Statutory penal interest applies to interest-free loans upon default despite contractual exclusion of remunerator interest

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 30.01.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 140.000 euro reprezentând împrumutul acordat, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenţei, decembrie 2016, şi până la plata integrală a debitului datorat, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 497/19.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, instanţa a admis cererea de chemare în judecată şi l-a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamantul A. a sumei de 140.000 euro, echivalent în RON în raport de cursul de schimb valutar al B.N.R. de la data plăţii şi la plata dobânzii legale, începând cu data de 15.12.2016 şi până la data achitării debitului.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din data de 08.11.2019 a declarat apel pârâtul B..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 747A din 12 mai 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 497/19.06.2020 şi a încheierii de şedinţă din data de 08.11.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.

4. Recursul formulat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 747A din 12 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a formulat recurs pârâtul B., întemeiat pe ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul a reclamat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerând că a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu consecinţa încălcării dreptului la apărare al pârâtului, precum şi al principiului egalităţii, hotărârea astfel pronunţată impunându-se a fi casată.

În acest sens, în esenţă, a arătat că, în speţă, soluţia pronunţată este întemeiată în mod covârşitor pe depoziţia martorului C., a cărei administrare a fost dispusă din oficiu de către prima instanţă, în ciuda opoziţiei exprese şi anterioare administrării acestei probe din partea pârâtului, motivat de incidenţa interdicţiei privind ascultarea martorilor, prevăzută la art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În mod contrar, instanţa de apel a trecut peste premisele care atrăgeau incidenţa interdicţiei privind audierea unui martor care, pe de o parte, se afla în relaţie de duşmănie cu pârâtul, iar pe de altă parte, în legături evidente de interese cu cealaltă parte, respectiv cu intimatul-reclamant A., martorul şi intimatul-reclamant administrând în prezent societatea D. S.A. (societate din care pârâtul a fost revocat din funcţia de administrator) şi fiind în relaţii de prietenie.

Interdicţia prevăzută de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere tocmai prezumţia de parţialitate şi subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influenţa caracterul veridic al declaraţiei sale.

În cauza de faţă, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că declaraţia martorului C. nu trebuie înlăturată, deşi administrarea acestei probe nu era admisibilă potrivit legii, câtă vreme pârâtul a demonstrat că asupra depoziţiei acestuia trenează inevitabil riscul lipsei de obiectivitate, având în vedere interesul evident al martorului ca intimatul să aibă câştig de cauză în prezentul dosar, precum şi bănuiala rezonabilă că mărturia acestuia nu este una sinceră.

Prin menţinerea acestei probe, probă pe care, de altfel, instanţa de apel şi-a fundamentat în mod evident soluţia pronunţată, pârâtului i-au fost încălcate orice garanţii la un proces echitabil, fiind nerespectat atât dreptul la apărare, fiind în imposibilitatea exercitării dreptului la apărare împotriva unei probe declarate în mod nelegal admisibilă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ., cât şi principiul egalităţii de arme şi al legalităţii, principii fundamentale ale procesului civil.

În plus, martorul a recunoscut că nu era de faţă în momentul redactării presupusului contract de împrumut încheiat între pârât şi intimat sau în momentul remiterii vreunei sume de bani în acest sens.

Subsumat cazului de casare prevăzut de pct. 6, recurentul-pârât a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă, fără îndoială, că raţionamentul instanţei de apel este nemotivat sub aspectul reţinerii raportului juridic ca fiind incident între recurent şi intimat, considerentele reţinute de instanţă nefiind apte să susţină soluţia de atragere a răspunderii civile contractuale a pârâtului.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că presupusul contract de împrumut încheiat între părţi nu respectă, într-adevăr, formalităţile prevăzute la art. 275 C. proc. civ., dar poate fi socotit drept început de dovadă scrisă, în acord cu prevederile art. 310 alin. (1) C. proc. civ., început de dovadă care ar fi fost completat cu un înscris din care rezultă că intimatul i-a transferat recurentului o sumă de 50.000 euro, precum şi cu depoziţia martorului C.. Or, pe lângă faptul că probatoriul administrat nu era apt să dovedească raportul juridic reţinut de instanţă ca fiind incident între recurent şi intimat, decizia recurată nu cuprinde vreun raţionament logico-juridic pentru care, în contextul absenţei unui contract care să poată fi calificat, potrivit legii, drept contract de împrumut, pârâtul să fi fost tras la răspundere civilă contractuală.

Având în vedere că prin considerentele hotărârii atacate nu sunt arătate motivele de fapt şi de drept pentru care s-a menţinut soluţia primei instanţe de obligare a pârâtului la plata sumei de 140.000 euro în temeiul răspunderii civile contractuale, instanţa de apel mulţumindu-se să reia motivele reţinute de prima instanţă şi de intimat, recurentul a considerat că decizia recurată este nemotivată în această privinţă.

Un ultim motiv de recurs a vizat faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că decizia recurată este rezultatul încălcării dispoziţiilor care reglementează condiţiile răspunderii civile contractuale, reţinute în mod eronat în detrimentul pârâtului, respectiv a prevederilor art. 1350, art. 1537 şi art. 1532 C. civ.. În acest sens, a arătat că intimatul - reclamant şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă contractuală, care, în mod evident, necesită întrunirea cumulată a celor 4 condiţii pentru angajarea răspunderii civile - prejudiciul, fapta ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Însă, deşi aceste condiţii nu erau îndeplinite în cauză, instanţa de apel a menţinut, în mod nefondat, soluţia primei instanţe de obligare a pârâtului la plata echivalentului în RON a sumei de 140.000 euro în temeiul presupusului contract de împrumut.

Raţionamentul instanţei de apel, astfel cum a menţionat anterior, a fost fundamentat pe declaraţia martorului C. şi a unui înscris conform căruia intimatul i-ar fi transferat pârâtului o sumă de 50.000 euro ulterior încheierii aşa-zisului contractului de împrumut, care reprezintă un simplu început de dovadă scrisă. Or, în conformitate cu art. 1537 C. civ., creditorul are obligaţia de a-şi proba prejudiciul, iar potrivit art. 1532 C. civ., prejudiciul trebuie să aibă caracter cert pentru a fi reparat. Condiţia certitudinii prejudiciului reprezintă caracterul sau cel mai important, un prejudiciu fiind cert când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa.

În speţă, dispoziţia de plata emisă de E. nu era aptă să complinească lipsurile pretinsului contract de împrumut decurgând din neîndeplinirea cerinţelor prevăzute la art. 275 C. proc. civ. şi să facă dovada existenţei raporturilor juridice pretinse de intimatul - reclamant şi validate de către instanţă.

În primul rând, dispoziţia de plată din data de 15.12.2015 nu face dovada remiterii sumei de 50.000 euro în temeiul contractului de împrumut încheiat la data de 10.12.2015, câtă vreme la detaliile plăţii este indicat exclusiv "împrumut conform contract", fără indicarea măcar a datei încheierii pretinsului contract.

În al doilea rând, astfel cum a învederat şi în faţa instanţei de apel, suma de 50.000 euro virată în contul său de către intimatul - reclamant a avut o cu totul altă destinaţie decât aceea de împrumut, semnarea înscrisului intitulat contract de împrumut şi menţionarea la detaliile plăţii că aceasta ar reprezenta împrumut conform contract fiind făcută exclusiv pentru a justifica transferul acestei sume de bani în faţa funcţionarilor bancari.

În orice caz, dispoziţia de plată ar fi putut face dovada, cel mult, a remiterii unei sume de 50.000 euro, şi nicidecum a sumei de 140.000 euro, la restituirea căreia a fost în mod netemeinic obligat.

Prin urmare, a considerat că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului, decizia recurată fiind rezultatul nesocotirii grave a dispoziţiilor privind răspunderea civilă contractuală.

Mai mult, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că "apelantul-pârât s-a limitat să nege formal versiunea faptelor", de vreme ce, în contextul în care între părţi nu s-a încheiat un contract care să aibă în sine forţa probantă a unui contract de împrumut încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 275 C. civ., dovada existenţei şi întinderii prejudiciului în cuantumul pretins de 140.000 euro incumba reclamantului care afirma neexecutarea obligaţiei.

Este lesne de observat că, cel puţin în ceea ce priveşte obligaţia de plată a sumei de 90.000 euro, pe lângă faptul că este nemotivată, decizia recurată este vădit nefondată, neexistând niciun motiv de fapt sau de drept care să poată susţină această soluţie.

Sub un ultim aspect, hotărârea atacată este nelegală în privinţa obligării pârâtului la plata dobânzii legale, în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, de la data scadenţei (15.12.2016) şi până la data achitării debitului. Astfel, părţile contractuale au stipulat expres la art. 2 alin. (1) din pretinsul contract de împrumut pe care intimatul şi-a întemeiat pretenţiile că împrumutătorul s-a angajat să "formalizeze toate documentele în legătură cu suma împrumutului în conformitate cu termeni şi condiţii fără dobândă (...)".

Or, referitor la dobânda legală, instanţa de apel a apreciat că deşi împrumutul a fost cu titlu gratuit, art. 2 din presupusul contract de împrumut menţionând expres sintagma "fără dobândă", în speţă se aplică art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia: "În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.".

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor legale enunţate anterior rezultă că, dacă prevederile contractuale stipulează că obligaţia nu este purtătoare de dobânzi, dobânda legală nu este datorată de debitorul obligaţiei.

În plus, chiar şi în ipoteza în care sensul dispoziţiilor art. 2 din contract ar fi fost neclare, se impunea aplicarea regulii in dubio pro reo, clauzele urmând a fi interpretate în favoarea celui care se obligă, respectiv a pârâtului.

Prin urmare, decizia recurată este nelegală şi sub aspectul acordării dobânzii penalizatoare, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus, în termenul legal, întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 25 august 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 30 ianuarie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât B., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtului la plata sumei de 140.000 EUR, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de restituire împrumut, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 15.12.2016 şi până la data achitării debitului. În esenţă, instanţele de fond au reţinut că probatoriul administrat relevă încheierea între părţi a contractului de împrumut din data de 10.12.2015 pentru suma de 140.000 EUR, sumă nerestituită până la data scadenţei convenite, respectiv până la data de 15.12.2016, astfel încât pretenţiile formulate au fost admise în raport de dispoziţiile art. 1350, art. 2158, art. 2164, art. 1530 şi art. 1535 C. civ., precum şi art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul pârât B., invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual, lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii, precum şi greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentul pârât, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurentul pârât a invocat nesocotirea prevederilor art. 255 alin. (1) şi art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prin aceea că soluţia pronunţată a fost întemeiată pe depoziţia martorului C., a cărei administrare a fost dispusă din oficiu de către prima instanţă, în condiţiile în care pârâtul s-a opus administrării acestei probe pe considerentul existenţei unei relaţii de duşmănie între martor şi pârât, dar şi a unei relaţii de interese între martor şi reclamant.

Sub un prim aspect, trebuie subliniat faptul că rolul judecătorului în aflarea adevărului în procesul civil permite acestuia să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, astfel cum prevede în mod expres art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ. În acelaşi sens, potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., "dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. " Prin urmare, în raport de aceste prevederi legale, dispoziţia primei instanţe în sensul administrării din oficiu a probei testimoniale constând în audierea martorului C. respectă exigenţele procesului echitabil şi corespunde rolului activ al judecătorului în scopul aflării adevărului, fiind lipsită de relevanţă opoziţia pârâtului în legătură cu proba a cărei administrare a fost dispusă din oficiu.

Sub un al doilea aspect, se impune precizarea în sensul că instanţele de fond, ca instanţe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel. Aşa fiind, statuările instanţei de apel cu privire la aprecierea probatoriului şi conturarea situaţiei de fapt exced controlului instanţei de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

Sub un al treilea aspect, în privinţa susţinerilor vizând pretinsa încălcare a interdicţiei prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a analizat criticile invocate legate de presupusa relaţie de duşmănie dintre martor şi pârât şi presupusa legătură de interese dintre martor şi reclamant, ajungând la concluzia inexistenţei unor astfel de relaţii apte să justifice înlăturarea probei administrate din oficiu de către prima instanţă. În condiţiile în care aprecierea probatoriului incumbă instanţei de apel şi excede controlului de legalitate ce poate fi exercitat conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că instanţa de recurs nu poate reţine o altă situaţie de fapt sub aspectul relaţiilor existente între părţi şi martor. Pe cale de consecinţă, raportat la împrejurarea că instanţa de apel a reţinut inexistenţa legăturii de duşmănie sau de interese între părţi şi martor, nu se poate constata vreo încălcare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Întrucât instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru aplicarea interdicţiei, în mod legal soluţia pronunţată în cauză s-a putut fundamentat pe depoziţia martorului audiat din oficiu, fiind lipsită de relevanţă opoziţia pârâtului cu privire la administrarea acestei dovezi.

Susţinerile legate de lipsa credibilităţii martorului, caracterul nesincer al depoziţiei şi absenţa acestuia de la momentul redactării înscrisului constatator al contractului de împrumut sau de la momentul remiterii sumei împrumutate reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, ce sunt excluse controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanţa de recurs.

Mai trebuie precizat că, la baza soluţiei pronunţate, s-au aflat şi alte probe decât proba testimonială contestată de către recurentul pârât, respectiv proba cu înscrisuri şi proba cu prezumţii simple. Astfel, în acord cu art. 310 alin. (3) C. proc. civ., instanţele de fond au întemeiat soluţia de admitere a pretenţiilor deduse judecăţii pe contractul de împrumut din data de 10.12.2015, apreciat ca început de dovadă scrisă, completat nu doar cu proba cu martori, ci şi cu alte probe, precum dispoziţia de plată din data de 15.12.2015, care atestă virarea unei sume de 50.000 EUR cu titlu de împrumut.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 255 alin. (1) şi art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu au fost nesocotite, neputându-se reţine nici încălcarea dreptului la apărare şi nici a principiului egalităţii, astfel încât primul motiv de casare invocat este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de respingere a cererii de apel, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurentul pârât nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

În concret, recurentul pârât a invocat insuficienţa motivării, criticând decizia instanţei de apel prin raportare la modalitatea de interpretare, de apreciere şi de coroborare a probelor administrate. Criticile legate de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în legătură cu chestiunea existenţei raportului contractual de împrumut exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac extraordinară a recursului.

Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurentul pârât este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulţumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Probele administrate au fost coroborate şi apreciate de către instanţa de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanţa de recurs în sensul reţinerii unei situaţii de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de cele arătate, Înalta Curtea constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de respingere a apelului, să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs invocat este nefondat.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurentul pârât a invocat pretinsa încălcare şi greşită aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1350, art. 1537 şi art. 1532 C. civ., precum şi art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curtea constată că, în realitate, recurentul solicită o reapreciere a probatoriului şi o stabilire diferită a situaţiei de fapt în sensul de a se reţine inexistenţa contractului de împrumut încheiat între părţi. Or, o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pretinsa nesocotire a prevederilor art. 1350 C. civ. este invocată în mod formal, atât timp cât instanţele de fond au analizat şi au reţinut îndeplinirea tuturor cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului, pe baza probatoriului administrat.

Criticile legate de nerespectarea dispoziţiilor art. 1537 şi art. 1532 C. civ., privind proba prejudiciului şi cerinţa certitudinii prejudiciului constituie critici de netemeinicie a deciziei recurate, ce nu pot face obiectul controlului de nelegalitate exercitat de instanţa de recurs.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 2 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că este legală soluţia de admitere a capătului de cerere accesoriu vizând obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data scadenţei obligaţiei de restituirea împrumutului, 15.12.2016, şi până la data achitării debitului. Textul legal indicat prevede că "în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea." Dobânda remuneratorie este definită la art. 1 alin. (2) din ordonanţa menţionată ca reprezentând dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, în timp ce dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, astfel cum rezultă din alin. (3) al aceluiaşi articol.

În speţa de faţă, prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata unei dobânzi penalizatoare, în raport de împrejurarea neîndeplinirii la scadenţă a obligaţiei de restituire a împrumutului, iar nu la plata unei dobânzi remuneratorii, pe perioada în care a fost acordat împrumutul, astfel încât este lipsită de relevanţă apărarea în sensul că părţile au încheiat un contract de împrumut fără dobândă. Voinţa părţilor a fost în sensul ca, până la împlinirea datei scadenţei, împrumutatul să nu achite vreo sumă de bani cu titlu de dobândă, însă ulterior împlinirii termenului de restituire a împrumutului, curgerea dobânzii penalizatoare s-a produs în baza legii, respectiv în temeiul art. 1535 alin. (1) C. civ. Potrivit acestui text legal, "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic". Aşadar, hotărârea dispusă este în deplină concordanţă cu voinţa părţilor de a încheia un contract de împrumut cu titlu gratuit, însă dispoziţia de obligare la plata dobânzii legale penalizatoare se întemeiază pe o dispoziţie legală, iar nu pe convenţia părţilor. Prin urmare, prevederile art. 2, coroborate cu art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 au fost pe deplin respectate, atât timp cât există o dispoziţie legală, respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ., care prevede obligaţia de plată a dobânzii legale penalizatoare pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiei de plată a sumei de bani acordate cu titlu de împrumut, inclusiv pentru ipoteza în care voinţa părţilor a fost în sensul de a nu se plăti nicio dobândă pe perioada acordării împrumutului.

Părţile nu au convenit să lase fără nicio sancţiune pecuniară depăşirea datei exigibilităţii, ci doar să încheie un contract de împrumut cu titlu gratuit, adică nepurtător de dobândă pe perioada acordării împrumutului, ceea ce nu exclude obligaţia de plată a dobânzii penalizatoare în baza legii, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege în acest sens.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurentul pârât prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 747A din 12 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 747A din 12 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2023.