Tort claim for abusive land use: statute of limitations accrual and interruption by administrative acts

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 11 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul Craiova, prin primar, a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 372.281 RON, reprezentând contravaloarea folosinţei terenului în suprafaţă de 227 mp, situat în Craiova str. x, jud. Dolj, pe ultimii 3 ani, respectiv 26.11.2012- 26.11.2015.

În drept, a invocat dispoziţiile C. civ., ale Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi regimul juridic al acesteia şi cele ale Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2541 din 21 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Municipiul Craiova, prin primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1367 A/2020 din data de 22 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Municipiul Craiova, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 2541 din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.; a anulat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa pretenţiilor aferente perioadei 23.11.2015 – 26.11.2015 şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului acestor pretenţii primei instanţe; a păstrat soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa pretenţiilor aferente perioadei 26.11.2012 – 22.11.2015.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Craiova, prin primar, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 17 februarie 2022.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicita admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Printr-o primă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune, raportându-se greşit la momentul de la care curge termenul pentru prescripţia dreptului material la acţiune, fără a ţine cont de aspectul că faptul ilicit cauzator de prejudicii, aşa cum a fost relevat şi prin cererea de chemare în judecată, dar şi prin celelalte acte procedurale efectuate de către reclamant în cauză, este reprezentat de folosirea abuzivă a terenului, iar în ceea ce priveşte modalitatea săvârşirii acestei fapte ilicite folosirea abuzivă a terenului de către pârâtă a continuat şi după perioada ce face obiectul litigiului. Or, din acest punct de vedere, a susţinut că faptul cauzator de prejudiciu subzistă atâta timp cât există ocuparea abuzivă a terenului, dreptul material la acţiune nefiind stins prin prescripţie.

Pârâta A. S.R.L. a solicitat Primăriei Municipiului Craiova prin adresa nr. x din data de 04.09.2015 constituirea unui drept real imobiliar de superficie asupra unui teren pe care sunt edificate construcţii pe care le are în proprietate, solicitare care s-a materializat prin adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 419/2015, ocazie cu care a constatat că pârâta ocupa fără drept terenul proprietatea reclamantului, motiv pentru care este întemeiat să se perceapă contravaloarea lipsei folosinţă şi pentru 3 ani anteriori adoptării Hotărârii de Consiliu Local fiind aplicate dispoziţiile referitoare la calculul termenului de prescripţie.

A mai criticat recurentul că instanţa de apel nu a analizat pretenţiile deduse judecăţii şi prin prisma caracterului individual al hotărârii consiliului local, conform căruia aceasta reprezintă o manifestare de voinţă care creează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate, iar atât timp cât pârâta, beneficiara dreptului de superficie, nu a contestat obligaţiile care i-au fost stabilite prin actul administrativ, reiese în mod evident o acceptare tacită a celor stabilite prin HCL, ca şi mod de manifestare de voinţă a acesteia.

Astfel, obligaţia de plată a pretenţiilor a fost stabilită potrivit Hotărârii de Consiliu Local, comunicată pârâtei, care nu a uzat de mijloacele legale pentru anularea acesteia, ceea ce echivalează cu recunoaşterea dreptului fiind întrerupt cursul prescripţiei extinctive în condiţiile art. 2537 pct. 1 C. civ.

În acest sens, recurentul a opinat că instanţa trebuia să constate, prin prisma dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., că necontestarea obligaţiilor care i-au fost stabilite pârâtei prin actul administrativ, reprezintă o acceptare tacită a celor stabilite prin HCL, ca şi mod de manifestare de voinţă a acesteia şi astfel o recunoaştere a obligaţiei de plată a contravalorii lipsei de folosinţă aferentă perioadei 26.11.2012-26.11.2015, în sensul dispoziţiilor C. civ.

O altă critică a recurentului a vizat faptul că instanţa de apel a reţinut şi interpretat în mod greşit că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ. pe motiv că în adresa pârâtei nr. x/04.09.2015 nu se recunoaşte vreo obligaţie de plată a contravalorii lipsei de folosinţă începând cu 26.11.2012, ci doar a solicitat acordarea unui drept de superficie asupra terenului.

Or, prin depunerea cererii prin care se solicită constituirea unui drept real imobiliar asupra terenului situat în Craiova, str. x şi prin indicarea faptului că terenul proprietatea Municipiului este ocupat de construcţiile ce se află în proprietatea pârâtei, a operat o recunoaştere a faptei ilicite, pârâta recunoscând că ocupa fără drept terenul, solicitând astfel intrarea în legalitate.

În aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să constate că nu s-a împlinit termenul de prescripţie pentru a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul situat în Craiova, str. x, prin intervenirea cazului de întrerupere a prescripţiei aşa cum este reglementat de art. 2537 pct. 1 C. civ., raportat la data de solicitării pârâtei de constituire a dreptului de superficie (04.09.2015), la data adoptării Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 419/26.11.2015 şi la data până la care pârâtei i s-a acordat termen în vederea efectuării plăţii sumei ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cei trei ani anteriori constituirii dreptului de superficie (23.02.2015).

Astfel, recurentul a opinat, raportat la dispoziţiile art. 2537 pct. 1, art. 2538 şi art. 2541 alin. (3) C. civ., că data de la care se calculează termenul de prescripţie de 3 ani este data la care este scadentă obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă, cu privire la care pârâta a fost notificată.

Mai mult, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt prin cele două adrese depuse la dosarul cauzei drept probatoriu: adresa nr. x/2018 şi notificarea nr. x/2018, însă, în mod eronat a reţinut că întreruperea operează numai cu privire la pretenţiile aferente perioadei 23.11.2015-26.11.2015, iar nu şi pentru cele aferente perioadei 26.11.2012-22.11.2015, neluând în considerare caracterul continuu al faptei ilicite.

De asemenea, înlăuntrul aceluiaşi termen a fost însuşit raportul de evaluare având ca obiect cuantumul prestaţiei titularului dreptului de superficie S.C. A. S.A, prin Hotărâre de Consiliu Local, act aflat în circuitul civil, ce nu a fost contestat în conformitate cu prevederile legii speciale.

În acest sens, recurentul a susţinut că instanţa de judecată a ignorat termenul suspensiv stabilit în cuprinsul Hotărârii Consiliului Local de constituire a dreptului de superficie, acest termen amânând executarea obligaţiei de plată impuse în sarcina debitorului, potrivit art. 2523 alin. (2) C. civ.

În susţinerea motivului de casare circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanţa de apel, fără să analizeze toate argumentele reclamantului, a realizat o judecată sumară a cauzei, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării.

Or, dacă instanţele de fond au reţinut situaţia de fapt într-o manieră sumară, instanţa de recurs nu poate statua asupra legalităţii hotărârii, a cărei casare se impune pentru neîndeplinirea obligaţiei de motivare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului, întrucât recurentul Municipiul Craiovanu a reluat, prin cererea de recurs, aceleaşi critici formulate în fata instanţei de apel; pe fond, a solicitat respingerea recursul, ca nefondat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimata-pârâtă a susţinut că este nefondat, întrucât instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt a litigiului, apreciind corect că obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală este independentă de constituirea dreptului de superficie, iar faptul că această obligaţie a fost inserată în Hotărârea Consiliului Local nu determină modificarea momentului naşterii dreptului la acţiune pentru valorificarea pretenţiilor care se stabileşte conform prevederilor art. 2528 C. civ.

Instanţa de apel a reţinut legal că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., adresa pârâtei nr. x/04.09.2015 neavând valoarea unui act întreruptiv de prescripţie pentru contravaloarea lipsei de folosinţă solicitată până la 04.09.2015, atât timp cât în cuprinsul acesteia nu se recunoaşte vreo obligaţie de plată a contravalorii lipsei de folosinţă începând cu 26.11.2012, ci doar s-a solicitat acordarea unui drept de superficie asupra terenului.

În ce priveşte aplicarea art. 2537 pct. 4 C. civ., instanţa de apel a reţinut legal că, în speţă, comunicarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 419/26.11.2015, la data de 05.01.2016, adresa nr. x/2018, comunicată la data de 20.04.2018 şi notificarea nr. x, comunicată la data de 23.11.2018, au valoare de punere în întârziere, pentru pretenţiile care nu erau prescrise la data la care a intervenit cazul întreruptiv de prescripţie, însemnând astfel că punerea în întârziere a operat pentru pretenţiile care nu erau prescrise la data la care a intervenit actul întreruptiv de prescripţie, iar potrivit art. 2540 C. civ., prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Cum cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 09.01.2019, punerea în întârziere efectuată prin actele comunicate la data de 05.01.2016, respectiv 20.04.2018, nu are valoare întreruptivă de prescripţie, la aceste date fiind depăşit termenul de 6 luni prevăzut de textul legal menţionat, care s-a împlinit la 05.07.2016, respectiv 20.10.2018.

A mai susţinut intimata că, referitor la condiţia prevăzută de art. 2540 C. civ., aceasta este îndeplinită doar în privinţa notificării nr. x comunicată la data de 23.11.2018, dată în raport cu care cererea de chemare în judecată a fost introdusă în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de textul de lege menţionat, întreruperea operând numai pentru pretenţiile aferente perioadei 23.11.2015 -26.11.2015, pentru pretenţiile aferente perioadei 26.11.2012 - 22.11.2015, la data de 23.11.2018 termenul de prescripţie fiind împlinit.

Instanţa de apel a apreciat legal că numai pentru pretenţiile aferente perioadei 23.11.2015 - 26.11.2015 a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, care nu era împlinit la data cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, în mod legal, a stabilit prescripţia dreptului la acţiune în privinţa pretenţiilor aferente perioadei 26.11.2012 -22.11.2015.

Cu privire la cel de-al doilea motiv al recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susţinut că este, de asemenea, nefondat, întrucât simpla indicare a acestui motiv de casare şi a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fără a arata în concret argumentele pretins a fi relevante şi neluate în discuţie de către instanţă nu înlătură nulitatea recursului.

Instanţa de apel a analizat toate criticile în privinţa termenului de la care curge termenul de prescripţie şi valoarea actelor întreruptive a prescripţiei, respectiv efectul special prevăzut de art. 2540 C. civ. (împlinirea termenului în condiţiile pasivităţii titularului dreptului care nu a formulat acţiune după notificare, în termen de 6 luni).

Conchizând, intimata a susţinut că nu poate fi vorba despre o lipsă de motivare, după cum nu se poate vorbi nici despre o motivare greşită, instanţa identificând şi statuând pe baza probelor dosarului, în raport cu instituţia prescripţiei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în raport cu motivele de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, în considerarea celor ce succed:

II.1. Circumscris celui dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul afirmă interpretarea greşită, de către instanţa de apel, a normelor care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune, în concret, a dispoziţiilor art. 2537 pct. 1, art. 2538 şi art. 2541 alin. (3) C. civ.

În esenţă, recurentul consideră că momentul iniţial al termenului de prescripţie de 3 ani concide cu data scadenţei obligaţiei de plată a contravalorii lipsei de folosinţă cu privire la care pârâta a fost notificată. Mai mult,în opinia recurentului, a operat şi întreruperea cursului prescripţiei extinctive, prin cele două adrese existente la dosarul cauzei, iar întreruperea vizează întreaga perioadă pentru care solicită despăgubiri, în considerarea caracterului continuu al faptei ilicite.

Criticile recurentului sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte relevă considerentele de fapt esenţiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanţe de fond:

Prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului Craiova cu nr. x/04.04.09.2015, S.C A. S.R.L a solicitat autorităţii publice constituirea unui drept real imobiliar asupra unui teren situat în Craiova, str. x, înregistrat în inventarul domeniului privat al municipiului Craiova la poziţia 17 din anexa 1 la Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 380/2015, pe care sunt edificate construcţii pe care le deţin în proprietate, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din data de 10.11.2003 şi din fişa corpului de proprietate şi planul de amplasament şi delimitare a bunului.

Cu privire la acest teren, aparţinând domeniului privat al municipiului Craiova, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Craiova, nr. 419/26.11.2015, a fost aprobată constituirea unui drept de superficie cu titlu oneros, în favoarea pârâtei.

În cuprinsul articolului 4 din HCL 419/2015, se stipulează obligaţia S.C. A. de a plăti, în termen de 90 de zile de la aprobarea constituirii dreptului de superficie, contravaloarea folosinţei pe ultimii 3 ani a terenului, iar prin art. 5 se prevede că nerespectarea acestei obligaţii duce la neîncheierea contractului de superficie în formă autentică.

Această hotărâre a fost comunicată pârâtei la data de 05.01.2016.

Prin adresa nr. x/19.04.2018, emisă de Primăria municipiului Craiova, comunicată pârâtei în data de 20.04.2018, îi este comunicat pârâtei cuantumul obligaţiei de plată reprezentând contravaloarea folosinţei pe ultimii 3 ani, respectiv 26.11.2012-26.11.2015, ca fiind de 372.281 RON.

Prin notificarea nr. x/14.11.2018 emisă de Primăria municipiului Craiova, pârâta este informată că figurează cu suma de plată în cuantum de 372.281 RON (comunicată prin adresa nr. x/2018). Această notificare a fost comunicată pârâtei în data de 23.11.2018, conform recunoaşterii sale.

Prin cererea dedusă judecăţii, transmisă în data de 09.01.2019 (data poştei) reclamantul Municipiul Craiova, prin primar, a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 372.281 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2227 mp, situat în Craiova, str. x, în suprafaţă de 22, aferentă perioadei 26.11.2012-26.11.2015.

Prin notele de şedinţă depuse în data de 04.11.2019, reclamantul a arătat expres că pretenţiile formulate sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care pârâta a ocupat, încă din anul 2003, terenul care aparţine municipalităţii, că obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă este independentă de constituirea dreptului de superficie şi nu trebuie privită exclusiv drept condiţie prealabilă de încheiere a contractului de superficie.

Totodată, se reţine faptul că, potrivit adresei nr. x/05.12.2003, emisă chiar de reclamant şi depusă de această parte la dosarul cauzei, invocată fiind, ulterior, prin notele scrise din 04.11.2019, încă de la data emiterii adresei- 05.12.2003- reclamantul ştia că pârâta S.C. A. are edificate clădiri pe terenul său. În cuprinsul adresei, se arată textual: "Referitor la cererea dv. înregistrată la nr. de mai sus, prin care solicitaţi să vă comunicăm regimul juridic al terenului/terenurilor pe care sunt amplasate obiectivele societăţii dv. vă comunicăm următoarele: terenul în suprafaţă de 2212 mp aferent spaţiului comercial situat în Craiova str. x, corespunzător spaţiului deţinut în proprietate de S.C. A. S.R.L. potrivit Contr.de vânzare cumpărare din 10.11.2003 aparţine domeniului privat al Primăriei Municipiului Craiova. Pentru întabularea în CF a acestor obiective, terenul aferent va fi înatbulat pe numele Consiliului Local al municipiului Craiova".

Aşa fiind stabilit cu certitudine în fapt, Înalta Curte reaminteşte că, în virtutea dreptului de dispoziţie, recunoscut părţilor în procesul civil, obiectul şi limitele procesului sunt cele stabilite prin cererile şi apărările acestora (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.). De altfel, neindicarea obiectului cererii de chemare în judecată şi a motivelor de fapt care îl justifică este sancţionată cu nulitatea expresă (art. 196 alin. (1) C. proc. civ.).

Exercitându-şi rolul activ în proces, prima instanţă şi, ulterior, instanţa de apel au dat faptelor deduse judecăţii calificarea juridică concretă, soluţionând litigiul conform regulilor de drept aplicabile unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Reclamantul însuşi a făcut cuvenitele precizări, arătând, în tot cursul procesului, inclusiv prin cererea de recurs, că pretenţia concretă formulată are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală a pârâtei, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în "folosirea abuzivă a terenului", folosire care continuă şi în prezent.

Or, potrivit art. 2528 C. civ., prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (şi în cazurile asimilate) începe să curgă, alternativ, de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială stabileşte, alternativ, două momente de la care începe să curgă prescripţia, şi anume: un moment subiectiv, principal, reprezentat de data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea; un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, această dată urmând a fi stabilită prin hotărârea judecătorească, pe baza unui probatoriu complex.

Reţinând, în mod corect, incidenţa în cauză a prevederilor art. 2517 C. civ., cele care reglementează termenul general de prescripţie, acela de 3 ani, şi făcând o judicioasă aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ..(anterior evocate), instanţa de apel a stabilit că reclamanta a cunoscut, în mod efectiv, faptul juridic ilicit constând în folosirea abuzivă a terenului de către pârâtă din anul 2003. La finalul acestui an, prin adresa nr. x/05.12.2003, reclamantul îi comunică pârâtei, la solicitarea acesteia, regimul juridic al terenului ocupat de construcţiile aflate în proprietatea pârâtei, precizându-i că "terenul în suprafaţă de 2212 mp. aferent spaţiului comercial situat în Craiova str. x, corespunzător spaţiului deţinut în proprietate de S.C. A. S.R.L. potrivit Contr.de vânzare cumpărare din 10.11.2003 aparţine domeniului privat al Primăriei Municipiului Craiova." Acest moment marchează naşterea dreptului la acţiunea în repararea prejudiciului şi începutul prescripţiei extinctive.

Uzând de dreptul său de dispoziţie juridică, reclamantul a sesizat instanţa de judecată abia în data de 9 ianuarie 2019, solicitând repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat printr-un act ilicit de folosintă fără drept a terenului aflat în proprietatea sa privată; sunt pretinse despăgubiri băneşti aferente perioadei cuprinse între 26.11.2012 şi 26.11.2015.

Înalta Curte observă că reclamantul solicită despăgubiri pentru ultimii trei ani anteriori datei la care a fost emisă HCL nr. 419 din 26.11.2015, prin care a fost aprobată cererea pârâtei de constituire a unui drept de superficie cu privire la terenul pe care îl foloseşte şi a fost stabilită obligaţia plăţii contravalorii acestei folosinţe, pentru ultimii 3 ani.

Aşa fiind, în circumstanţele date ale cauzei, cu certitudine stabilite prin hotărârile instanţelor de fond, în baza probatoriului ce a fost administrat, dreptul la acţiune pentru pretenţiile aferente datei de 26.11.2012 era născut la această dată, reclamantul având cunştiinţă de faptul juridic ilicit al folosinţei exercitate abuziv în tot acest timp în mod continuu, începând cu anul 2003.

Caracterul continuu al folosinţei exercitate de pârâtă în privinţa terenului aflat în proprietatea reclamantului nu este de natură să amâne începutul prescripţiei extinctive al dreptului la acţiunea în pretenţii, în sensul celor afirmate de recurent. Contravaloarea lipsei de folosinţă putea să fie solicitată numai cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă de 3 ani, calculat pentru fiecare zi de folosinţă exercitată, astfel cum în mod corect a considerat prima instanţă şi a confirmat instanţa de apel. De altfel, reclamantul, însuşi, cu toate că invocă caracterul continuu al faptei ilicite, pentru a înlătura efectele prescripţiei extinctive, le recunoaşte, implicit, câtă vreme, prin cererea de chemare în judecată, solicită despăgubiri numai pentru 3 ani, iar nu pentru întregul interval de timp care a curs, din 26.11.2012 şi până în prezent.

În acest context, Înalta Curte observă că reclamantul, solicitând despăgubiri pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii HCL nr. 419/2015, prin precizarea expresă a momentului iniţial ca fiind "26.11.2012", a ignorat el însuşi data la care era scadentă obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă, termenul de 90 de zile stipulat în cuprinsul HCL nr. 419/2015, cu privire la care a susţinut, în faţa instanţei de apel, că ar reprezenta momentul iniţial al prescripţiei extinctive.

Dincolo de acest aspect, aflat în legătură cu limitele învestirii primei instanţe prin cererea de chemare în judecată, în mod corect, instanţa de apel a subliniat că obligaţia inserată în hotărârea din 2015 a Consiliului local al municipiului Craiova nu modifică momentul naşterii dreptului la acţiune, atâta timp cât reclamantul a înţeles să solicite despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale, invocând faptul ilicit al exercitării unei folosinţe îndelungate fără nici un titlu, în mod abuziv. Pretenţia concretă dedusă judecăţii nu a fost întemeiată pe clauzele HCL nr. 419/2015, iar prejudiciul invocat nu a fost justificat de reclamant pe nerespectarea obligaţiei de plată stipulată în actul administrativ menţionat. Dimpotrivă, cauza cererii de chemare în judecată(având o natură factuală) a fost explicit evidenţiată de reclamant prin invocarea unei folosinţe abuzive, îndelungate, fără plata unor despăgubiri. Or, prescripţia dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală este supusă prevederilor art. 2528 C. civ., corect identificat şi judicios aplicat de către instanţa de apel.

Prin urmare, reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din anul 2003 însă a stat în pasivitate, până în data de 9.01.2019, când a sesizat instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, precizând că faptul juridic ilicit constă în "folosirea abuzivă a terenului", o folosire continuă, terenul fiind ocupat de construcţia aflată în proprietatea pârâtei.

Pentru a înlătura efectele prescripţiei extinctive, invocată în apărare, reclamantul a susţinut existenta unor cauze întreruptive de prescripţie, şi anume: recunoaşterea tacită a obligaţiei de către pârâtă şi ieşirea titularului dreptului la acţiune din starea de pasivitate, prin două notificări, transmise pârâtei.

Cu privire la recunoaşterea pârâtei, consacrată ca şi cauză întreruptivă de prescripţie prin art. 2537, pct. 1 C. civ., ea operează în formele şi în condiţiile prevăzute de art. 2538 C. civ.

În raport cui aceste texte normative, pentru ca recunoaşterea obligaţiei de către cel în folosul căruia curge prescripţia să producă efectul legal întreruptiv de prescripţie, ea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, realizată în termenul de prescripţie, iar nu înaintea sau după împlinirea acestuia. În privinţa recunoaşterii tacite, ea rezultă, de cele mai multe ori, dintr-un act de executare voluntară a prescripţiei datorate, însă poate fi dedusă şi din alte manifestări neechivoce, în măsură să ateste confirmarea dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia.

În prezentul proces, reclamantul afirmă că nerambursarea obligaţiei de plată a unor despăgubiri băneşti, stabilită în sarcina pârâtei prin HCL nr. 419/2015, reprezintă "o acceptare tacită", în sensul art. 2537 pct. 1 C. civ. Totodată, susţine că cererea formulată de pârâtă în data de 4 septembrie 2015, prin care solicită constituirea în favoarea sa a unui drept de superficie, are şi ea valoarea unei recunoaşteri a faptei ilicite.

Înalta Curte reaminteşte că legea civilă substanţială, prin textele normative mai sus evocate, conferă efect întreruptiv de prescripţie nu "acceptării tacite", ci "recunoaşterii", care poate fi şi ea tacită, implicită, însă rezultă din actele săvârşite de cel în folosul căruia curge prescripţia, din manifestări active, neechivoce, în măsură să ateste confirmarea dreptului.

În al doilea rând, astfel cum a fost precizat anterior, prezenta acţiune civilă în răspundere delictuală nu are nicio legătură cu recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea pârâtei şi condiţiile în care acesta a fost constituit, prin actul administrativ emisă de reclamant. Reclamantul a pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă invocând faptul ilicit al folosinţei exercitată abuziv de pârâtă, iar nu obligaţiile stipulate în favoarea acesteia printr-un act administrativ, iar prima instanţă a stabilit corect obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, judecând în limitele învestirii sale.

Cu referire la cererea pârâtei de constituire a unui drept de superficie în favoarea sa, transmisă reclamantului în data de 4 septembrie 2015, nici acest act nu poate avea valoarea juridică a unei recunoaşteri tacite, în înţelesul art. 2537 pct. 1 C. civ., întrucât o astfel de recunoaştere trebuie să vizeze dreptul a cărei acţiune se prescrie şi a obligaţiei corelative, în speţă, aceasta vizând plata unor despăgubiri băneşti pentru folosinţa exercitată fără titlu, în mod abuziv. Or, cererea pârâtei nu conţine o astfel de recunoaştere, astfel cum temeinic a statuat instanţa de apel, iar ea nu ar putea fi dedusă implicit, trebuind să fie "neîndoielnică", în raport cu exigenţa legii. Mai mult, observaţia instanţei de apel este corectă şi în ceea ce priveşte momentul în care poate fi făcută o astfel de recunoaştere, în nici un caz nu înainte ca termenul de prescripţie să îşi înceapă cursul, întrucât ea întrerupe termene care au început să curgă şi care nu s-au împlinit încă. Prin urmare, în cauza prezentă, cele două acte evocate de reclamant nu pot avea valoarea unei recunoaşteri a dreptului la acţiunea în pretenţii promovată şi, mai mult decât atât, nici nu ar putea produce efectul întreruptiv afirmat, pentru perioada anterioară momentului iniţial al prescripţiei extinctive.

Referitor la cele trei comunicări pe care reclamantul le-a făcut pârâtei, informând-o cu privire la obligaţia de plată a unor despăgubiri băneşti datorate pentru folosinţa terenului o perioadă de 3 ani, anterioară emiterii hotărârii de consiliu local, instanţa de apel a considerat că acestea au valoarea unor puneri în întârziere şi produc efectul întreruptiv de prescripţie, în sensul art. 2537 pct. 4 C. civ. Aceste statuări ale instanţei de apel nu fac obiectul controlului de legalitate, ele fiind favorabile pârâtului şi, în consecinţă, necontestate, prin declaraţia de recurs.

Recurentul afirmă, însă, că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că întreruperea vizează exclusiv perioada cuprinsă între 23.11.2015 şi 26.11.2015, iar nu întregul interval de 3 ani, pentru care s-au solicitat despăgubiri, ignorând astfel caracterul continuu al faptei ilicite comise de pârâtă printr-o folosinţă continuă a terenului aflat în proprietatea reclamantului.

Înalta Curte reţine că, pentru a decide astfel, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 2540 C. civ., text de lege care condiţionează producerea efectului întreruptiv de prescripţie de introducerea unei cererii de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Astfel, raportându-se la data cererii de chemare în judecată, precum şi la fiecare dintre celei trei puneri în întârziere realizate prin actele de comunicare ale reclamantului, instanţa de apel a statuat că se verifică condiţia legii referitoare la termenul de 6 luni pentru ieşirea din pasivitate exclusiv în privinţa ultimei dintre comunicări, aceea din data de 23.11.2018. Or, recurentul nu se raportează la aceste considerente decisive ale instanţei de apel şi nici la prevederile art. 2540 C. civ., criticile aduse deciziei sub acest aspect fiind unele de netemeinicie, iar nu de nelegalitate şi se vor respinge.

II.2. Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă că instanţa de apel nu a analizat toate argumentele exprimate prin declaraţia de apel şi a realizat o judecată sumară a cauzei, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, în sensul exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Aceste critici sunt neîntemeiate.

Înalta Curte constată că recurentul omite să indice care sunt, în concret, "argumentele" la care instanţa de apel nu a răspuns, care sunt chestiunile de fapt şi de drept cu privire la care apelul a devoluat şi nu au fost luate în considerare de către instanţa de apel. Or, în aceste circumstanţe, afirmaţiile acestuia, cu privire la o pretinsă nelegalitate a deciziei instanţei de apel, nu pot fi verificate în recurs.

Înalta Curte observă că decizia instanţei de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază, că este stabilită situaţia de fapt a cauzei, că au fost bine conturate şi evidenţiate chestiunile de drept pe care litigiul le aduce în discuţie, că sunt corect identificate normele materiale incidente situaţiei de fapt, raţionamentul logico-juridic al instanţei fiind unul de bună calitate, că se răspunde, în detaliu, motivelor de apel formulate de reclamant.

Considerentele instanţei de apel susţin, în mod esenţial, rezolvarea dată litigiului, ele au făcut posibilă exercitarea controlului judiciar şi exclud orice arbitrariu, fiind în măsură să asigure părţilor din acest proces garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Pentru toate cele ce preced, aplicând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respingere recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva deciziei nr. 1367 A/2020 din data de 22 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.