Limitation period for delictual liability: 2008 notice to civil party triggers prescription, not final criminal conviction

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Municipiul Constanţa, prin primar, a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor A., B., C., D., E., F. şi G. la plata sumei de 4.384.867 dolari, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul parţial cauzat patrimoniului U.A.T. Municipiul Constanţa prin infracţiunile săvârşite în cazul de retrocedare H., astfel cum au fost constatate definitiv prin decizia penală nr. 32/A/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2008, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de chemare în garanţie înregistrată la data de 04.05.2021, pârâtul D. a solicitat obligarea fiecărui chemat în garanţie, respectiv ceilalţi pârâţi din cererea de chemare în judecată, la plata sumei de bani ce urmează a fi stabilită de instanţă ca urmare a participaţiei fiecăruia la săvârşirea faptei ilicite invocate de reclamant, în cazul plăţii de către pârâtul D. a întregului prejudiciu cauzat patrimoniului U.A.T. Municipiul Constanta prin infracţiunile săvârşite în cazul de retrocedare H..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3686/21.10.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins ca nefondate excepţiile netimbrării, nulităţii şi inadmisibilităţii cererii principale şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi, a respins cererea principală ca prescrisă, a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtul D., pe care a anulat-o, a respins cererile reclamantului şi ale pârâţilor D., A. şi C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 105C/15.04.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes în formularea apelurilor principale de către pârâţii C. şi D., precum şi a apelului incident de către pârâtul B., a admis apelurile principale formulate de către reclamantul Municipiul Constanţa, prin primar, şi de către pârâţii C. şi D., precum şi apelul incident formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 3686/21.10.2021 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 105C/15.04.2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs în termen pârâţii A., E., B., C., D. şi G..

4.1. Recursul declarat de pârâtul A.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În susţinere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 6 alin. (4) din noul C. civ., art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care a învederat următoarele argumente:

Interpretarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 şi ale art. 6 alin. (4) din C. civ. duce la concluzia că prevederile actualului C. civ. nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. În acord cu aceste dispoziţii legale, prescripţiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 şi neîmplinite până la această dată, reprezentând situaţii juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacţie principiului respectării aşteptărilor legitime. Prin decizia în interesul legii nr. 1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

În speţă, prescripţia a început să curgă sub regimul guvernat de Decretul nr. 167/1958, din moment ce intimatul-reclamant a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea cel târziu la data de 13.03.2008.

Astfel, după cum rezultă din considerentele sentinţei penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008, pe parcursul urmăririi penale, respectiv prin adresa din data de 19.02.2008, intimatul-reclamant a fost încunoştiinţat de organul de urmărire penală "asupra tuturor detaliilor şi împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul său", fără însă a se constitui parte civilă. Prin urmare, la data primirii acestei adrese, intimatul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele răspunzătoare de producerea sa. Fără a cunoaşte data la care s-a primit adresa, este cert că, la data de 13.03.2008, intrase în posesia sa, de vreme ce chestiunea a format obiectul ordinii de zi a şedinţei Consiliului Local Constanţa, astfel că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit cel mai târziu la data de 13.03.2011, acţiunea introdusă la data de 01.04.2021 fiind prescrisă.

4.2. Recursul declarat de pârâtul E.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În susţinere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 6 alin. (4) din noul C. civ., art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care a învederat următoarele argumente:

Din moment ce data la care a început să curgă termenul de prescripţie în cauză este 13.03.2008, când intimatul-reclamant, după ce organul penal i-a comunicat ordonanţa nr. 29/P/2005 şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, cu indicarea pagubei produse şi a persoanelor care se fac răspunzătoare, a decis să nu se constituie parte civilă în cauza penală, rezultă că legea aplicabilă prescripţiei extinctive este Decretul nr. 167/1958.

În mod nelegal, instanţa de apel a statuat că sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ., arătând că doar de la data pronunţării hotărârii definitive de condamnare, respectiv 07.02.2019, intimatul-reclamant a avut cunoştinţă de persoanele vinovate şi de paguba produsă. Este nelegal raţionamentul instanţei de apel că termenul de prescripţie curge de la data pronunţării deciziei penale definitive, întrucât nicio dispoziţie legală nu dispune că, pentru a formula pretenţii civile ca urmare a comiterii unei infracţiuni, este obligatorie soluţionarea definitivă a cauzei penale, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte prin decizia civilă nr. 113/27.01.2021. Instituţia constituirii de parte civilă ar fi golită de conţinut dacă mai întâi ar trebui soluţionat procesul penal, pentru ca ulterior să se poată formula pretenţii civile.

În procesul penal, intimatul-reclamant a avut posibilitatea să se constituie parte civilă încă din data de 25.02.2008, acest lucru fiindu-i solicitat prin adresa D.N.A. înregistrată sub nr. x/25.02.2008, care a fost însoţită de ordonanţa din 25.07.2007 şi de raportul de constatare întocmit în baza rezoluţiei nr. 29/P/2005 din 28.02.2007, însă, prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanţa nr. 139/13.03.2008, s-a decis să nu se constituie parte civilă în procesul penal. Intimatul-reclamant, luând la cunoştinţă din rechizitoriu de faptele penale imputate în cazul de retrocedare H. şi de prejudiciul reţinut a fi produs, avea opţiunea de a se constitui parte civilă până la citirea actului de sesizare (04.04.2012), potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.. Mai mult, de la momentul citirii actului de sesizare şi pe toată durata cercetării judecătoreşti, până la data de 07.02.2019, când Înalta Curte a pronunţat decizia penală nr. 32A/07.02.2019, intimatul-reclamant a beneficiat de prevederile legale care-i dădeau dreptul de a întrerupe cursul prescripţiei, prin promovarea unei acţiuni civile la instanţa civilă şi suspendarea judecării până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

Existenţa pe rol a acţiunii penale nu constituie o cauză de întrerupere sau suspendare a prescripţiei, acestea fiind expres şi limitativ reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Faptul că anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală nu înseamnă că termenul de prescripţie este suspendat sau întrerupt până la definitivarea acestor elemente.

Câtă vreme instanţa supremă şi-a motivat decizia penală definitivă în baza raportului de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat de specialiştii D.N.A., intimatului-reclamant fiindu-i solicitat încă din anul 2008 ca, în baza acestuia, să se constituie parte civilă, este nelegal raţionamentul instanţei de apel, în sensul că păgubitul Municipiul Constanţa a fost de bună-credinţă, atunci când a luat cunoştinţă de acuzaţiile privind paguba şi persoanele vinovate de producerea ei şi nu le-a crezut, pe fondul unei comunicări deficitare sau al caracterului neconcludent al probelor ce i-au fost transmise.

4.3. Recursul formulat de pârâtul B.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În susţinere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care a învederat următoarele:

Ori de câte ori, anterior emiterii rechizitoriului, i se cere părţii vătămate să declare dacă se constituie sau nu parte civilă, punându-i-se la dispoziţie toate probele administrate în dosar, nu se poate concluziona decât într-un singur sens, şi anume că termenul de prescripţie începe să curgă de la data luării la cunoştinţă a înscrisurilor comunicate de organul de urmărire penală.

Este dreptul părţii vătămate de a se constitui sau nu parte civilă, dar odată încunoştiinţată de această posibilitate, partea vătămata, dacă alege să nu se constituie parte civilă, trebuie să depună toate diligenţele pentru ca opţiunea să nu se îndrepte împotriva ei, printre care figurează şi obligaţia de a lua toate măsurile ca termenul de prescripţie să se împlinească.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, nu se poate spune că au fost comunicate intimatului-reclamant informaţii neconcludente sau deficitare, întrucât, prin adresa din data de 20.02.2008, D.N.A. a comunicat date concrete şi precise cu privire la obiectul dosarului nr. x/2005, fiind indicate persoanele vinovate, menţiunea că prin faptele penale patrimoniul unităţii-administrativ-teritoriale a fost deposedat de terenuri, fiind indicate şi valorile acestora. Mai mult, la această adresă au fost ataşate ordonanţa penală nr. 29/2005 şi o copie a raportului de constatare tehnico-ştiinţific, intimatul-reclamant având toate informaţiile necesare pentru a putea decide în cunoştinţă de cauză. De altfel, la pct. 51 din decizia recurată, instanţa de apel a arătat că organele judiciare şi D.N.A., în special, se bucură de prestigiu în societate, astfel că nu exista niciun motiv pentru care intimatul-reclamant să concluzioneze că informaţiile furnizate sunt neserioase, că trebuie ignorate şi că trebuia să aştepte finalul procesului penal, pentru a vedea dacă are sau nu are pretenţii civile.

Cererea de constituire de parte civilă în procesul penal nu aduce nicio atingere prezumţiei de nevinovăţie, întrucât ţine de latura civilă a procesului penal. Dacă s-ar îmbrăţişa punctul de vedere al instanţei de apel, ar însemna să fie lipsite de relevanţă toate textele din legislaţia penală referitoare la latura civilă, precum constituirea de parte civilă, termenele până la care se poate face, cauzele de suspendare a acţiunii civile etc. O atare interpretare a fost îmbrăţişată de Înalta Curte, care, prin decizia civilă nr. 113/27.01.2021, a statuat că niciun text legal nu confirmă teza raportării la rămânerea definitivă a hotărârii penale, pentru a putea fi cunoscută în mod definitiv persoana responsabilă de săvârşirea faptei, iar art. 4 şi art. 28 din C. proc. pen. nu răstoarnă regula instituită prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

4.4. Recursul formulat de pârâta C.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, respectiv cu privire la soluţia de admitere a apelului principal formulat de reclamant, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, precum şi înlăturarea considerentelor de la pct. 70-77, cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

În susţinere, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente:

Raportat la faptul că Municipiul Constanţa a fost încunoştiinţat asupra tuturor detaliilor şi împrejurărilor care au generat paguba în patrimoniul său, împrejurarea că nu s-a dat crezare acestor fapte de către consilierii locali nu reprezintă decât o culpă a acestora în exercitarea mandatului, fiind răsturnată prezumţia de bună-credinţă, aceştia având obligaţia de a acţiona preventiv şi în interesul comunităţii, conform art. 3 şi art. 7 din Legea nr. 393/2004.

Indiferent de faptul că inculpaţii au fost achitaţi de prima instanţă, consilierii locali nu ar fi putut cunoaşte acest lucru, nefiind o condiţie pentru exercitarea acţiunii civile achitarea sau condamnarea inculpaţilor, câtă vreme această acţiune civilă putea fi exercitată şi separat. De altfel, nu este o condiţie existenţa unei infracţiuni pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Dacă Municipiul Constanţa s-ar fi constituit parte civilă în dosarul penal, instanţa s-ar fi pronunţat şi asupra laturii civile, indiferent de crezarea dată de consilierii locali actelor emise de D.N.A. ori a probelor existente la momentul respectiv. Astfel, dacă ar fi existat un prejudiciu, acesta ar fi fost acoperit prin exercitarea acţiunii civile în cadrul dosarului penal, fiindcă aleşii locali au decis că nu se pot pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu. Cea de-a doua variantă prevăzută de lege ar fi fost introducerea unei acţiuni la instanţa civilă, pentru a ieşi din starea de pasivitate, caz în care ar fi fost suspendată judecata cauzei, însă, după soluţionarea definitivă a dosarului penal, judecata civilă ar fi fost reluată.

Or, intimatul-reclamant nu s-a constituit parte civilă în procesul penal şi nu a făcut niciun demers pentru solicitarea vreunei sume de bani până în anul 2021, deşi în dosarul penal nr. x/2008, la termenul din 04.04.2012, Curtea de Apel Bucureşti a dat citire actului de sesizare. Municipiul Constanţa putea introduce o acţiune în pretenţii la instanţa civilă, în termen de 3 ani de la 13.03.2008, caz în care prescripţia s-ar fi împlinit la data de 13.03.2011.

În cauză, analiza prescripţiei extinctive se face conform Decretului nr. 167/1958, în raport cu dispoziţiile din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care prevăd că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Termenul de prescripţie nu a fost întrerupt sau suspendat de actele din dosarul penal nr. x/2008, câtă vreme Municipiul Constanţa nu s-a constituit parte civilă.

În ceea ce priveşte considerentele aflate la paragrafele 70-77 din decizia recurată, acestea se impun a fi înlăturate, întrucât instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că ar fi incidente în cauză dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dacă acest act normativ ar fi aplicabil în cauză.

Astfel, sintagma "socotelile nu au fost date şi aprobate" din cadrul tezei finale a art. 14 din Decretul nr. 167/1958 vizează raporturile dintre ocrotitor şi ocrotit şi cele privind administrarea bunurilor altuia, fiind o cauză de suspendare a prescripţiei până la darea şi aprobarea socotelilor, nefiind vizate raporturile dintre primar şi consiliul local, întrucât aceştia nu au socoteli de dat şi aprobat. Reglementând regimul general al autonomiei locale, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 prevede că, în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există atribuţii de subordonare.

Prin urmare, nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, primarul putând doar pune în aplicare hotărârile Consiliului local, ca organ executiv. Ipotetic, cât timp Consiliul local nu s-a constituit parte civilă, primarul nu ar fi avut ce socoteli să dea, pentru a fi aprobate. Nefiind îndeplinită condiţia pentru care nu ar curge termenul de prescripţie, per a contrario, rezultă că aceasta ar curge. Însă teza finală a art. 14 din Decret nu poate fi doar condiţia pentru care nu ar curge prescripţia, ci este întreaga modalitate de operare a cauzei de suspendare: prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate, iar aceste dispoziţii legale nu pot fi aplicate separat, ci doar împreună, legea fiind de strictă aplicare şi interpretare.

În măsura în care instanţa de recurs ar considera incidente dispoziţiile art. 14 din Decret, este corectă opinia instanţei de fond, în sensul că, deşi a început la data de 13.08.2008, prescripţia nu a curs între unitatea administrativ-teritorială şi pârâtul A. până la data încetării mandatului acestuia, conform Ordinului prefectului nr. 261/05.06.2015. Având în vedere că împrejurările care constituie cauză de suspendare au intervenit mai înainte de începerea cursului prescripţiei extinctive, efectul produs este de amânare, întârziere a curgerii prescripţiei extinctive. Cu alte cuvinte, prescripţia a început, doar curgerea ei este temporizată până la momentul indicat de art. 14 din Decret. Astfel, în ipoteza în care s-ar suspenda cursul prescripţiei, s-ar amâna doar începutul acesteia, termenul de prescripţie fiind cel prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Începutul termenului de prescripţie este dictat de naşterea dreptului material la acţiune, respectiv de data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data de 13.03.2008.

Din moment ce dreptul material la acţiune s-a născut sub imperiul vechiul C. civ., regulile privitoare la prescripţia extinctivă sunt cele reglementate de Decretul nr. 167/1958. Dacă s-ar considera că o cauză de suspendare a prescripţiei (art. 14), prevăzută de Decretul nr. 167/1958, ar afecta începutul prescripţiei extinctive, calculându-se termenul de prescripţie în baza noului C. civ., raportat la data demisiei pârâtului A., s-ar crea lex tertia, fiind combinate dispoziţii din legi diferite în cadrul aceleiaşi instituţii juridice. Ca atare, regulile aplicabile sunt cele ale Decretului nr. 167/1958, chiar dacă s-ar avea în vedere şi incidenţa art. 14 din Decret.

4.5. Recursul formulat de pârâtul G.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În susţinere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material din art. 6 alin. (4) din noul C. civ., art. 5, art. 201 şi art. 213 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care a învederat următoarele argumente:

Legea aplicabilă litigiului este legea în vigoare la data la care intimatul-reclamant a cunoscut sau trebuia sa cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, respectiv Decretul nr. 167/1958, din moment ce termenul de prescripţie a început să curgă la data de 13.03.2008. Ca atare, prevederile art. 2.512 şi 2.513 din C. civ. nu sunt aplicabile prescripţiilor începute anterior datei 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date, fiind aplicabile numai prescripţiilor extinctive care încep sa curgă după intrarea lor în vigoare.

În cauză, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2008, prin adresa din data de 19.02.2008, reclamantul a fost încunoştiinţat de organul de urmărire penală "asupra tuturor detaliilor şi împrejurărilor care au generat paguba in patrimoniul său", fără însă a se constitui parte civilă. Prin urmare, la data primirii adresei organului de urmărire penală, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele răspunzătoare de producerea sa, astfel că a început a curge şi termenul de prescripţie a dreptului său material la acţiune. Fără a cunoaşte data la care reclamantul a primit adresa la care a făcut referire, este cert că, la data de 13.03.2008, intrase în posesia sa, de vreme ce chestiunea a format obiectul ordinii de zi a şedinţei Consiliului Local Constanţa, astfel că în speţă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune s-a împlinit la data de 13.03.2011.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, dispoziţiile legale nu au în vedere paguba şi persoana răspunzătoare stabilite judiciar, întrucât nu în toate cazurile delictul civil reprezintă o faptă ilicită penală, practica oferind numeroase exemple în care acţiunile/inacţiunile încalcă normele dreptului obiectiv şi, prin aceasta, aduc atingere dreptului subiectiv/interesului legitim al altui subiect de drept, reprezentând fapte ilicite civile, fără ca, în acelaşi timp, să reprezinte şi infracţiuni. A primi opinia că, în materie civilă delictuală, prescripţia ar începe să curgă de la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti penale definitive de condamnare a autorului faptei ilicite pentru săvârşirea acesteia ca infracţiune, ar exclude posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale în toate acele cazuri în care delictul civil nu îmbracă (şi) forma ilicitului penal. În egală măsură, a împărtăşi această opinie ar însemna să se statueze că, în nicio situaţie, în materie civilă delictuală, termenul de prescripţie nu ar începe mai înainte ca instanţa penală să stabilească, prin hotărâre definitivă, paguba şi persoana răspunzătoare. Practic, dacă s-ar accepta acest raţionament, chiar naşterea dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală ar fi legată de pronunţarea hotărârii penale de condamnare, ceea ce este vădit nelegal.

Există dispoziţii legale ce reglementează posibilitatea exercitării acţiunii civile atât alăturat acţiunii penale în cadrul procesului penal (art. 19 şi art. 20 din C. proc. pen.), cât şi pe cale separată (art. 27 din C. proc. pen.). Drept dovadă că acţiunea civilă poate fi introdusă, pe cale separată, chiar şi atunci când procesul penal este în curs stau şi prevederile art. 27 alin. (7) din C. proc. pen., care reglementează un caz de suspendare de drept (pe o durată limitată de un an) a acţiunii civile.

Prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul în dosarul penal nu are nicio legătură cu întrunirea cumulativă a elementelor la care fac trimitere prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi care vizează paguba şi persoana răspunzătoare de producerea pagubei.

Instanţa de apel era obligată să analizeze, în privinţa pârâtului G., prescripţia dreptului la acţiune în raport de dispoziţiile art. 1394 din C. civ., invocate prin întâmpinare, întrucât prescripţia răspunderii penale s-a împlinit în aprilie 2019, anterior introducerii acţiunii civile.

4.6. Recursul formulat de pârâtul D.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În susţinere, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material privind momentul de început şi împlinirea termenului de prescripţie, sens în care a învederat următoarele argumente:

În speţă, având în vedere intervalul de timp în care au fost săvârşite faptele ilicite calificate ca infracţiuni (2001-2003), în aplicarea regulii tempus regit actum, consacrată de art. 6 C. civ., analizarea antrenării răspunderii civile delictuale este reglementată de normele cuprinse în vechiul C. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Momentul obiectiv la care intimatul-reclamant putea şi trebuia să cunoască existenţa prejudiciului şi a persoanelor responsabile de acesta este anul 2004, când a depus bilanţul contabil şi a aprobat contul de încheiere a exerciţiului bugetar pentru anul 2003, având în vedere că Consiliul local are obligaţia anuală să inventarieze bunurile din patrimoniu. Raportat la această împrejurare, în lumina art. 8 din Decretul nr. 167/1958, Consiliul local putea şi trebuia să cunoască existenţa prejudiciului, ca urmare constatării diminuării patrimoniului U.A.T. cu valoarea terenurilor retrocedate ilegal.

Momentul subiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, la care intimatul-reclamant a cunoscut efectiv paguba şi persoanele responsabile de aceasta, este data de 13.03.2008, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei penale nr. 148/F/10.07.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2008, reclamantul a fost încunoştiinţat de organul de urmărire penală asupra tuturor împrejurărilor care au generat paguba în patrimonial său, fără însă a se constitui parte civilă.

Instanţa de apel, raportat la conţinutul HCL nr. 139/13.03.2008, a interpretat eronat dispoziţiile referitoare la momentul de la care termenul de prescripţie a început şi a apreciat greşit că, la acel moment, consilierii locali nu au cunoscut şi nici nu aveau cum să cunoască paguba şi, implicit, nici pe cei care răspund de ea, având în vedere că nu au crezut, cu bună-credinţă, acuzaţiile formulate de parchet. O asemenea poziţie, exprimată de membrii Consiliului local şi însuşită de instanţa de apel, nu este relevantă, întrucât termenul prescripţiei începe, cel mai târziu, la data la care intimatul-reclamant trebuia să cunoască existenta pagubei şi persoanele considerate răspunzătoare, iar nu întinderea pagubei. Întocmirea unui raport de către un expert judiciar autorizat A.N.E.V.A.R. ar fi putut prezenta relevanţă exclusiv sub aspectul întinderii pagubei, nu şi al existenţei sale.

Dacă punctul de vedere anterior expus nu ar fi primit, se poate reţine că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă, cel mai târziu, de la data de 28.01.2009, când Primăria Municipiului Constanţa, având calitatea de persoană vătămată în dosarul penal nr. x/2008, a fost citată pentru primul termen de judecată în cauză, moment la care intimatul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele responsabile, având posibilitatea de a cunoaşte toate actele şi lucrările din dosarul penal.

Prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul în dosarul penal, la care face referire instanţa de apel, nu are nicio legătură cu întrunirea cumulativă a elementelor la care fac trimitere prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care vizează paguba şi persoana răspunzătoare.

Dacă ar fi acceptat raţionamentul instanţei de apel, ar însemna ca răspunderea civila delictuală să poată fi antrenată doar pentru fapte ilicite, care constituie, totodată, şi infracţiuni. Din aceleaşi considerente, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, nu este necesară stabilirea, prin hotărâre penală definitivă, a vinovăţiei făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată sa îl cunoască. Mai mult, o astfel de interpretare ar însemna că, în materia răspunderii civile delictuale, termenul de prescripţie extinctivă nu ar începe să curgă mai înainte ca o instanţă penală să stabilească definitiv paguba şi persoanele responsabile. Practic, s-ar lega naşterea dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală de pronunţarea unei hotărâri de condamnare, ceea ce contravine art. 19, art. 20 şi art. 27 din C. proc. pen., care reglementează posibilitatea exercitării acţiunii civile atât alăturat acţiunii penale, cât şi pe cale separată, dar în toate cazurile cu respectarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Municipiul Constanţa, prin primar, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, susţinând în sinteză că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, atunci când a apreciat că momentul la care trebuia să se cunoască paguba şi persoanele răspunzătoare de producerea ei este data de 07.02.2019, când a fost pronunţată hotărârea definitivă de condamnare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia civilă recurată, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurenţii-pârâţi, Înalta Curte va admite recursurile, va casa în parte decizia civilă recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor principale şi a apelului incident, la aceeaşi instanţă de apel, urmând a menţine soluţia privind respingerea ca nefondată a excepţiei lipsei de interes, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenţii-pârâţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ., susţinând că soluţia instanţei de apel privind admiterea apelurilor principale şi a apelului incident, cu consecinţa anulării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.

Având a analiza acest motiv de casare, astfel cum a fost argumentat de către recurenţii-pârâţi, Înalta Curte constată că este fondat.

Preliminar, pentru corecta dezlegare a motivului de casare, se impune a se reitera elementele relevante ale situaţiei de fapt, astfel cum au fost stabilite de instanţele de fond, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Astfel, printr-o adresă din data de 20.02.2008, ce a fost înregistrată sub nr. x/25.02.2008, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a solicitat Consiliului Local al Municipiului Constanţa să precizeze dacă se constituie parte civilă în cauza ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2005, aducând la cunoştinţă că, prin faptele săvârşite de învinuiţi (fiind menţionată şi soluţionarea notificării formulate de H. în baza Legii nr. 10/2001), patrimoniul Municipiului Constanţa a fost deposedat de terenuri în valoare de 28.690.275 USD şi 11.313.347 euro. La această adresă, au fost ataşate copii ale ordonanţei nr. 29/P/2005 din 25.07.2007 şi a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică.

Întrunindu-se în şedinţă extraordinară la data de 13.03.2008, Consiliul Local al Muncipiului Constanţa a adoptat hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care a decis că nu se poate pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu, întrucât nu există un raport de expertiză judiciară întocmit de un expert judiciar autorizat A.N.E.V.A.R. (neutru).

Prin decizia penală definitivă nr. 32A/07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, inculpaţii A., B., C. şi D. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 309 din C. pen., inculpaţii E. şi F. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual, prevăzute de art. 248 raportat la art. 2481 din C. pen., iar inculpatul G. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 26 raportat la art. 248 cu referire la art. 2481 din C. pen.

Instanţa penală a reţinut că, în urma notificării nr. x/6.06.2001 formulate de H. în baza Legii nr. 10/2001, C. a transmis mandatarului notificatoarei o ofertă privind atribuirea de terenuri în compensare, cuprinzând 18 terenuri, şi a emis o comandă de evaluare, terenul notificat şi terenurile propuse a fi atribuite în compensare fiind evaluate de G.. Întrucât notificatoarea H. nu a acceptat unele terenuri, Direcţia Patrimoniu a transmis acesteia alte două oferte, una cuprinzând 30 de terenuri şi cealaltă 29 de terenuri, pe care notificatoarea le-a acceptat. C. a comunicat Comisiei de aplicare Legii nr. 10/2001 acceptarea de către H. a ofertei cuprinzând 29 de terenuri, iar Comisia, prin referatul semnat de E., B., C., D. şi F., a propus atribuirea de terenuri în compensare.

Soluţionând notificarea nr. x/6.06.2001 privind terenul în suprafaţă de 97.760 mp, primarul Municipiului Constanţa, A., a emis dispoziţia nr. x/12.11.2002, prin care a atribuit notificatoarei H., în compensare, cele 29 de terenuri propuse de Comisie, evaluate la suma de 8.830.966 USD. Ulterior, terenul menţionat la pct. 5 din dispoziţie a fost înlocuit cu un alt teren, prin dispoziţia nr. x/27.03.2003.

Reţinând în esenţă situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, instanţa penală a constatat că G. a procedat în mod deliberat la subevaluarea terenurilor expertizate, contribuind cu intenţie la prejudicierea patrimoniului Municipiului Constanţa. Contrar concluziei la care ajunsese instanţa penală de fond, Înalta Curte a constatat că există faptele imputate prin actul de sesizare în cazul de retrocedare H., că au fost săvârşite de inculpaţi şi că întrunesc condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor. În cuprinsul considerentelor de la pag. 204-218, instanţa penală a analizat situaţia fiecărui teren avut în vedere, stabilind suma cu care a fost subevaluat fiecare dintre acestea, valoarea totală a prejudiciului fiind de 4.384.867 USD. Instanţa penală nu s-a pronunţat asupra recuperării prejudiciului, în condiţiile în care Municipiul Constanţa nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În cauză, plecând de la această situaţie de fapt, prima instanţă a reţinut că, cel mai târziu la data de 13.03.2008, intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască paguba şi persoanele care răspund de ea, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a invalidat soluţia primei instanţei, reţinând că intimatul-reclamant nu putea şi nu trebuia să cunoască paguba şi persoanele care răspund de ea mai devreme de data de 07.02.2019, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a pronunţat decizia penală definitivă nr. 32A/07.02.2019, prin care au fost condamnaţi recurenţii-pârâţi

În esenţă, raţionamentul juridic al instanţei de apel a fost următorul:

(i) simpla luare la cunoştinţă a acuzaţiilor nu echivalează cu cunoaşterea pagubei şi a celor care răspund de ea, fiind necesar să se stabilească dacă intimatul-reclamant, prin consiliul său local, a crezut acuzaţiile sau dacă cel puţin avea obligaţia să le creadă, din perspectiva obligaţiei de bună-credinţă ce guvernează orice raport juridic; deşi acuzaţiile sunt bine circumstanţiate şi în sprijinul lor se aduc unele probe, păgubitul este îndreptăţit să nu le dea crezare din pricina caracterului complex, sensibil sau controversat al situaţiei de fapt, nefiind convins că poate subscrie cu bună-credinţă acuzaţiilor respective, caz în care nu s-ar putea considera că păgubitul a cunoscut paguba şi pe cei care răspund de ea doar luând cunoştinţă de acuzaţii;

(ii) la momentul la care a Consiliul Local a adoptat hotărârea nr. 139/13.03.2008, intimatul-reclamant nici nu a cunoscut, nici nu trebuia să cunoască paguba şi pe cei care răspund de ea, întrucât din cuprinsul hotărârii nr. 139/13.03.2008 rezultă opinia consilierilor locali că probele prezentate de organul de cercetare penală nu sunt credibile, neexistând un raport de expertiză judiciară semnat de un expert judiciar autorizat A.N.E.V.A.R., context în care consilierii locali nu s-au putut pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu şi nu a putut formula o acţiune civilă, întrucât nu au identificat suficiente argumente pentru a considera că aceasta ar fi întemeiată; la adoptarea hotărârii nr. 139/13.03.2008, nu s-a făcut o declaraţie necircumstanţiată de neconstituire ca parte civilă, ci s-au cântărit argumentele şi s-a ajuns la concluzia că acuzaţiile şi probele, aşa cum au fost prezentate de organul de cercetare penală, nu sunt suficiente pentru a considera că s-a produs o pagubă, prin subevaluarea terenurilor atribuite în compensare;

(iii) declarând că nu se poate pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei prejudiciului, Consiliul local a fost de bună-credinţă şi a dat prioritate prezumţiei de nevinovăţie, protejând interesele private ale inculpaţilor, despre care nu a crezut că au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, ţinând cont şi de faptul că acuzaţiile implicau o problematică foarte complexă şi care s-a dovedit ulterior chiar controversată, inclusiv pentru specialiştii în drept penal; complexitatea deosebită a cauzei penale rezultă din durata foarte mare a fazei judecăţii (rechizitoriul a fost emis la data de 24.10.2008, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 10.07.2017, iar cea din apel la data de 07.02.2019); caracterul controversat al acuzaţiilor, la momentul adoptării hotărârii nr. 139/13.03.2008, a fost confirmat ulterior prin aceea că, în privinţa infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată în legătură cu lotul de retrocedare H., inculpaţii au fost achitaţi în primă instanţă, fiind condamnaţi de instanţa de apel, în contextul în care Înalta Curte a înlăturat un raport de expertiză judiciară pe care prima instanţă îşi fundamentase soluţia de achitare şi a stabilit situaţia de fapt prin raportare la raportul de cercetare tehnico-ştiinţifică întocmit în faza urmării penale, coroborat cu alte probe;

(iv) nu se poate reţine că intimatul-reclamant se prevalează de propria culpă de a nu se fi constituit parte civilă în procesul penal, întrucât, chiar dacă în final s-a dovedit că a făcut o apreciere eronată într-o speţă penală dificilă, totuşi intimatul-reclamant a respectat limitele bunei-credinţe, exprimând, potrivit opiniei sale juridice şi politice, deplina încredere în nevinovăţia inculpaţilor şi, implicit, în inexistenţa vreunui prejudiciu, până ce a aflat contrariul din hotărârea penală definitivă de condamnare; dacă o curte de apel s-a pronunţat în sensul achitării inculpaţilor în cazul de retrocedare H., atunci şi Consiliul local putea considera, cu bună-credinţă, că nu există niciun prejudiciu, nedând crezare, printr-un punct de vedere care nu a depăşit limitele rezonabilităţii, acuzaţiilor formulate de organul de cercetare penală.

Prin raportare la aceste argumente principale, instanţa de apel a reţinut că momentul la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cei care răspund de ea a fost data de 07.02.2019, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a pronunţat decizia nr. 32A/07.02.2019, în raport cu care a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.500 şi urm. din C. civ. şi că termenul de prescripţie nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată (01.04.2021).

În acord cu susţinerile recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare în cauză a normelor de drept material referitoare la instituţia prescripţiei extinctive, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii nelegale şi la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în raport cu obiectul şi cauza cererii principale deduse judecăţii, respectiv obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului material cauzat prin fapte care au îmbrăcat forma ilicitului penal, în temeiul răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a reţinut corect că sunt aplicabile dispoziţiile legale privind dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Este de notat că acţiunea civilă în repararea pagubei, chiar şi în situaţia în care fapta ilicită îmbracă forma ilicitului penal (infracţiune), este guvernată de normele de drept civil substanţial, care reglementează răspunderea civilă delictuală, inclusiv în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune. Sub aspectul răspunderii civile delictuale, nu există deosebiri privitoare la antrenarea sa, după cum fapta cauzatoare de prejudiciu este doar un delict civil sau îmbracă şi forma ilicitului penal, esenţial fiind că răspunderea civilă delictuală se angajează ori de câte ori printr-o faptă ilicită săvârşită de o persoană se cauzează un prejudiciu material sau moral unei alte persoane.

Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constituie, în acelaşi timp, şi infracţiune, va fi angajată atât răspunderea civilă delictuală, cât şi răspunderea penală, urmând ca acţiunea penală să aibă ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în timp ce acţiunea civilă să urmărească tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în scopul reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune. Regulile de antrenare a răspunderii civile sunt, însă, aceleaşi în ambele ipoteze, inclusiv din perspectiva prescripţiei.

În această ordine de idei, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". Totodată, art. 2.528 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 prevede că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Se reţine că cele două reglementări legale sunt identice şi instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (subiectiv), iar cel de-al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (obiectiv).

Se observă că legiuitorul nu a avut în vedere momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci pe cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia. Textele de lege precitate nu se referă nici la momentul când s-a produs paguba, întrucât, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii prescripţiei de cel al naşterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv). Dacă prescripţia ar începe de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul material la acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei chiar înainte ca titularul său să fi avut posibilitatea de a-şi exercita acest drept, căci, atâta timp cât păgubitul nu cunoaşte existenţa pagubei şi pe cel chemat să răspundă, nu poate acţiona.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei extinctive, şi anume lămurirea situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment, de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea acestui moment obiectiv, legiuitorul a urmărit a realiza armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să formuleze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configuraţia juridică a culpei la care face trimitere legiuitorul ("trebuia să"), nu este suficient ca păgubitul să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar un element esenţial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o. Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credinţă, pentru a-şi ascunde lipsa de diligenţă în privinţa unui control atent asupra săvârşirii unor potenţiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a păgubitului se face in abstracto, prin raportare la conduita unei persoane de o prudenţă şi diligenţă rezonabile, iar nu la însuşirile şi capacitatea de a-şi reprezenta în mod corect situaţia, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au raportat la momentul obiectiv de la care trebuie considerat că începe prescripţia, şi anume acela la care intimatul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, având însă poziţii divergente asupra stabilirii acestui moment în cauză.

Înalta Curte, plecând de la situaţia de fapt astfel cum a fost definitiv stabilită de către instanţele de fond şi prezentată supra, constată că momentul obiectiv în care intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele care răspund de ea este cel mai târziu data de 13.03.2008, când a fost adoptată hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care Consiliul Local al Muncipiului Constanţa a opinat că "nu se poate pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu, întrucât nu există un raport de expertiză judiciară care să fi fost întocmit de către un expert judiciar autorizat A.N.E.V.A.R.", ceea ce echivalează în concret cu hotărârea de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal nr. x/2005

Astfel cum corect s-a reţinut la pct. 41 din considerentele deciziei civile recurate, în cauză nu se poate stabili un moment de început al termenului de prescripţie anterior datei de 13.03.2008, întrucât în apel niciunul dintre pârâţi nu a criticat considerentele primei instanţe, în sensul că termenul de prescripţie ar curge mai devreme de 13.03.2008. Din această perspectivă, sunt neavenite susţinerile recurentului-pârât D., în sensul că termenul de prescripţie ar începe din anul 2004, când Consiliul Local a verificat şi a aprobat bilanţul şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar al anului 2003.

Contrar raţionamentului juridic al instanţei de apel, prezentat pe larg la pct. 46-60 din considerentele deciziei civile apelate, Înalta Curte constată că, la momentul adoptării hotărârii nr. 139/13.03.2008, intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, avea suficiente date obiective cu privire la existenţa pagubei (prejudiciul material adus unităţii administrativ-teritoriale prin supraevaluarea terenurilor în procedura de soluţionare a notificării formulate de H. şi soluţionate de primarul Municipiului Constanţa prin dispoziţia nr. x/12.11.2002, astfel cum a fost modificată prin dispoziţia nr. x/27.03.2003), precum şi la pe cei care răspund de ea (recurenţii-pârâţi).

Aceasta, întrucât, prin adresa din data de 20.02.2008, înregistrată sub nr. x/25.02.2008, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a adus la cunoştinţa Consiliului Local al Municipiului Constanţa faptele penale săvârşite de învinuiţi, cercetate în dosarul penal nr. x/2005, precum şi împrejurarea că, prin aceste fapte (unele privind procedura de soluţionare a notificării înregistrate sub nr. x/6.06.2001), patrimoniul Municipiului Constanţa a fost deposedat de terenuri în valoare de 28.690.275 USD şi 11.313.347 euro. Mai mult, la această adresă, au fost ataşate în copie ordonanţa nr. 29/P/2005 din 25.07.2007 şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică privind evaluarea terenurilor.

Nu pot fi primite susţinerile intimatului-reclamant, în sensul că simpla luare la cunoştinţă a acuzaţiilor aduse de organele de urmărire penală nu poate avea semnificaţia cunoaşterii pagubei şi a persoanelor care răspund de ea, susţinându-se că informaţiile furnizate de către D.N.A. erau neconcludente şi imprecise, astfel că au fost sancţionate de consilierii locali prin emiterea unei hotărâri de neconstituire de parte civilă în dosarul penal, context în care singurul moment ce poate fi luat în considerare pentru stabilirea începutului termenului de prescripţie ar fi data pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei penale nr. 32A/07.02.2019. Prevalându-se de data pronunţării hotărârii definitive de condamnare a recurenţilor-pârâţi, intimatul-reclamant susţine că nu a putut acţiona înaintea acestui moment, întrucât nu exista nicio certitudine cu privire la existenţa infracţiunilor, precum şi la existenţa şi întinderea prejudiciului, aspecte care au fost tranşate definitiv doar prin pronunţarea hotărârii de condamnare.

Or, aceste susţineri ale intimatului-reclamant, preluate de către instanţa de apel în raţionamentul său juridic, sunt lipsite de bază legală, în condiţiile în care legiuitorul nu a condiţionat exerciţiul dreptului la acţiune pentru repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunţarea hotărârii de condamnare, ci doar de momentul subiectiv sau obiectiv al existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea. În contextul normativ specific prescripţiei extinctive, nu are nicio relevanţă hotărârea definitivă de condamnare a recurenţilor-pârâţi pentru infracţiunile care au constituit fapta cauzatoare de prejudiciu, tocmai pentru că izvorul obligaţiei de plată a despăgubirilor ce fac obiectul prezentei cauze nu îl reprezintă hotărârea judecătorească de condamnare, ci fapta ilicită comisă de recurenţii-pârâţi, care a generat paguba invocată prin cererea principală.

Cu alte cuvinte, din moment ce prescripţia extinctivă se raportează la dreptul intimatului-reclamant de a-şi recupera paguba şi la fapta generatoare a acestui drept, este lipsită de relevanţă data pronunţării hotărârii de condamnare în procesul penal, în care intimatul-reclamant nu a înţeles să se constituie parte civilă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală în raport cu care să se poată stabili că acesta ar reprezenta punctul de plecare al termenului de prescripţie sau ar nuanţa în vreun fel regula instituită de legiuitor în ceea ce priveşte dreptul material la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite. Este de notat că, în acest sens, este şi practica instanţei supreme în speţe similare, spre exemplu deciziile civile nr. 113/27.01.2021 şi nr. 530/04.04.2023, ce au fost depuse la dosar de către recurenţii-pârâţi.

Cum textul legal prevede în mod clar că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acest moment obiectiv nu poate fi decât acela în care intimatul-reclamant a aflat de la organele de cercetare penală de prejudiciul adus patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale, de faptele ce au generat acest prejudiciu şi de persoanele care sunt cercetate pentru săvârşirea acestora.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, nu se poate reţine că, la data de 13.03.2008, păgubitul, cu bună-credinţă, nu a dat crezare acuzaţiilor de natură penală aduse recurenţilor-pârâţi, din pricina caracterului complex sau controversat al situaţiei de fapt şi/sau de drept, context în care abia la data pronunţării deciziei penale nr. 32A/07.02.2019 intimatul-reclamant ar fi avut certitudinea că recurenţii-pârâţi au produs un prejudiciu prin faptele săvârşite. Existenţa pagubei nu poate avea ca premisă decizia penală de condamnare, întrucât paguba este preexistentă şi este posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control intern şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale ce îi revin Consiliului local, în virtutea cărora acesta ar fi putut să demareze verificări şi proceduri legale de recuperare a prejudiciului din chiar momentul în care a fost informat de organele de cercetare penală în legătură cu existenţa pagubei aduse patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale.

Nu pot fi primite susţinerile intimatului-reclamant, în sensul că informaţiile furnizate de organele de cercetare penală nu erau concludente şi constatările acestora nu aveau caracter cert. Astfel cum corect au învederat recurenţii-pârâţi, intimatul-reclamant a avut la dispoziţie elementele necesare pentru a acţiona încă din anul 2008, când a fost încunoştinţat organul său deliberativ cu privire la împrejurările ce au generat paguba în patrimoniul său şi când a hotărât să nu se constituie parte civilă în procesul penal şi să nu întreprindă niciun demers pe cale separată în vederea recuperării prejudiciului.

Împrejurarea reţinută de către instanţa de apel, în sensul că intimatul-reclamant nu a crezut în temeinicia acuzaţiilor de natură penală, dând prioritate prezumţiei de nevinovăţie, nu poate constitui un element în funcţie de care să poată fi stabilit începutul termenului de prescripţie extinctivă, întrucât acceptarea unei astfel de interpretări este în vădită contradicţie cu norma de drept material aplicabilă. În determinarea momentului obiectiv la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, nu poate fi avută în vedere atitudinea subiectivă a păgubitului, susţinerile intimatului-reclamant fiind lipsite de relevanţă din această perspectivă.

A accepta interpretarea că momentul începerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare ar însemna a lipsi de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei extinctive, care sancţionează tocmai pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv. O atare pasivitate, în niciun caz, nu poate fi justificată de intimatul-reclamant şi validată de instanţa de apel pe considerente subiective referitoare la lipsa de certitudine sau de credibilitate a informaţiilor primite de la organele de urmărire penală, care ar fi determinat Consiliul local să nu se poată pronunţa asupra existenţei unui prejudiciu în patrimoniul Municipiului Constanţa. Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a ignorat practic faptul că scopul legiuitorului, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţele necesare pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se chiar culpa prezumată a păgubitului.

Nu poate fi primită nici susţinerea intimatului-reclamant că trebuia să dea eficienţă prezumţiei de nevinovăţie, de care recurenţii-pârâţi se bucurau până la finalizarea procesului penal, ceea ce ar avea consecinţe şi în planul prescripţiei extinctive, în sensul că termenul nu ar fi început să curgă înainte de definitivarea procesului penal. Sub acest aspect, se observă că dispoziţia legală nu se referă la paguba şi la persoana răspunzătoare de aceasta, stabilite în sens judiciar, astfel că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, nu este necesar a se stabili, prin hotărâre penală definitivă, vinovăţia făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să cunoască sau să fi trebuit să cunoască existenţa pagubei şi persoana care se face responsabilă de aceasta.

Este adevărat că, potrivit legii de procedură penală, acţiunea civilă în repararea pagubei rezultate din săvârşirea unei fapte ilicite, în ipoteza în care fapta constituie infracţiune, poate fi exercitată fie pe cale separată în faţa instanţei civile (art. 27 din actualul C. proc. pen., respectiv art. 19 din vechiul C. proc. pen.), fie în cadrul procesului penal, prin constituirea ca parte civilă (art. 19 şi 20 din actualul C. proc. pen., respectiv art. 15 din vechiul C. proc. pen.). Pentru ipoteza în care persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă, aceasta poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, caz în care, conform art. 27 alin. (7) din C. proc. pen. actual, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an (conform art. 19 din vechiul C. proc. pen., judecata în faţa instanţei civile se suspenda până la rezolvarea definitivă a cauzei penale).

Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune ce ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, urmând ca suspendarea să dureze până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă (în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 din vechiul C. proc. civ.).

Însă, toate aceste dispoziţii legale reglementează cazuri de suspendare a judecăţii acţiunii civile, când aceasta este formulată separat de procesul penal, dar mai înainte de soluţionarea definitivă a acestuia. Or, în speţă, acţiunea civilă în recuperarea prejudiciului rezultat din faptele săvârşite de inculpaţi a fost promovată după pronunţarea hotărârii penale definitive de condamnare, astfel că judecata cauzei penale, în care intimatul-reclamant nu a înţeles să se constituie parte civilă, nu a afectat în niciun fel judecata acţiunii civile şi, cu atât mai puţin, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în repararea pagubei, în sensul că acesta nu a fost nici întrerupt, nici suspendat. Mai mult, cauza de suspendare procedurală la care se referă aceste texte legale privesc judecata în faţa instanţei, conform regulii "penalul ţine în loc civilul", iar nu cursul prescripţiei dreptului la acţiune, ca instituţie de drept substanţial.

Pe de altă parte, susţinând caracterul interdependent al noţiunilor de prejudiciu şi faptă ilicită, intimatul-reclamant încearcă să acrediteze ideea că, în lipsa infracţiunii, nu s-ar putea vorbi despre prejudiciu, acesta fiind motivul pentru care a aşteptat finalizarea procesului penal pentru a putea promova acţiunea civilă în recuperarea prejudiciului. Această susţinere este nefondată, pentru că promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală nu depinde de stabilirea, pe cale judecătorească, a caracterului penal al faptei care a cauzat prejudiciul, întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu poate constitui temei al angajării răspunderii civile delictuale şi în situaţia în care nu ar fi infracţiune sau, dacă ar fi prevăzută de lege penală, nu ar fi sancţionată penal (situaţia în care ar fi pronunţată o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal).

În concluzie, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului timp de peste 13 ani nu îl îndreptăţeşte pe intimatul-reclamant să invoce un alt moment, presupus obiectiv, la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (şi anume data pronunţării deciziei penale nr. 32A/07.02.2019), întrucât, pentru argumentele arătate, momentul obiectiv al începutului cursului termenului de prescripţie, când intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele care răspund de ea, este cel mai târziu data de 13.03.2008, când a fost adoptată hotărârea nr. 139/13.03.2008.

În raport cu această dată, sunt fondate susţinerile recurenţilor-pârâţi, în sensul că în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale art. 2.500 şi urm. din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Potrivit art. 6 alin. (4) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în practică a acestui Cod, "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia în interesul legii nr. 1/17.02.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 283/17.04.2014, prin care a statuat că "prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse Decretului nr. 167/1958".

Ca atare, din moment ce în speţă prescripţia început anterior datei de 01.10.2011, regimul său este guvernat de Decretul nr. 167/1958, fiind incidente prevederile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, iar nu cele ale art. 2.528 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Este real că cele două reglementări legale sunt identice, însă o corectă aplicare în cauză a normelor de drept material implică şi o corectă identificare a acestora, mai ales în contextual în care instanţa de apel a avut în vedere, în mod greşit, un moment de început al termenului de prescripţie situat după data de 01.10.2011, în raport cu care a aplicat dispoziţiile noului C. civ., iar acest raţionament logico-juridic a fost criticat de toţi recurenţii-pârâţi.

Analizând în continuare recursul la considerente formulat de recurenta-pârâtă C., se constată, în raport cu argumentele prezentate supra, că sunt greşite considerentele de la pct. 70 din decizia civilă recurată, conform cărora "din moment ce termenul de prescripţie începe să curgă de la 07.02.2019, mandatul de primar exercitat de intimatul pârât A., încetând la data de 05.06.2015, nu a putut produce nicio consecinţă asupra cursului prescripţiei extinctive". Atâta timp cât Înalta Curte a reţinut că momentul obiectiv este cel mai târziu 13.03.2008, când intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele care răspund de ea, este evident că se impune a se analiza dacă sunt incidente dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "(…) între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate".

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte C., aceste dispoziţii de drept material sunt incidente în cauză, fiind, aşadar, corectă analiza instanţei de apel prezentată la pct. 71-76 din decizia recurată, prin care se argumentează în sensul că primarul administrează bunurile unităţii administrativ-teritoriale şi că prezentul litigiu vizează chiar modul în care recurentul-pârât A., în calitate de primar, a dispus de bunurile Municipiului Constanţa (terenurile acordate în compensare pentru terenul ce a fost notificat de H. în baza Legii nr. 10/2001).

La această concluzie se ajunge aplicând principiul a maiori ad minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin), în sensul că nu se poate considera că cel care poate dispune de bunurile municipiului nu le poate şi administra, fiind corecte considerentele de la pct. 71 din decizia civilă recurată.

Apoi, instanţa de apel a observat corect, în cadrul considerentelor de la pct. 72-73 din decizia recurată, că, alături de atribuţiile conferite consiliului local de administrare a bunurilor aparţinând unităţii administrativ-teritoriale, Legea nr. 215/2001 conferă şi primarului astfel de atribuţii. În acest sens, pe lângă dispoziţiile generale ale art. 9 şi art. 10, care stipulează că autorităţile administraţiei publice locale administrează bunurile proprietate publică şi privată ale unităţilor administrativ-teritoriale, în conformitate cu principiul autonomiei locale, se constată că art. 63 alin. (5) lit. d) din Legea nr. 215/2001 prevede expres că primarul "ia măsuri pentru asigurarea inventarierii, evidenţei statistice, inspecţiei şi controlului (…) bunurilor din patrimoniul public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale". Prin urmare, primarul şi consiliul local exercită, în mod partajat, potrivit prevederilor legii organice, atribuţii de administrare a bunurilor unităţii administrativ-teritoriale, neavând relevanţă că între consiliul local şi primar nu există atribuţii de subordonare.

Prin considerentele de la pct. 74 din decizia recurată, instanţa de apel a înlăturat susţinerea pârâtei, potrivit căreia primarul şi consiliul local nu ar avea "socoteli de dat şi aprobat", argumentând în mod corect că sintagma prevăzută în teza finală a art. 14 din Decretul nr. 167/1958 vizează aprobarea execuţiei bugetare de către consiliul local, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 215/2001.

Considerentele de la pct. 75 din decizia recurată sunt corecte în partea privind înlăturarea susţinerilor pârâţilor B. şi D., potrivit cărora suspendarea cursului prescripţiei extinctive nu are loc întrucât, din moment ce Consiliul local a ales să nu se constituie parte civilă, primarul nu putea să aibă un alt punct de vedere, pentru că ar fi contravenit hotărârii Consiliului. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, neconstituindu-se parte civilă în procesul penal, Consiliul local nu a renunţat la dreptul de a formula pretenţii civile, ci a pornit de la premisa că nu exista la acel moment un temei factual pentru a le formula. Însă, celelalte considerente de la pct. 75 au în vedere interpretarea instanţei de apel, în sensul că, prin raportare la data pronunţării hotărârii penale de condamnare, intimatul-reclamant ar fi acţionat în cadrul termenului de prescripţie, interpretare care vine în contradicţie cu cele reţinute prin decizia de faţă, astfel că urmează a fi înlăturate.

Referitor la considerentele de la pct. 76 din decizia recurată, prin care se analizează susţinerile pârâtului D. cu privire la contradicţia din sentinţa primei instanţe, în care s-a reţinut, pe de o parte, că efectul mandatului de primar a constat în amânarea cursului prescripţiei extinctive, iar, pe de altă parte, că prescripţia a început, instanţa de apel a observat just că, în sistemul Decretului nr. 167/1958, nu se făcea o deosebire între amânarea şi suspendarea cursului prescripţiei, astfel încât amânarea urma regimul suspendării, context în care ceea ce prima instanţă a reţinut este o suspendare, în varianta amânării, care nu se deosebea, sub aspectul regimului juridic aplicabil, de suspendare.

În ceea ce priveşte considerentele de la pct. 77 din decizia recurată, în acord cu susţinerile recurentei-pârâte C., Înalta Curte constată că sunt greşite, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că, dacă termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la data de 13.03.2008, ţinând cont de cauza de suspendare, acţionând în varianta amânării începutului cursului prescripţiei pe durata exercitării funcţiei de primar, aplicarea dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ar fi condus la concluzia începerii cursului termenului de prescripţie la data de 05.06.2015, sub imperiul C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, iar nu a Decretului nr. 167/1958.

O atare interpretare nu poate fi primită, întrucât prescripţia a început cel mai târziu la data de 13.03.2008, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, şi doar curgerea ei a fost temporizată până la momentul emiterii ordinului prefectului nr. 261/05.06.2015. Cu alte cuvinte, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, acestea au condus la amânarea curgerii prescripţiei până la încetarea calităţii de primar a recurentului-pârât A., respectiv până la data de 05.06.2015, însă amânarea ţine de cursul prescripţiei, iar nu de momentul de început al ei, astfel că nu poate atrage aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

După cum s-a reţinut, prescripţia extinctivă a început cel mai târziu la data de 13.03.2008, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, astfel că este guvernată în întregime de acest act normativ, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (4) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în practică a acestui Cod, astfel cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. 1/17.02.2014. Fiind vorba despre o prescripţie extinctivă începută anterior datei de 01.10.2011, dar neîmplinită la aceeaşi dată, întrucât cursul său a fost amânat până la data de 05.06.2015, rămâne supusă în întregime dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, sub imperiul căror a început. Ca atare, este corectă susţinerea recurentei-pârâte C., potrivit căreia, în ipoteza în care se are în vedere incidenţa cazului prevăzut de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă este reglementată, în întregul său, de prevederile Decretului nr. 167/1958.

Faţă de aceste considerente, constatând că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este nelegală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ., va admite recursurile, va casa în parte decizia civilă recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor principale şi a apelului incident, la aceeaşi instanţă de apel.

În ceea ce priveşte soluţia privind respingerea ca nefondată a excepţiei lipsei de interes în formularea apelurilor principale de către pârâţii C. şi D., precum şi a apelului incident de către pârâtul B., Înalta Curte constată că nu a fost criticată de recurenţii-pârâţi, astfel că aceasta va fi menţinută, devenind definitivă prin nerecurare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de către pârâţii A., E., B., C., D. şi G. împotriva deciziei civile nr. 105C/15.04.2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021.

Casează în parte decizia civilă recurată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor principale şi a apelului incident, la aceeaşi instanţă de apel.

Menţine soluţia privind respingerea excepţiei lipsei de interes.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2023.