrarea în mod ilegal a datelor sale personale în perioada 01.06.2015- 17.09.2022 şi decurge din contractul de vânzare cumpărare nr. x/3.12.2014.

Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material reglementate prin Regulamentul (UE) 2019/1149 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 iunie 2019 de instituire a unei Autorităţi Europene a Muncii, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004, a Regulamentului (UE) nr. 492/2011 şi a Regulamentului (UE) 2016/589 şi de abrogare a Deciziei (UE) 2016/344, faţă de împrejurarea că la data iniţierii dosarului nr. x/2020 (02.04.2020) era Autoritatea Europeană a Muncii er în fiinţă încă din 31 iulie 2019, iar din septembrie 2021 aceasta are sediul permanent la Bratislava, Slovacia.

A mai arătat că a invocat puterea de lucru judecat a hotărârii intermediare nr. 193/11.03.2019 şi încheierea nr. 1314/3.12.2019, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2018 care au statuat asupra inexistentei oricărei activităţi economice care să fi vizat achiziţionarea, urmată de plantarea de puieti, de către intimata pârâta B. S.R.L., astfel cum s-a obligat prin contractul comercial nr. x/3.12.2014.

Cele doua hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/2018 au statuat în esenţă asupra inexistenţei unei descărcări de gestiune, astfel cum este reglementat cu titlu de principiu al dreptului Uniunii în art. 88 alin. (1) din RUE nr. 679/2016, principiu care era în vigoare atât la data pronunţării celor două hotărâri din dosarul nr. x/2018, cât şi la data intierii acţiunii în dosarul nr. x/2020 (02.04.2020).

Astfel, recurentul a susţinut că nu există o descărcare de gestiune în privinţa sa, în raport cu derularea convenţiei nr. 1434/03.12.2014 încheiată cu pârâta B. S.R.L. concomitent cu inexistenţa unei descărcări de gestiune faţă de bugetul de statpentru sumele pretinse şi încasate, în cuantum de 88.000 ron, ce au fost încasate de administratorul operatorului economic.

Principiul descărcării de gestiune a fost aplicat greşit atât de prima instană, cât şi de instanţa de apel, cu referire la ocuparea unui loc de muncă în cadrul operatorului economic ce presupune că operatorul economic şi îndeplinit obligaţia din contractul comercial nr. x/3.12.2014, faţă de care a fost autorizat să deruleze activităţi economice pe teritoriul României.

Recurentul a mai arătat că a invocat în faţa instanţelor de fond, ca intrată în puterea de lucru judecat, expertiza tehnică judiciară în specialitatea agricultură derulată în cadrul dosarului x/2018 care atesta inexistenta prestării activităţii la care se obligase intimata-pârâtă B. S.R.L..

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene reglementat în art. 4 din C. proc. civ., raportat la situaţia juridică a cauzei.

În concret, a fost aplicat greşit art. 4 alin. (3) din TUE care reglementează cooperarea loială, principiu pe care cele pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi ANAF l-au încălcat, atât în ceea ce priveşte verificările cu privire la înregistrarea în mod corect şi complet a relaţiei comerciale dintre reclamant şi pârâta B. S.R.L., cât şi în ceea ce priveşte interesul public superior cu privire la subvenţiile APIA, care sunt supuse regimului ajutoarelor de stat reglementate în Art. 107 din TFUE şi Art. 108 TFUE şi ai căror beneficiari au fost reclamantul şi pârâta B. S.R.L..

Instanţele de fond au aplicat greşit art. 3 din C. civ. care defineşte profesioniştii, art. 77 din C. civ., care defineşte prelucrarea datelor personale în conformitate cu legea specială, art. 1411 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 129/2018, art. 79 alin. (1) şi art. 82 alin. (1), ambele din RUE nr. 679/2016, art. 2 din Legea nr. 200/2004, ce defineşte activitatea profesională, art. 3 din Legea nr. 200/2004, care defineşte profesia, precum şi art. 13 din Legea nr. 200/2004 care stabilesc modalitatea de exercitare în România a profesiei.

Hotărârea recurată a fost dată şi cu aplicarea greşită, inclusiv a celor două principii de rang constituţional indicate în art. 45 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie.

Astfel, instanţele de fond au aplicat greşit normele de drept material ce vizează datele cu caracter personal, accesul la derularea unei activităţi comerciale, accesul la documente publice, accesul la informaţii publice, faţă de împrejurarea că în legătura cu contractul comercial nr. x/3.12.2014, reclamantului i s-a opus secretul fiscal din cuprinsul prevăzut la art. 11 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură fiscală, care i-a interzis să aibă acces la datele financiare care ar fi trebuit să fie raportate la organul fiscal atât în numele persoanei juridice B. S.R.L., cât şi în numele celor doi administratori ai intimatei-pârâte B. S.R.L. în legătură cu sumele plătite de reclamant în cuantum de 88.000 RON la nivelul lunii ianuarie 2015 cu referire la contractul comercial nr. x/3.12.2014.

În continuare, recurentul a arătat că redă înscrisurile depuse la instanţele de fond, care atestă că s-a reţinut în mod greşit inclusiv situaţia de fapt, fiind aplicate greşit normele de drept material ce vizează datele cu caracter personal, ce vizează accesul la derularea unei activităţi comerciale, accesul la documente publice, accesul la informaţii publice, având în vedere că în legătură cu contractul comercial nr. x/3.12.2014 i s-a opus secretul fiscal din cuprinsul art. II alin. (3) lit. (d) din Codul de procedură fiscală.

La dosar au fost depuse înscrisuri care atestă atât existenţa faptei ilicite în materia prelucrării datelor personale ale reclamantului, persoană fizică, cât şi repararea prejudiciului pentru fapta ilicită în materia prelucrării datelor personale, care decurge din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/3.12.2014 care a fost completat în mod unilateral de către operatorul economic S.C. B. S.R.L. cu actul adiţional nr. x/2.09.2015, fără însă ca reclamantul să îşi fi exprimat consimţământul.

Prejudiciul rezultat din fapta ilicită în materia prelucrării datelor personale este calculat conform raportului de expertiza tehnică extrajudiciară contabilă din dosarul civil nr. x/2018, care face referire la mai multe înscrisuri indicate de recurnt în cuprinsul cererii de recurs.

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1252 din 23 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, faţă de împrejurarea că a formulat cerere de înscriere în fals, având în vedere semnătura olografă/electronică, pretins aplicată de către intimata-pârâtă B. S.R.L., pe contractul de asistenţă juridică, încheiat cu avocat C. pentru prezentare în dosarul nr. x/2020.

Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în materia protecţiei datelor personale, respectiv Regulamentul general privind protecţia datelor personale, art. 90 paragraf 2 din RUE nr. 679/2016, intitulat obligaţia privind păstrarea confidenţialităţii, precum şi a art. 88 paragraf (4) din RUE nr. 679/2016 intitulat prelucrarea în contextul ocupării unui loc de muncă.

În conformitate cu prevederile art. 492 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul a depus înscrisuri identificate, respectiv notificarea nr. x/27.09.2018 transmisă de Statul român către Comisa Europeană, răspunsul Comisiei Europene Ares (2022)26946/5.09.2022, decizia Comisiei (2022)8129 final/8 noiembrie 2022, site-ul oficial al Comisiei Europene pentru care a printat informaţiile conţinute la data de 25.09.2022 şi care conţin toate notificările transmise de către statele membre, în aplicarea RUE nr. 679/2016, răspunsul Comisiei Europene Ares(2022)6223652/8.09.2022 cu referire la inexistenţa în cadrul documentelor deţinute de Comisie, a vreunei notificări care să fi fost transmisă de Statul român, în aplicarea în mod exclusiv a art. 90 alin. 2 din RUE nr. 679/2016 intitulat obligaţia privind păstrarea confidenţialităţii, faţă de existenţa în dreptul intern a contractelor de asistenţă juridică încheiate între avocat şi client.

A mai arătat că cererea de înscriere în fals a fost ignorată de instanţa de apel, deşi nu exista nicio clauză de confidenţialitate care să fi fost raportată de Statul roman în aplicarea prevederilor art. 90 alin. 2 din RUE nr. 679/2016 intitulat obligaţia privind păstrarea confidenţialităţii.

În continuare, recurentul a făcut referire la înscrisurile anterior prezentate după care, raportat la art. 453 alin. (1), art. 452 şi art. 302 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. să depună la dosar în original pretinsul contract de asistenţă juridică pe care l-a încheiat cu avocat C., pe care pretinde că l-ar fi înregistrat în contabilitatitate.

Orice contract de asistenţă juridică include în conţinut cel puţin 3 categorii de date personale/date de identificare şi în plus, toate contractele de asistenţă juridică sunt calificate exclusiv înscrisuri sub semnătură privată, iar nu înscrisuri care să intre în categoria informaţii clasificate.

Astfel, în contract sunt incluse date personale/date de identificare cu referire la avocat şi forma de exercitare a profesiei de către acesta, cu privire la client care îşi exprimă consimţământul în formă scrisă spre a fi efectuate acte cu caracter juridic care să profite exclusiv interesului personal al clientului, persoană fizică sau juridică, precum şi date cu privire la persoana fizică împotriva căreia sunt îndreptate actele de caracter juridic dispuse de către client.

Cererea de înscriere în fals formulată în cauză este susţinută de înscrisurile indicate în cererea de recurs, faţă de aplicarea în mod unitar a Regulamentului Uniunii nr. 679/2016 din 25 mai 2018, cu referire punctuală la prevederile art. 90 alin. (1) din Regulament, art. 6 alin. (1) lit. (b) din Regulament, faţă de existenţa în dreptul intern a contractelor de asistenţă juridică încheiate între avocat şi client, în care fiecare dintre părţi, sunt obligate să îşi exprime consimţământul în formă scrisă, cu privire la contract, prin executarea fie a unei semnături olografe, fie a uneia electronice.

Recurentul a mai arătat că în dreptul intern, art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/199 stipulează cu privire la contactul dintre avocat şi clientul său, care nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului, aceste dispoziţii legale completându-se cu art. 43 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit cu care actele întocmite de avocat pentru ţinerea evidenţelor profesionale cerute de lege, precum şi pentru legitimarea faţă de terţi a calităţii de reprezentant au forţa probantă deplină până la înscrierea în fals.

Concluzionând, recurentul a susţinut că, în dreptul intern, semnătura electronică extinsă este reglementată în conformitate cu art. 1 268 alin. (2) din C. proc. civ., completat cu art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001, republicată, privind semnătura electronică.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata –pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de A. împotriva hotărârii civile nr. 1407/2022, ca fiind neîntemeiat şi nelegal, şi menţinerea în tot a hotărârii pronunţate de prima instanţă care a fost confirmată de instanţa de apel, cu obligarea recurentului la cheltuieli de judecată în cuantum de 3.500 RON.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata- pârâta B. S.R.L., întrucât acestea încalcă principiile statului de drept, inclusiv sub aspectu l pretinselor cheltuieli de judecată, pretins efectuate de către intimata-pârâtă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1407A din 22 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- constând în aplicarea eronată a dispoziţiilor privind protecţia datelor personale.

Dispoziţiile legale sus-menţionate se referă la două ipoteze:

a) hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

b) hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sunt vizate situaţiile în care instanţa evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le încalcă "în litera sau spiritul lor" ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Recurentul, prin motivele de recurs, invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor din materia protecţiei datelor cu caracter personal – respectiv Legea nr. 190/2018 privind măsurile de punere în aplicare a Regulamentului UE nr. 679/2016 al Parlamentului European privind protecţia datelor personale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decelează din memoriul de recurs faptul că se invocă nerespectarea dreptului la protecţia datelor cu caracter personal din două perspective: încălcarea obligaţiilor legale de către S.C. B. S.R.L., prin utilizarea datelor sale cu caracter personal, fără acordul său şi nerespectarea îndatoririlor din materia datelor personale de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin refuzul acesteia de a-i comunica informaţiilor publice cu privire la activitatea comercială desfăşurată de către S.C. B. S.R.L..

1.2. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că, în conformitate cu articolul 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, dreptul unei persoane la protecţie în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal face parte din dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei.

În dreptul UE, protecţia datelor a fost recunoscută ca drept fundamental distinct. Acesta este consacrat la articolul 16 din Tratatul privind funcţionarea UE, precum şi la articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a UE.

În dreptul UE, protecţia datelor a fost reglementată pentru prima dată în 1995, prin Directiva privind protecţia datelor.

În anul 2000, UE a proclamat Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta). Aceasta încorporează întreaga gamă de drepturi civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, sintetizând tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre.

Carta a dobândit caracter juridic obligatoriu ca legislaţie primară a UE [vezi articolul 6 alin. (1) din TUE)] odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009. Dispoziţiile Cartei sunt adresate instituţiilor şi organismelor UE, impunându-le obligaţia de a respecta drepturile enumerate în aceasta în cadrul exercitării atribuţiilor lor. Carta nu numai că garantează respectarea vieţii private şi a vieţii de familie (articolul 7), ci stabileşte şi dreptul la protecţia datelor cu caracter personal (articolul 8). Carta ridică, în mod explicit, nivelul acestei protecţii la cel de drept fundamental în cadrul legislaţiei UE.

Carta nu numai că menţionează explicit dreptul la protecţia datelor la articolul 8 alin. (1), dar face referire şi la principiile-cheie privind protecţia datelor la articolul 8 alin. (2).

Din 1995 şi până în mai 2018, principalul instrument juridic al UE pentru protecţia datelor a fost Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Adoptarea, în 2016, a Regulamentului general privind protecţia datelor a modernizat legislaţia UE în materie de protecţie a datelor, făcând-o adecvată pentru protejarea drepturilor fundamentale în contextul provocărilor economice şi sociale ale erei digitale. RGPD menţine şi dezvoltă principiile şi drepturile fundamentale ale persoanei vizate prevăzute de Directiva privind protecţia datelor

Regulamentul general privind protecţia datelor stabileşte un set unic de norme de protecţie a datelor în întreaga UE. Acest fapt generează norme coerente de protecţie, creând un mediu de securitate juridică, de care pot beneficia operatorii economici şi persoanele fizice în calitate de "persoane vizate".

Dreptul fundamental la protecţia datelor cu caracter personal, în temeiul articolului 8 din Cartă nu este un drept absolut, "ci trebuie să fie luat în considerare în raport cu funcţia sa în societate". Articolul 52 alin. (1) din Cartă recunoaşte, astfel, că pot fi impuse limitări ale exerciţiului unor drepturi, precum cele consacrate la articolele 7 şi 8 din aceasta, în măsura în care aceste limitări sunt prevăzute de lege, respectă substanţa acestor drepturi şi libertăţi şi, în acord cu principiul proporţionalităţii, sunt necesare şi răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de UE sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

În mod similar, în sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului, protecţia datelor este garantată de articolul 8, iar exerciţiul acestui drept poate fi limitat, dacă este necesar, în vederea urmăririi unui scop legitim.

1.3. În al doilea rând, instanţa supremă evidenţiază situaţia de fapt, reţinută de instanţele de fond relevantă pentru cercetarea criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs invocat:

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.12.2014, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. s-a obligat faţă de recurentul-reclamant să planteze un număr de 6000 puieţi B., să asigure plantelor îngrăşămintele necesare pentru creşterea acestora în ritm accelerat, să asigure substanţe împotriva dăunătorilor, să înlocuiască plantele care mor si să îi vândă apelantului bunurile de gen rezultate .

În contract sunt inserate datele de identificare ale părţilor, iar realitatea relaţiei comerciale astfel stabilite nu este negată de niciuna dintre părţi (la dosar este depus contractul în forma aflată în posesia reclamantului-cumpărător).

Recurentul-reclamant a susţinut că, în temeiul acestui contract, a achitat intimatei societate comercială suma de 88 000 RON, sens în care sunt depuse la dosar documente justificative şi dovada transferului bancar.

Configurând ilicitul civil, recurentul a indicat că intimata S.C. B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi nici nu ar fi înregistrat în contabilitate suma achitată.

În continuare, se reţine că, la data de 02.09.2015, între părţi s-a încheiat un act adiţional, cu privire la care, în cauza de faţă, recurentul a invocat că, fără consimţământul său, intimata-pârâtă a inserat în cuprinsul său datele sale cu caracter personal.

În realitate, recurentul pare a nega însăşi încheierea acestui act adiţional, relaţionând acestei împrejurări alegate prelucrarea datelor sale cu caracter personal de către co-contractant.

1.4. Recurentul, prin motivele de recurs, susţine că S.C. B. S.R.L. a comis fapta ilicită, constând în prelucrarea datelor sale personale, fără acordul său, împrejurare faţă de care era necesară angajarea răspunderii civile delictuale.

Această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 7 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date: " Statele membre prevăd ca datele cu caracter personal să fie prelucrate numai dacă: (a) persoana vizată şi-a dat consimţământul neechivoc sau (b) prelucrarea este necesară pentru executarea unui contract la care subiectul datelor este parte sau în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înainte de încheierea contractului sau (c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale care îi revine operatorului sau (d) prelucrarea este necesară în scopul protejării interesului vital al persoanei vizate sau (e)prelucrarea este necesară pentru aducerea la îndeplinire a unei sarcini de interes public sau care rezultă din exercitarea autorităţii publice cu care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt comunicate datele sau (f) prelucrarea este necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de către unul sau mai mulţi terţi, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protecţie în temeiul articolului 1 alin. (1)."

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, "orice prelucrare de date cu caracter personal, cu excepţia prelucrărilor care vizează date din categoriile menţionate la art. 7 alin. (1), art. 8 şi 10, poate fi efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în mod expres şi neechivoc pentru acea prelucrare", pentru ca art. 10 alin. (1) şi alin. (2) din aceeaşi lege să prevadă că "prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la săvârşirea de infracţiuni de către persoana vizată ori la condamnări penale, măsuri de siguranţă sau sancţiuni administrative ori contravenţionale, aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităţilor publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii. Autoritatea de supraveghere poate stabili şi alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1), numai cu condiţia instituirii unor garanţii adecvate pentru respectarea drepturilor persoanelor vizate".

Potrivit art. 4 pct. 1 din Regulamentul 2016/679, "date cu caracter personal - înseamnă orice informaţii privind o persoană fizică identificată sau identificabilă (persoana vizată); o persoană fizică identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un element de identificare, cum ar fi un nume, un număr de identificare, date de localizare, un identificator online, sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identităţii sale fizice, fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale sau sociale;", pentru ca art. 6 alin. (1) lit. c) şi lit. e) din acelaşi regulament să dispună că "prelucrarea este legală numai dacă şi în măsura în care se aplică cel puţin una dintre următoarele condiţii: (c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale care îi revine operatorului; (e) prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care serveşte unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorităţii publice cu care este învestit operatorul".

Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie constată că alegaţiile recurentului se referă la inserarea în cuprinsul actului adiţional a datelor cu caracter personal, fără consimţământul său.

Aceste afirmaţii nu sunt susţinute de elementele factuale deduse judecăţii, aşa cum au fost stabilite de către instanţele de fond, în condiţiile în care, chiar recurentul recunoaşte existenţa şi derularea raporturilor contractuale cu S.C. B. S.R.L., finalizate prin executarea obligaţiilor de către intimată şi de către recurent (prin plata sumei de 88.000 RON achitată de acesta).

Atâta timp cât recurentul recunoaşte încheierea contractului cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în baza căruia chiar acesta a virat sume de bani, concluzia logică ce se impune este aceea că a furnizat datele sale de identitate intimatei, pentru corecta individualizare a părţilor contractante.

Nu s-a susţinut şi nici nu s-a probat că intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. nu ar fi respectat confidenţialitatea datelor apelantului, în sensul că le-ar fi utilizat fără drept/modificat/divulgat terţilor.

În realitate, recurentul este nemulţumit de modalitatea de executare a obligaţiilor contractuale asumate prin contractul încheiat şi a promovat prezentul demers judiciar, cu scopul de a contesta modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor de către S.C. B. S.R.L. şi a determina, pe târâm delictual, angajarea răspunderii civile cocontractantului pentru plata unor obligaţii fiscale, care izvorâsc din raporturile contractuale născute între părţi.

Astfel, criticile din cuprinsul memoriului de recurs privind pretinsele fapte ilicite comise de către intimata-pârâtă, care decurg din contractul de vânzare-cumpărare încheiat, inexistenţa unei descărcări de gestiune şi sumele de bani achitate reprezintă alegaţii, care nu au relevanţă în prezenta cauză, prin raportare la obiectul, cauza juridică şi temeiul cererii de chemare în judecată.

Referirile recurentului la aspectele sus-menţionate, în cuprinsul memoriului de recurs, nu au nicio legătură cu normele juridice invocate pretins încălcate de către instanţa de apel, respectiv art. 4 pct. l şi pct. 2, a art. 6 alin. (1) lit. b), a) art. 79 sau a art. 82 din Regulamentul UE 2016/679 şi dispoziţiile din Legea nr. 129/2018.

În acelaşi sens, recurentul invocă încălcarea priorităţii dreptului Uniunii Europene şi a principiului cooperării loiale, în mod abstract, fără a se evidenţia în mod concret, faptele imputate prin raportare la elementele factuale şi la normele juridice incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, ca fiind neîntemeiate, criticile formulate de către recurent, întrucât nu a dovedit existenţa faptei ilicite comise de către intimată, constând în prelucrarea fără drept, a datelor cu caracter personal, motiv pentru care va reţine că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana intimatei.

1.5. Cu privire la inexistenţa faptei ilicite, constând în nerespectarea prevederilor art. 11 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin refuzul acesteia de a-i comunica informaţiile publice cu privire la activitatea comercială desfăşurată de către S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază, ca fiind legală şi temeinică hotărârea atacată.

Dreptul la protecţia datelor interacţionează adesea cu alte drepturi, cum ar fi libertatea de exprimare şi dreptul de a primi şi de a transmite informaţii. Această interacţiune este adesea ambivalentă: deşi există situaţii în care dreptul la protecţia datelor cu caracter personal concurează cu un drept specific, alteori dreptul la protecţia datelor cu caracter personal asigură în mod eficace respectarea aceluiaşi drept specific.

Prelucrarea datelor cu caracter personal poate constitui o intervenţie în dreptul persoanei vizate la respectarea vieţii private, protejat de articolul 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. De exemplu, acesta este cazul libertăţii de exprimare, dat fiind că secretul profesional este o componentă a dreptului la respectarea vieţii private.

De asemenea, unul dintre drepturile care interacţionează în modul cel mai semnificativ cu dreptul la protecţia datelor este dreptul la libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare este protejată prin articolul 11 din Cartă ("Libertatea de exprimare şi de informare"). Acest drept cuprinde "libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere".

În situaţiile în care interacţionează diferite drepturi, instanţele trebuie să realizeze un exerciţiu de echilibrare pentru a le concilia.

Regulamentul general privind protecţia datelor solicită statelor membre să stabilească un echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare şi de informare.

Raportul dintre protecţia datelor cu caracter personal şi libertatea de exprimare este reglementat de articolul 85 din Regulamentul general privind protecţia datelor, denumit "Prelucrarea şi libertatea de exprimare şi de informare".

În conformitate cu acest articol, statele membre asigură un echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal şi dreptul la libertatea de exprimare şi de informare. În special, se prevăd scutiri şi derogări de la capitole specifice ale Regulamentului general privind protecţia datelor în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare, în măsura în care acestea sunt necesare pentru a stabili un echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal şi libertatea de exprimare şi de informare.

Statele membre pot, de asemenea, să adopte norme specifice în legislaţia naţională pentru a stabili un echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal şi accesul publicului la documentele oficiale şi obligaţiile privind secretul profesional.

Acest drept poate intra în conflict cu dreptul la protecţia datelor în cazul în care accesul la un document ar dezvălui datele cu caracter personal ale altora. Articolul 86 din Regulamentul general privind protecţia datelor prevede, în mod clar, că datele cu caracter personal din documentele oficiale deţinute de autorităţile şi organismele publice pot fi divulgate de autoritatea sau organismul în cauză, în conformitate cu legislaţia Uniunii sau a statului membru, pentru a stabili un echilibru între accesul public la documente oficiale şi dreptul la protecţia datelor în conformitate cu regulamentul.

Prin urmare, este posibil ca solicitările de acces la documentele sau informaţiile deţinute de autorităţile publice să presupună echilibrarea cu dreptul la protecţia datelor persoanelor ale căror date sunt cuprinse în documentele solicitate.

În cauzele ulterioare, a devenit evident că stabilirea unui echilibru între protecţia datelor şi accesul la documentele oficiale necesită o analiză detaliată, de la caz la caz. Niciunul dintre cele două drepturi nu îl poate anula în mod automat pe celălalt. CJUE a avut ocazia să interpreteze dreptul de acces la documente oficiale care conţin date cu caracter personal în două cazuri.

În cauza Comisia Europeană/Bavarian Lager, CJUE a definit domeniul de aplicare al protecţiei datelor cu caracter personal în contextul accesului la documentele instituţiilor UE şi raportul între Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 (Regulamentul privind accesul la documente) şi Regulamentul (CE) nr. 45/2001 (Regulamentul privind protecţia datelor de către instituţiile europene). Bavarian Lager a solicitat Comisiei, printre alte documente, o copie a procesului-verbal al reuniunii, la care au participat reprezentanţi ai Comisiei, ai autorităţilor britanice şi ai Confédéra- tion des Brasseurs du Marché Commun (CBMC). Comisia a fost de acord să divulge anumite documente cu privire la reuniune, însă a şters cinci nume, care apăreau în procesul-verbal, două persoane obiectând în mod expres faţă de publicarea identităţii lor, iar celelalte trei neputând fi contactate de către Comisie. CJUE a considerat că Regulamentul privind accesul la documente instituie "un regim specific şi consolidat de protecţie a unei persoane ale cărei date cu caracter personal ar putea, eventual, să fie comunicate public". Potrivit CJUE, în cazul în care o cerere, în conformitate cu Regulamentul privind accesul la documente urmăreşte să obţină acces la documente, care includ date cu caracter personal, dispoziţiile Regulamentului privind protecţia datelor de către instituţiile europene devin aplicabile în toate elementele lor.

Potrivit concluziilor ulterioare ale CJUE, Comisia a fost îndreptăţită să respingă solicitarea de acces la procesul-verbal integral al reuniunii din luna octombrie 1996. În absenţa consimţământului celor cinci participanţi la reuniune, Comisia şi-a respectat suficient îndatorirea de des- chidere prin eliberarea unei versiuni a documentului în cauză în care numele acestora erau şterse.

Aplicând Regulamentul UE nr. 679/2016 şi în concordanţă cu jurisprudenţa CJUE, legiuitorul a adoptat prevederile art. 11 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, incidente în cauza dedusă judecăţii.

Astfel, potrivit art. 11 din actul normativ menţionat "(1) Personalul din cadrul organului fiscal este obligat să păstreze secretul asupra informaţiilor de care a luat cunoştinţă ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu (...)(3) Organul fiscal poate transmite informaţiile pe care le deţine (...) d) oricărui solicitant, cu consimţământul expres şi neechivoc al contribuabilului/plătitorului despre care au fost solicitate informaţii".

Recurentul susţine că a solicitat organului fiscal să îi comunice anumite informaţii cu caracter public privind activitatea societăţii S.C. B. S.R.L. şi acesta a refuzat, invocând necesitatea respectării secretului fiscal.

Prin necomunicarea informaţiilor publice, recurentul pretinde că i-a fost îngrădit dreptul la protecţia datelor personale, ca efect al invocării secretului fiscal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că recurentul se află, în eroare, prin invocarea nerespectării dreptului la protecţia datelor cu caracter personal în ipoteza menţionată.

Plecând de la situaţia premisă, titularul dreptului la protecţia datelor cu caracter personal este societatea S.C. B. S.R.L., deoarece se pretinde comunicarea datelor cu caracter personal ale acestei persoane juridice şi nu ale recurentului.

În schimb, recurentul, prin solicitarea adresată organului fiscal (de a fi comunicate informaţii economice ale unui contribuabil) îşi exercită dreptul la libertate de exprimare, în accepţiunea dreptului de a solicita şi primi informaţii cu caracter public.

Cu respectarea obligaţiile consacrate de normele interne şi comunitare, intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a comunicat informaţiile fiscale solicitate de către recurent, în calitatea de persoană fizică, cu scopul protejării dreptului la protecţia datelor cu caracter personal ale societăţii juridice prin invocarea secretului fiscal, în condiţiile în care contribuabilul (SC B. SRL) nu şi-a manifestat consimţământul pentru a fi comunicate informaţiile fiscale, iar solicitantul (recurentul) nu a invocat nicio motivare expresă şi legitimă şi niciun argument convingător pentru a demonstra necesitatea transferului acestor date personale.

În acest sens, este şi jurisprudenţa CEDO, care în hotărârea Magyar Helsinki, CEDO a stabilit că articolul 10 nu conferă unei persoane fizice dreptul de acces la informaţiile deţinute de o autoritate publică şi nu obligă guvernul să comunice aceste informaţii persoanelor fizice. Cu toate acestea, ar putea apărea un astfel de drept sau obligaţie în următoarele situaţii: în primul rând, în cazul în care divulgarea informaţiilor este impusă printr-un ordin judecătoresc care a dobândit o forţă juridică; în al doilea rând, în cazul în care accesul la informaţii este esenţial pentru exercitarea de către o persoană a dreptului său la libertatea de exprimare – în special a libertăţii de a primi şi de a transmite informaţii – şi dacă refuzarea accesului ar aduce atingere acestui drept. Aspectul dacă refuzarea accesului la informaţii constituie o ingerinţă în libertatea de exprimare a unui solicitant şi amploarea acestei ingerinţe trebuie să fie evaluate de la caz la caz şi în funcţie de circumstanţele specifice, printre care: (i) scopul cererii de informaţii; (ii) natura informaţiilor solicitate; (iii) rolul solicitantului; şi (iv) aspectul dacă informaţiile sunt pregătite şi disponibile.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere criticile formulate de către recurent, care se referă numai la îngrădirea dreptului său la protecţia datelor cu caracter personal, confuzia realizată între exercitarea dreptului de a primi informaţii (neinvocat în litigiul pendinte), ca o consecinţă a manifestării libertăţii de exprimare şi conţinutul dreptului la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi titularul exerciţiului acestui drept, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul juridic invocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând ca fiind neîntemeiate criticile formulate, în conformitate cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1407A din 22 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

2. Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1252/2022 din 23 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin hotărârea judecătorească menţionată, s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1407A/22.10.2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2020, formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

S-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1407A/22.10.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, în sensul că a obligat apelantul - reclamant să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată.

Prin memoriul de recurs declarat împotriva deciziei de completare, recurentul reiterează aserţiunile din primul memoriul de recurs cu privire la aplicarea izvoarele dreptului Uniunii Europene (tratate, directive, decizii) care nu au nicio legătură cu hotărârea judecătoarească atacată, împrejurare excedând limitele recursului declarat.

Singura critică formulată de către recurent, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., având în vedere inexistenţa culpei sale procesuale.

Instanţa supremă evidenţiază că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii", întemeiată atât pe dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. (normele de drept procedural), cât şi pe dispoziţiile art. 1357 C. civ. (normele de drept substanţial), care justifică acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de un litigiu într-un alt litigiu.

Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri/acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativă sus-amintită). Astfel înţeleasă, în culpă procesuală, aşa cum este definită şi pe care se întemeiază reglementarea din art. 453 noul C. proc. civ., "partea care cade în pretenţii", poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii, care a căzut în pretenţii, fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor, pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Se constată că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată – în care este inclus şi onorariul apărătorului părţii ce a avut câştig de cauză – îl reprezintă culpa procesuală a părţii adverse, care prin atitudinea sa a condus la declanşarea litigiului.

Existenţa culpei procesuale în situaţia obligării la plata acestora a părţii căzute în pretenţii este consacrată prin decizia nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014 şi prin decizia nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871/6 noiembrie 2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine culpa procesuală a recurentului, ale cărei apărări formulate în calea de atac a apelului au fost considerate neîntemeiate, împrejurare faţă de care a pierdut în calea de atac a apelul.

Astfel, în mod legal a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, achitat de către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac a apelului.

Alegaţiile recurentului cu privire la validitatea contractului de asistenţă juridică, efectele juridice şi semnarea electronică a acestuia, vor fi înlăturate cu motivarea că în lipsa supunerii dezbaterii acestor aspecte în faţa instanţei de apel cu ocazia cercetării căii de atac declarate, nu se poate admite deducerea judecăţii acestora în faţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii de completare a hotărârii, în cadrul procedurii instituite de art. 444 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, se constată că, în lipsa invocării excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului pârâtei în faţa instanţei de apel (ca efect al nevalabilităţii contractului de asistenţă juridică), prin care s-a soluţionat capătul principal de cerere, nu se poate admite invocarea acestor aspecte cu privire la capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că, în calea de atac a apelului, nu s-a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului ales al pârâtei, împrejurare faţă de care chestiunea legată de reprezentarea acesteia a fost tranşată în mod definitiv, nemaiputând fi astfel pusă în discuţie, în prezenta cauză, valabilitatea contractului de asistenţă juridică.

În plus, se învederează că există, pe de o parte, raportul juridic de drept civil născut, prin încheierea contractului de asistenţă juridică, între avocat şi clientul său, şi, pe de altă parte, raportul juridic dintre părţile litigante, care se referă la un alt aspect, respectiv acela al modalităţii de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată, de cel căzut în pretenţii.

Nevalabilitatea contractului de asistenţă juridică poate fi invocată de către partea adversă numai în cauză respectivă prin mecanismul invocării excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant al apărătorului (ca efect al nulităţii contractului de asistenţă juridică), nu în cadrul procedurii de completare a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti.

Referitor la dovada plăţii onorariului de avocat, se reţine că, proba raporturilor dintre avocat şi client, adică proba a ceea ce s-au obligat părţile prin încheierea contractului de asistenţă juridică este diferită de proba plăţii, ca mijloc de executare a obligaţiilor şi cauză de încetare a raportului obligaţional.

Aplicând normele de drept substanţial privind dovada plăţii, se constată că sunt incidente următoarele dispoziţii legale.

Art. 1499 din C. civ. stipulează că "dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă", iar potrivit art. 1500 alin. (1) din C. civ., "cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei."

Astfel, se reţine că intimata a făcut dovada întinderii şi a plăţii cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocaţial prin extrasul de cont si chitanţa seria x/28.04.2021 atestă achitarea sumei de 1500 RON cu titlu de onorariu de avocat.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Curtea, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1252/2022 din 23 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 6500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat aferent căii de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1407A din 22 octombrie 2021 şi a deciziei civile nr. 1252/2022 din 23 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 6500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.